Băsescu Traian: Șapte Decenii de Hoit Cocălăresc

O societate (civilă) „vibrantă” ar fi luat demult la ochi această absență din critica de societate a ceea ce este foarte probabil cea mai mizerabilă lighioană a post-comunismului românesc. Ar fi trebuit să avem inițiative cetățenești de suspendare temporară (pentru un singur caz) a pedepsei capitale pentru cazul absolut excepțional Băsescu Traian. Să se strângă semnături pentru acuzația de corupere a unei întregi societăți. Să existe presiuni pentru deportarea tuturor descendenților băsești la muncit în mină … ori în R.D. Congo ori în R. Congo. Și, ca o supremă ironie la adresa borhotului umblător ce-a înviat plebicistul în România: o propunere de referendum care să le ofere „românilor” posibilitatea de a alege maniera de părăsire a vieții pământești de către hoitul băsescian: trasul pe roată (o procedură clasică din spațiul românesc), înecatul în vidanjă (o manieră direct proporțională cu gradul de jeg al titularului) sau o modă de import, cum ar fi hanging, drawing & quartering. Ca mare fan al culturii anglo–saxone, e evident ce ar prefera Un-Nesimțit.
Bineînțeles că glumim … depășirea ideii de pedeapsă cu moartea este mult prea prețioasă pentru a fi dată înapoi chiar și pentru bampir social de clasă mondială ca Băsescu Traian. Asta nu înseamnă că oricărui acolit băsist n-ar trebui să i se confiște și chiloții din cur.

Ar fi multe de zis și de bălăcărit pe marginea biografiei gunoiului proaspăt septuagenar. Șpilul care-l face foarte relevant pentru aceste luni și săptămâni e că vita încălțată de Udrea avea (mai mult sau mai puțin) dreptate când mugea proeminent că „suntem urmașii lui Traian … Băsescu”. Nu e vorba de noi, da’ sigur e vorba de excrementele din celebra #echipacâștigătoare. Tre’ să ai memorie scurtă să nu–ți aduci aminte de ovina analfabetă Gh. Flutur care scria cu oi pe dealuri într-o culme a servilismului chitită spre hoitul băsescian. Sau de insecta băsistă Turkana care a părăsit un ștromeleag securistic deficitar — cel stolojanian — pentru a ingera (aproape) același soi de ștromeleag securistic, doar că cvasi-funcțional. Evident, e vorba de ștromeleaguri metaforice, de celea ideologice.

Dacă am scrie un text cu elemente fantastice, am asemăna târâtura băsesciană cu o corcitură nereușită între un Frankenstein mai bombalău și un Aghiuță (apud Kir Ianulea a lu’ nenea Iancu) mai ticălos. Dar noi suntem interesați de problematici mult mai prozaice și mai restrânse … anume cum a fost posibilă popularitatea reală de care s-a bucurat hoitul băsescian timp de câțiva ani buni în România, dacă nu mai bine de un deceniu?
De prin 2001 până la celebrul moment al tăierii salariilor un grad semnificativ de simpatie publică a fost, fără îndoială, de partea hoitului băsescian. Prostimea neaoșă s-a dovedit a fi iremediabil sedusă de personalitatea cocalaristo- securistică proiectată în spațiul public de puturosul excrement băsescian. E posibil ca acea incredibilă minoritate ce-a susținut mereu că românii sunt „un popor de proști” să aibă dreptate la trecut, prezent și viitor?

Pentru o explicație relevantă, e minten să ne întoarcem la un fragment relevant din clasica definiție a gunoiului moșnejesc: „marea majoritate a gunoaielor moșnejești erau gunoaie și înainte de a fi «moșnejești», gunoiul moșnejesc fiind ultima stare de agregare biologico-socială a tîrlei”.
Că alde Băsăscu era un gunoi securistic era evident pentru orice ființă gânditoare încă din vremile de fragedă pruncie ale republicii noastre actuale. Adică să pui așa, pe nepusă masă, un mariner — fie el și kapiten — direct ministru al transporturilor bate destul de tare la ochi. De ce nu un șofer de microbuz eminent? Sau vreun șantierist stahanovist la drumuri și poduri, că doară aveam destui la vremea respectivă?
Bine, noi trebuie să credem că era posibil să fi fost șef Navrom la Antwerpen fără să fi fost securist. Cârâia cu vreo câțiva ani în urmă un alt mizerabil securistic al tranziției, bourul răpănos Cataramă, că trebuie să-l credem că pe vremea Împușcatului absolut toți erau securiști pe lângă el, da’ nu și (dez)onorabilul Cataramă.

Totuși, ce vrem noi să evidențiem e că, din punctul de vedere al imaginii publice, traiectoria băsesciană s-a asemănat cam de prin 1996 până pe la momentul „Golden Blitz” cu cea a unui alt gunoi de succes în post-comunism, de astă dată aproape sigur non-securistic: căcatul aedilitar Piedone.
Amândoi se prezentau ca fiind cocalari din popor care „le ziceau bine”; Piedone ca inspector la Protecția Consumatorului sau ce morții mă-sii era și Băsăscu din postùrile destul de înalte de ministru, primar general și șef de partid. Mai târziu, am aflat că nu erau chiar din popor, ei erau oleacă deasupra poporului prin legăturile cu Securitatea sau cu membri proeminenți ai acesteia, dar și în „subterana” poporului prin legăturile cu lumea interlopă.
Din ceea ce se știe public, bănuim că Matrozul și fostul chelner șpagagist nu se cunosc, însă destinele lor sunt mai mult decât asemănătoare, ar putea fi priviți ca două gunoaie din aceeași păstaie … cu un singur amendament. Dacă ești gunoi securistic ajungi președinte, dacă ești gunoi țivil primar de sector. Oricum mult mai bine decât frați de la Chilia, o soartă mult mai potrivită pentru amândoi.

Legătura aproape organică pe care hoitul de–acum moșnejesc l-a avut cu grosul electoratului este cea a cocălărismului.
Este universal recunoscut că Băsescu era gunoi cocălăresc înainte de a deveni gunoi securistic. Fotografiile de junețe cu beret marineresc sunt dovezi de netăgăduit în acest sens. Se prea poate să fie scris și în preambulul Raportului Tismăneanu, partea cu mulțumirile unui intelectual slugarnic.
Dragostea de status a prostului, în special prostul de sex masculin, se regăsește la toți Homo sapiens. Ea se împletește cu diferitele blăstămății culturale locale (cum ar fi apetența către corupție, superficialitate și spre capra vecinului) și creează identități monstruoase cum este cocălărismul acesta specific spațiului românesc și a celor adiacente. În unele spații latino–americane avem excesul de misoginie și mândrie masculină (machismo), care transpus în spațiul politic a născut celebrii caudillo — niște cocalari militari cu valențe de dictatori (mai mult sau mai puțin) locali.

Marele gunoi cocălăresc Băsescu Traian a exploatat admirația tâmpă a cocalarilor simpli de colțu’ blocului și s-a cocoțat, cu ajutorul securistic de rigueur, pe cele mai înalte culmi ale politicii dâmbovițene. În pragul moșnejiei, acest căcat care a disprețuit toată viața formele ceva mai elevate de expresie și-a descoperit brusc vocația de mare om de stat. Și-a însușit trei sferturi de idee despre relațiile internaționale, ba chiar și ceva firimituri de teorie politică.
Adevărul e că până și cei mai mari cocalari își dau seama că puține sunt imaginile mai ridicole ca un cocalar de vârsta a treia. Asta dacă nu te cheamă Ilie Năstase. Culmea e că gunoiul moșnejesc înțelepțit alaltăieri Băsescu Traian are deja epigoni. O creație (politică) de–ale sale — disprețuibila vietate Falcă Gheorghe — și-a descoperit după vârsta de 50 de ani dragostea de liberalism. Mai mult decât atât, ridicolul jeg Falcă intuiește că famelia tradițională românescă e un soi de laborator natural al liberalismului. Ăsta ar trebui deportat acolo unde și-a-nțărcat Băsescu succubușele alea ale lui, devenite între timp femei de casă și de succesuri.
Bineînțeles, asemenea tranziții identitare bruște, atât băsesciene cât și falciene (fălciene?) sunt demne de Bălăceanca.

Triplul gunoi Băsescu Traian — cocălăresc, securistic și moșnejesc — și-a făcut, ca de obicei pe ușa din dos, intrarea în cel de–al optulea deceniu de pernicioasă existență pământească. Sperăm ca acest deceniu să nu se-mplinească. Sperăm ca orice mențiune a acestui hoit mizerabil să declanșeze puhoaie de măscări la adresa tuturor celor ce nu l-au disprețuit instantaneu. Sperăm ca Băsescu Traian să rămână în manualele de istorie ca triplul gunoi care este și va fi și după descompunerea mizerabilului său hoit. Muie în perpetuitate … animal jegos!