Ce Iaște Politica, ep. 14: Originile Autocrației în Rusia

Foto : dookinternational

Share on twitter
Share on facebook
Share on reddit

În episodul precedent am văzut cum o experiență istorică parțial occidentală – cea a maghiarilor începând cu secolul al XI-lea – a dus la un regim de oligarhie eșuată în Regatul Ungariei de-a lungul Epocii Moderne Timpurii. În acest episod vom vedea cum o experiență istorică aproape total dez-occidentalizată s-a tradus în ceea ce în episodul 10 am etichetat ca un regim de absolutism forte: regimul de autocrație specific Rusiei până în secolul al XX-lea … când au căzut din lac în puț (sau din budă-n hazna).
Înainte de a trasa originile istorice și evoluțiile politico-sociale ce au permis înflorirea autocrației rusești, trebuie să facem o precizare importantă pe care se pare că am neglijat-o până acum, anume recurența pericolului migratorilor în istorie. Civilizațiile sedentare euro-asiatice au fost mereu, cam până la desăvârșirea armelor de foc, susceptibile la invazii și cuceriri militare din partea migratorilor – ce se pare că aveau un bazin de nesecat în stepele Asiei Centrale.
Teoria despre superioritatea militară constantă a acestora e mai complicată, însă se pare că stilul de viață pastoral ducea la o măiestrie incomparabilă asupra singurului vehicul existent (i.e., calul), iar coeziunea în luptă rezultată din organizarea politică tribală sub un lider carismatic se combinau într-o rețetă de cucerire irezistibilă … pe termen scurt. Chiar dacă, mișcați de scrierile lui Tolstoi, unii cetitori ar crede că cecenii (sau populații adiacente) ar fi fost ultimii migratori importanți, din punct de vedere al influenței asupra vreunei puteri, ultimii legendari «bărbați ai stepelor» au fost cazacii – puși la respect doar de armatele lui Aleksander Suvorov  în secolul al XVIII-lea.

Mărirea și Anihilarea Rusiei Kievene

Secolele VI-VII au adus ultimul mare val de migratori din perioada clasică a migrațiilor în Europa, invazia triburilor slave. Deja către 650 acestea aproape că deveniseră sedentare, iar din punct de vedere lingvistic erau deja relativ bine definite în slavii de sud (strămoșii bulgarilor, sârbilor, croaților, etc.), slavii de vest (strămoșii cehilor și slovacilor) și slavii de est (ascendenții rusofonilor).
În aceste vremuri întunecate (prin prisma deficitului de izvoare scrise) principala putere, militară dar mai ales culturală, din regiune era Imperiul Bizantin. Problema era că basileii de la Constantinopol erau foarte ocupați în partea asiatică a teritoriilor lor cu presiunea arabilor. Astfel, ei nu puteau exercita mai mult de o laxă suzeranitate asupra acestor regiuni uitate de istorie.
Legenda politică fondatoare a rusnacilor vorbește de avuțiile serioase ale triburilor slavilor de est, afluență eclipsată de dezordinea politico-juridică. Din aceste motive, au apelat la faimoasa tactică a prințului străin, invitând chiar trei asemenea figuri răzzboinice varege (a.k.a. vikingi) din neamu’ lu’ Rus’ ca să-i conducă și să le deie o lege.
Cel mai șmecher dintre cei trei, zis Rurik, a unit triburile și «a descălecat» în cetatea Novgorodului. Dacă Rurik este un personaj semi-legendar, urmașul acestuia – Oleg al Novgorodului (vezi ultimul sezon din Vikings) – a trăit până în 912, a cucerit multă câmpie și stepă de-a lungul Donului, s-a declarat prinț și și-a stabilit capitala la Kiev.

Foto : melty.fr

⸺ Danila Kozlovsky în rolul lui Oleg din Novgorod | Vikings, sezonul 6 ⸺ 

Spre sfârșitul secolului al X-lea, un membru de vază al acestei dinastii Rurikide – Vladimir, mare cneaz al Kievului – și-a creștinat poporul în ritul răsăritean (venit la pachet cu o prințesă bizantină) și, în sfârșit, le-a dat slavilor și legea mult-dorită: Russkaya Pravda. Mucaliți ai vremii deja anticipau secolele și remarcau lipsa adevărului din Pravda. Se zice că, inițial, Vladimir ar fi vrut să devină musulman, dar a zis pas când a auzit că profetul din Mecca nu le dădea voie fraților din Dar al-Islam să beie, cel puțin nu în public, iar dacă nu bei ca să faci apoi panaramă …
Domnia lui Vladimir cel Mare a marcat începutul «epocii de aur» a Rusiei Kievene, când cnejii și boierii construiau biserici și catedrale de parc-ar fi fost președinți de Consilii Județene. Descendenții lui Rurik «domneau» peste cel mai întins stat european al vremii (și cel mai puțin populat, ca densitate) și, se pare că, erau foarte culți la cap, asimilând cu succes cultura medievală bizantină. Totuși, ei nu exercitau un control autentic al teritoriului, statul fiind mai degrabă un soi de confederație primitivă de cnezate, voievodate și orașe libere.
Cel mai probabil, în ciuda creștinării, identitățile sociale rămăseseră de sorginte tribală; fiecare șef era autocrat peste bucățica lui. Având în vedere că discutăm despre o creștinare «de sus în jos», Biserica Ortodoxă nu a putut avea impactul profund asupra societății pe care l-a avut Biserica Catolică în Occident câteva secole mai devreme.
Această epocă de aur a fost cam scurtă, deja pe la finele secolului al XI-lea, declinul Kievului mergea șold la șold cu cel al Constantinopolului, unde patronii spirituali ai Rurikizilor nu se mai descurcau cu atâtea triburi turcice puse pe jaf.

Tot de la niște migratori asiatici avea să se tragă și sfârșitul Rusiei Kievene. Între 1237 și 1242, mongolii lui Batu Han (progenitorul Hoardei de Aur) au anihilat satele și orașele slave de pe o întindere de vreo 1,5 milioane de km2. Se estimează că mai mult de 5% din populație ar fi pierit în cei cinci ani de succesive raiduri mongole.
Kievul a fost distrus complet, însă alte centre urbane precum Novgorodul (centrul unei republici, însă din aceea «aristo-dimocraticească») au scăpat neatinse. O puzderie de principalități au succedat Rusiei Kievene, toate fiind nevoite să plătească tribut până în a doua jumătate a secolului al XV-lea diferiților hani – faimosul «jug tătăresc». Însă doar una va avea un destin mai aparte*.

Consecințele Dominației Mongole

Toată lumea știe despre eterna dezbatere privind locul Rusiei în Europa … sau în Asia. Poate că din punct de vedere cultural am putea să considerăm că dacă bulgarii sunt indiscutabili europeni, rușii de ce n-ar fi? Însă evoluția politică a slavilor de est în urma invaziei mongole îi plasează ferm pe rusnaci în tradiția (mai degrabă inventată) a despotismelor orientale.

Jugul tătar a împiedicat orice influență economică și intelectuală occidentală (și chiar bizantină) să mai pătrundă în spațiul est-slav. Viitoarea Rusie n-a cunoscut nici feudalism, nici «revoluție legală» medievală, nici Renaștere, nici Reformă și nici emergența capitalismului comercial.
Cea mai importantă dintre aceste absențe s-a dovedit aceea a feudalismului, deoarece a handicapat evoluția politică a acestui spațiu. Dacă Occidentul a cunoscut 800 de ani de feudalism – unde relațiile de dominație-supunere și, implicit legitimitatea violenței politice în societate, au devenit codificate și raționalizate într-un context geo-politic pluralist –, principii și boierii ruși au trecut rapid de la servitute în fața stăpânului mongol la presiunea unui stat centralizator.
Totuși, cel mai important aspect al dominației mongole a fost că i-a învățat pe ruși violența fără giudeț. După cum știm din basmele babelor speriate de bombe, tătarii nu pregetau în a trece prin foc și sabie orașe întregi, cu tot cu femei și copii. Căpeteniile mongole țineau ostatici fiii principilor ruși ca gaj de bună purtare și chiar îi angajau să strângă tributul dintr-o regiune întreagă. Iar prin căsătorii, tătarii chiar au intrat în ADN-ul viitorilor rusnaci.

Unul dintre acești colectori de taxe a fost și Daniil Aleksandrovici, primul prinț al Moscovei. Acest Daniil avea un pedigree ortodox superior chiar și lui Daniil al nostru, cel mai prea-fericit dintre bișnițarii securistici. Tac-su era nici mai mult nici mai puțin decât celebrul Aleksander Nevsky.

Foto : beautifulrus.com

Dacă la vremea lui era doar Prinț al Vladimirului (descendent din Vladimir cel Mare), Nevsky a bătut toate recordurile în «biografia» sa postumă, poate doar Iisus din Nazaret și Mahomed, fi-su lu’ Abdullah, să-l fi depășit la acest capitol. În 1547 acesta a fost canonizat de frații noștri întru escrocherie ortodoxă dupe malul Moskvei; în anii ’30 ai secolului trecut a fost imortalizat de Sergei Eisenstein într-un film clasic (al cărei coloană sonoră a fost compusă de celebrul Sergei Prokofiev); iar la începutul acestui secol a câștigat detașat programul TV Cei Mai Mari Ruși – bătându-i la curu’ gol pe tătucii Lenin și Stalin sau pe iluștri necunoscuți precum Fyodor Dostoevsky sau Lev Tolstoi.
Am insistat asupra acestui fenomen mitologico-istoric nu din motive de cucernicie, ci pentru că prin el toți cnejii Moscovei s-au considerat de sânge Rurikid, legitimându-se prin aceste tîrlești legende de bravură în fața păgânilor.

Organizarea Cnezatului Moscovei

Dintre zecile de cnezate, voievodate și republici rusești aflate sub dominație mongolă, cel mai breaz s-a dovedit a fi cnezatul Moscovei, condus de descendenții lui Aleksander Nevsky, care ziceau că se trag încă de la Rurik. Acest stat și-a dovedit primatul în regiune ca urmare a unei organizări superioare, aceasta culminând în faptele de arme ale lui Ivan al III-lea (1440-1505) care a dat la o parte jugul tătăresc în 1480.

Cnejii moscoviți au împrumutat sistemul otoman al timarelor (explicat în episodul 4), cunoscut în Rusia sub numele de pomesti’a. Un sat de șerbi (cum pământul a fost dintotdeauna din belșug în Rusia, problema boierilor ruși era controlul asupra forței de muncă sau, mai târziu, asupra «sufletelor») muncea pentru o gospodărie de superiori ce trebuia să echipeze un cavalerist în armata prințului. Acesta nu deținea, cel puțin la început, satul respectiv ca proprietate, cu toate că nu e dificil să ne imaginăm că descendenții acestor războinici vor fi constituit viitoarea clasă boierească.
Astfel, încă din vremuri non-independente, cnejii Moscovei controlau o aristocrație dependentă. Forța militară furnizată de sistemul de pomesti’a le-a permis ulterior conducătorilor Rurikizi să țină la respect prinții celorlalte stătulețe și să îi includă ca mari boieri în a doua încarnare a unui stat rusesc.
Spre deosebire de Ungaria, nobilimea mijlocie depindea de puterea centrală pentru avere și status și datorită extraordinarei legitimități obținută de familia domnitoare ca eliberatoare însemna că un regim de oligarhie aristocratică era de neconceput.

Principii Rurikizi au mai subminat aristocrația într-o altă manieră, mai ingenioasă. Profitând de laurii câmpului de bătălie, Ivan al III-lea a decretat mestnichestvo – un tabel de ranguri pentru toate familiile boierești. Această fabricare a status-ului a năruit o și așa improbabilă coeziune a clasei aristocratice.

Opoziție la adresa familiei domnitoare ar mai fi putut să vină din partea a două instituții: biserica și Zemsky Sobor. Spre deosebire de Biserica Catolică (agent al «revoluției juridice» medievale), Biserica Ortodoxă Rusă s-a menținut în tradiția vizibilă în toate spațiile europene, având rolul de atârnător pe lângă mai-marii politici pentru a îngurgita toate resturile de la masa autocraților. Dealtfel, multă vreme membri juniori ai dinastiei Rurikide au colonizat dregătoriile bisericești de frunte.
Zemsky Sobor ar fi trebuit să fie un consiliu reprezentativ, asemănător Cortes-ului discutat în episodul 12. Însă, din cauza lipsei totale a precedentelor pe fondul analfabetismului total al perioadei (doar unii călugări din mănăstiri deprinseseră tainele buchiilor), acesta se întâlnea prea rar și nu și-a dovedit importanța decât de două ori în istoria sa.

Autocrația și Moștenirea lui Ivan cel Groaznic

Momentul decisiv al înrădăcinării simbolice a puterii dinastiei Rurikide în Rusia a fost încoronarea lui Ivan al IV-lea (1530-1584) la vârsta de 16 ani. Cneazul Moscovei devenea „țar al tuturor Rusiilor”. Nu știm dacă Ivan l-a anticipat pe Grigore Ureche fiindcă, precum celebrul cronicar, și el a descoperit, brusc și cam fraudulos, că se trage de la Râm.
În orice caz, noul titlu avea o dublă aluzie divină: cezarii romani obișnuiau adesea să fie deificați, iar în tradiția bizantină Iisus Hristos era frecvent numit «cezarul ceriurilor». În plus, sanctificarea în același an, 1547, a strămoșului său Aleksander Nevsky nu era deloc întâmplătoare. Discutăm de un caz paradigmatic de legitimare tîrlească.
Moscova devenise „A Treia Romă”, iar Rurikizii continuatorii cezarilor romani și a basileilor constantinopolitani. Și, chiar dacă a devenit titlu oficial abia în secolul al XVIII-lea (când până și rușii s-au mai alfabetizat oleacă), începând cu Ivan majoritatea țarilor au folosit titlul subsidiar de «autocrat».

Foto : telegraph.co.uk

⸺ Ivan al IV-lea, primul țar al Rusiei, portret din sec. XIX ⸺

«Autokrator» este un titlu originar din lumea antică elenistică, desemnând inițial strategii unui polis ce conduceau armate pe propria răspundere. Împărații bizantini au barbarizat termenul, preluându-l în pletora lor de titluri ca o traducere contemporană a mai vechiului latinism «imperator», undeva prin secolul al IX-lea.
În limbajul politic actual, autocratul a devenit sinonim dictatorului, însă istoric vorbind nu este tocmai corect. Autocrația este asociată cel mai adesea cu familia domnitoare a Rusiei pentru că, începând cu Ivan cel Groaznic, țarul Rusiei (cel puțin de jure) nu trebuia să dea socoteală nici unui organism sau legi, nici măcar unui vag obicei al pământului. După cum am văzut în episodul dedicat despotismelor orientale, această stare a lucrurilor este aproape fără precedent în istoria medievală și modernă. Autocrația țarilor semăna într-adevăr mult cu statutul familiilor imperiale romane, în sensul că exercitau o brutală dictatură militară și se auto-legitimau ideologic făcând apel la propria natură (semi)divină. Iar impotența organizatorică a societății civile le-a permis să o țină gaia-mațu timp de secole.
Din aceste motive este oarecum incorect să desemnăm dictatorii moderni ca autocrați (teoretic răpunzători în fața poporului și a unui birou politic) sau figuri istorice precum împărații chinezi (chiar dacă autocrați de jure, în realitate erau încorsetați de clasa birocratică și considerau că sunt etic îndatorați preceptelor confucianiste).

Ca să ne dăm seama de cât de diferite erau regimurile politice din Europa de Vest de cel rusesc e destul să explorăm puțin personalitatea și domnia lui Ivan al IV-lea. Această perioadă demonstrează cu vârf și îndesat ce monarhii occidentali ai vremii nu puteau să fie sau să facă, pe când țarilor ruși nu le trebuia decât oleacă de voință și de imaginație.
În deceniul următor enunțării tîrlismelor politico-religioase pre- și post-încoronare, Ivan pune bazele teritoriale ale viitorului Imperiu Rus, cucerind câteva milioane de km2 sub forma Hanatelor Kazanului și Astrahanului. Echipat și cu această legitimitate militară, adăugată la cea politică și ideologică, țarul se apucă de trebușoarele care l-au făcut cu adevărat faimos.
Noi preferăm supranumele anglo-saxon de «teribil» pentru Ivan al IV-lea, că doar nu era vreun Chuky sau Freddy Krueger. În plus, faptele sale într-ale terorii de stat n-au fost unice, el inaugurând o practică recurentă în istoria Rusiei. Cel mai faimos episod – consumat probabil pe fondul unor probleme psihice agravate de beutură – este cel al Oprichninei (1565-1572).

Țarul stabilise un precedent câțiva ani mai devreme prin înființarea un regiment de gărzi personale de elită – Streltsy – ca să-i îndeplinească hotărârile «extra-judiciare». Apoi, Ivan se hotărăște peste noapte că nu mai poate avea încredere în boierii săi. Și în 1565 creează prima poliție politică rusească – Oprichniki – cu rolul de a prinde și executa boierii considerați trădători de către țar.
Procente importante, probabil câteva zeci, din floarea aristocrației rusești au pierit în cei șapte ani ai Oprichninei. În orice alt stat al Europei era de neimaginat ca monarhul să-și proscrie nobilimea ( aproape ca în dulcele stil clasic al lui Sulla), clasa socială teoretic de sprijin a regimului. Regii francezi sau spanioli doar că au vrut să-i taxeze pe aristocrați cu vreo câteva procente și erau să-și piardă coroana. În Oprichnina până și ditamai patriarhu’ și-a pierdut capu’, iar Ivan a murit în patul său de nebunie și bețîvăneală, necontestat. Unii comentatori, total neavizați în ce privește dinamica politică rusească, ar fi susținut că Ivan evolua precum Gheorghe Hagi, «în detrimentul» echipei sale.
Bineînțeles, aristocrația occidentală avea baze proprii de putere, controla instituții seculare cu prestigiu social și era apărată de statute medievale enunțate pe când regele era doar primul dintre egali. Domnia lui Ivan cel Teribil a subliniat lipsa totală a (domniei) legii în Rusia, stârnind legende în întreaga Europă despre barbarismul despoților «asiatici» ai Moscovei. În ciuda faptului că aparatul de stat al lui Ivan era primitiv comparativ cu emergentele birocrații apusene, acesta deținea o putere personală la care un Filip al Spaniei nu putea nici să viseze.

Totuși, această stare de primitivism politic a spațiului rusesc își va spune cuvântul în perioada imediat de după moartea lui Ivan. Acesta o mierlește în 1584 lăsând în urmă un singur fiu, și acela cam idiot. Teribilul aranjase o regență boierească pentru fi-su, probabil așteptând un nepot să reapuce hățurile dinastiei. Însă, din interiorul consiliului se remarcă o personalitate cu veleități de adevărat conducător.
Vorbim, evident, de faimosul Boris Godunov, făcut mai celebru decât era prin intermediul dramei scrisă de Aleksander Pușkin în 1825, dar mai ales de adaptarea operatică a piesei aparținând lui Mussorgski (1873) – de la 1900 până în prezent cea mai populară operă în Rusia. Posesor al unui doctorat în intrigi de palat, acest Boris era un mare boier supraviețuitor al Oprichninei și care reușește în câțiva ani să-și plaseze clienții în toate pozițiile cheie, în special la vârful regimentelor permanente. Iar în 1598, la moartea debilului său protejat, Godunov avea deja un plan bine ticluit.

Foto : howtodoright.com

⸺ Boris Godunov (∼1551 – 1605), un uzurpator ce evoluează în aceeași ligă cu Richard al III-lea ⸺ 

Având în vedere că dinastia Rurikidă conducea țara din vremuri imemoriale, treaba la stingerea ei era cam nasoală. Dar lumea nu s-a impacientat deoarece Boris a venit cu soluția salvatoare: un Zemsky Sobor aranjat care să-l ungă pe el țar.
Afacerile politice ale deja-imensului stat au mai mers cât de cât sub oblăduirea carismatică a lui Godunov, dar la moartea acestuia în 1605, ținând cont de proaspătul precedent al «uzurpării», toate marile familii boierești au început să-și dispute domnia. Au urmat câțiva ani – cunoscuți ca Vremurile Tulburi – de conflict dinastic și amestecuri externe, cum se întâmpla de obicei în asemenea cazuri; cel mai apropiat eveniment de un război civil în Rusia până la adevăratul Război Civil din 1918-1923. Interesant e că boierii își reclamau funcția de țar, însă instituția însăși și autocrația de rigoare nu au fost contestate, ceea ce spune multe despre cultura politică rusească.

Rahatul Vremurilor Tulburi a atins ventilatorul în 1612, când polonezii au invadat Rusia, susținând propriul candidat (cu ceva umbre de ADN Rurikid într-însul) la tron. Boierii ce conduceau nominal de la Moscova și-au dat seama că nu mai merge treaba și au convocat un grandios, ulterior legendar, Zemsky Sobor pentru ianuarie 1613.
Această mare adunare a fost un fel de reconciliere națională și l-a ales țar pe Mihail Feodorovici Romanov (în vârstă de 16 ani și ca să nu mai rămâie repetent și în anul acela) pentru a fonda o nouă dinastie, ce se va stinge într-un beci bolșevic mai bine de 300 de ani mai târziu. În mod evident, tânărul Mihail Feodorovici fusese ales pe pile, tac-su fiind fost și viitor patriarh.

Rusia Romanovilor: Patrimonialism și Reformă

Statul Romanovilor în secolul al XVII-lea era centralizat dar, în același timp, extrem de primitiv. Nu exista o birocrație propriu-zisă, permanentă și salariată. Politicile țarului autocrat erau «implementate» prin intermediul unor departamente organizate semi-ad-hoc, numitele prikazy (de la «prikaz»=poruncă). Cooperarea boierilor din teritoriu se realiza prin mită sau, cel mai adesea, prin amenințarea cu violența.
Viața politică a acestor vremi însemna, de fapt, intriga de la curte a marilor familii boierești, ce încercau să-și apropie diferiți membri ai familiei Romanov. Discutăm de patrimonialism à la carte, locus-ul întregului univers politico-administrativ fiind «gospodăria» suveranului. Actorul cel mai constant era regimentul Streltsy care, mai ales în perioade de declin fizic a monarhului în funcție, omora pretendenți la tron și trimetea pretendente la tron la mănăstire … pe viață.
Loviturile de palat au continuat și după reformele pe calapod occidental: în 1762 Ecaterina a II-a și-a asigurat loialitatea gărzilor care l-au sinucis pe bărba-su; în 1801 fi-su Ecaterinei este strangulat de aceleași gărzi ce îl doreau țar pe nepotu’ babei, Aleksander I; la moartea celui din urmă, regimentele de la palat întreprind o lovitură de stat eșuată … celebra Revoltă a Decembriștilor; și cine știe câte tentative de asemenea tip au eșuat și s-au pierdut printre ițele istoriei.

Toată lumea știe că Rusia a fost scoasă din arhaica inerție patrimonialistă de Petru cel Mare (1672-1725), care voia o țară ca afară. Tot el îi desființează pe celebrii Streltsy (aducând gărzi de corp din străinătate), vinovați pentru «sinuciderea» câtorva neamuri apropiate lu’ Petrică în frageda sa copilărie.
Însă în loc să se limiteze la niște schimbări moderate (de exemplu, să le ofere oficii/beneficii unor boieri mijlocii cu vocație militară sau administrativă), Petru a înregimentat întreaga aristocrație în aparatul de stat, atât în armată cât în special într-o birocrație cu veleități raționaliste și meritocratice.

Foto : smithsonianmag.com

Întreaga boierime a fost recalibrată prin intermediul Tabelului Rangurilor din 1722, unde fiecărui nobil îi erau prescrise drepturi și obligații; dealtfel, în timpul lui Petru se introduc și titluri de noblețe după moda occidentală, precum conte, prinț sau baron. În același docoment, țarul (de-acuma împărat-autocrat) lăsa portițe pentru slujbașii obișnuiți ce-și dovedeau proficiența administrativă să poată intra în rândurile nobilimii.
Ca să nu comenteze, boierilor li s-au recunoscut (și suplimentat) drepturile exploatative asupra țăranilor dependenți. În principiu, monarhia nu a făcut decât să recunoască de jure și să armonizeze instituțional relații vechi de secole. În orice caz, drepturile țăranilor au scăzut progresiv în timpul primelor două secole de domnie Romanovă, cunoscând o ameliorare de-abia după invazia napoleoniană.
Această traiectorie de reușită în viață – serviciu la stat în care dacă te achiți de obligațiile din fișa postului, obții și avere și status – explică lentoarea evoluțiilor politice și economice în Rusia, dar și longevitatea autocrației Romanovilor. Celebrele vested interests (grupurile de interese înrădăcinate în sistemul politic) aveau o motivație extraordinară în perpetuarea sistemului.

Remarcabil e că toate acestea s-au produs în contextul eșecului parțial al reformelor lui Petru cel Mare. Fondatorul imperiului se pricepea la multe, în special la beutură și curvăsărie, însă era bâtă la politică; nu știa el că patrimonialismul e greu de stârpit și n-o faci cu trei-patru reforme de suprafață. Imediat după moartea sa, deoarece în autocrația rusească atât de multe depindeau de personalitatea fiecărui țar, s-a ales praful de sistemele de recrutare și promovare meritocratice ale lui Petrică.
Accesul la pozițiile de conducere se realiza strict în funcție de relațiile pretendentului prin marile familii boierești: faimoșii Dolgorukov, Naryshkin sau Saltykov. Încet-încet, dinspre Sankt-Petersburg și Moscova aceste rețele de patronaj s-au întins pe întreaga vastitate a Imperiului ce nu contenea să se extindă. Adevărul e că oamenii erau deja obișnuiți cu această manieră de a face politică și biznis. Lor străină le era meritocrația.
În ciuda eforturilor supra-omenești ale primului său împărat, politica și administrația rusească se conducea după indivizi și relații, nu după legi. Și, în general, aceasta este condiția standard în societățile disprețuibile … vezi sintagme ce dau de gol mizeriile politice actuale precum «guvernul meu».

„Asemănările dintre Rusia contemporană și cea de după moartea lui Petru cel Mare sunt uimitoare. În ciuda constituției și legilor formale, țara este condusă de rețele clientelare obscure, într-o manieră similară cu cea în care conduceau familiile Saltykov sau Naryshkin Rusia Imperială. Aceste elite exercită puteri care nu sunt definite legal și procedural. Ele se folosesc de un discurs naționalist pentru a se legitima dar, în ultimă instanță, scopurile lor sunt eminamente egoiste.”**

guest
0 Comentarii
Inline Feedbacks
View all comments

*  Secțiunile Consecințele Dominației Mongole, Organizarea Cnezatului Moscovei și Rusia Romanovilor … se bazează pe argumentații prezente în Francis Fukuyama, The Origins of Political Order: : From Prehuman Times to the French Revolution, pp. 388-400.

**  Fukuyama, op. cit., p. 400.