Share on twitter
Share on facebook

Ce Iaște Politica, ep. 7: Biserică, Stat și Domnia Legii în Europa Continentală

În episodul anterior am văzut cum a luat ființă sistemul de drept Common Law în contextul unor Insule Britanice supuse unor valuri succesive de migratori tribali, a cuceririi normande și a procesului de centralizare (și legitimare) a statului întreprins de monarhii dinastiilor normandă și angevină în zorii Evului Mediu târziu.
În doar câteva generații, complexul feudal englez împreună cu interesele proto-capitaliste ale negustorilor din City of London obligă succesiv câțiva regi ai Angliei să se supună ei înșiși normelor Common Law. Astfel, un reputat istoric al dreptului precum Frederic Maitland nu greșea prea mult când spunea că nici un monarh englez (cam de pe la mijlocul secolului al XIII-lea) nu se considera a fi deasupra legii.
Această «teribilă» constrângere era întrupată în instituția Parlamentului. Adunarea își avea originea în consiliile formate din baroni (și câțiva reprezentanți ai breslelor/guild-urilor orășenești) doritori să-i impună pe câmpul de luptă Magna Carta lui Ioan «fără de țară» Plantagenet în 1215 (Primul Război al Baronilor) și, mai ales în consiliul nobiliar din jurul lui Simon de Montfort – care l-a luat prizonier pe regele Henric al III-lea și a administrat țara timp de un an în 1264-65 în vremea celui de-al Doilea Război al Baronilor.

Faptul că Parlamentul a fost considerat multă vreme gardian al legii în Anglia – până de curând Camera Lorzilor avea, simbolic, statutul de supremă curte de apel – semnifică importanța crucială ca principiul domniei legii, oricât de elegant ar fi formulat în teorie, să se întrupeze în instituții autonome față de acțiunile puterii executive.
Adunări restrânse mergeau pe vremea lui Simon de Montfort, când largi grupuri de populație nu erau mobilizate în viața publică datorită preponderenței economiei de proximitate, pe când în vremuri moderne:

„Dacă legea nu este un corpus de reguli clar și coerent, nu poate fi folosită pentru a limita autoritatea executivă. Ideea constituțională a separării puterilor trebuie să se bazeze pe realitatea unui sistem legal cu autonomie în recrutarea și promovarea propriului personal, în stabilirea propriilor standarde profesionale și care are capacitatea reală de a interpreta legea fără interferența autorităților politice.*

Ca de obicei în istorie, spațiul englez a fost singular în această evoluție a sistemului legal și a instituțiilor prin care a funcționat principiul domniei legii. Dacă în Anglia acestea s-au impus ca urmare a unui conflict aproape secular, pe continent (aici ne referim aproape strict la spațiile componente ale fostului Imperiu Carolingian: parte a Spaniei de astăzi plus teritorii înglobând aproape toată Franța, Italia, Germania și Austria) discutăm despre un conflict de proporții încă și mai mari.
Baronii englezi (alogenii de cu câteva generații în urmă, foști tovarăși de arme, beutură și întru exploatare a regelui) se simțeau îndrituiți în a se opune impulsurilor centralizatoare ale regalității și, poate mai important, aveau resursele economice și umane s-o facă. Pe continent, această misiune i-a revenit Bisericii Catolice. Dar, înainte de a se opune regelui (care-și zicea împărat), conducerea besericoasă avea de făcut ceva curățenie în propria ogradă.

Ce Iaște Politica, ep. 7: Biserică, Stat și Domnia Legii în Europa Continentală
⸺ încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat al «romanilor» de către papă în anno domini 800 ⸺

Sursă Imagine

Reforma Gregoriană a Bisericii Catolice

După cum lesne se poate deduce până și din istoria unei instituții insignifiante și viermănoase ca BOR, relațiile dintre autoritățile politice și cele religioase au fost, încă de la adaptarea creștinismului ca religie oficială de către augustul Imperator roman, extrem de spinoase în toate societățile succesoare.
Despre consecințele economice și sociale ale acțiunilor Bisericii Catolice în Europa Occidentală a Evului Mediu timpuriu am discutat în episodul al cincilea al acestei serii. Acum ne vom axa pe consecințele juridico-politice ale ambițiilor papalității de-a lungul Evului Mediu Târziu (sec. XI-XIII). Dar, pentru o mai bună înțelegere, ar fi indicat să mai facem o scurtă recapitulare.

Ceea ce orice om cu scaun la cap ar trebui să înțeleagă e că Biserica – la cea Catolică ne referim, cea Ortodoxă fiind o entitate atât de tîrlească, dar și neimportantă, încât intră foarte rar în discuție – nu a fost niciodată, cel puțin de la fatidicul an 313, despre Dumnezeu. A fost o instituție condusă, în mare parte, ierarhic de multe tîrle ambițioase cu pretenții de Caesar (câteodată dându-se mai șmecheri ca cezarii) și comportându-se ca atare în mediile politice, economice și sociale. Pentru a fi mai plastici, Biserica (evident, nu toți slujitorii săi) avea în comun cu Dumnezeu cam cât are în comun un gunoi de proporții mitice ca Eugen Nicolicea cu interesul național. Dar, divagăm …
În momentul în care Costică cel Mare a adoptat creștinismul ca religie oficială a Imperiului Roman la începutul secolului al IV-lea, împăratul tăia și spânzura în beserică. Cum centrul puterii imperiale s-a deplasat cam de tot spre Constantinopol în timpul și după lunga domnie a lui Costică, episcopul Romei a început să capete mai multă importanță în spațiul apusean. Dealtfel, împăratul de la Constantinopol (ce până în 1453 și-a zis împărat al romanilor, titlu preluat ulterior și de Mehmed al II-lea prin drept de cucerire, aista zicându-și Kaysar-i Rûm) îi aruncase în scârbă urmașului sfântului Petrea titlul păgân de Pontifex Maximus, păstrat cu sfințenie în sânul familiei imperiale încă de pe vremea lui Augustus.

Regimurile în care autoritatea politică și-o subordonează total pe cea ecleziastică poartă atributul de cezaropapiste. Termenul a fost inventat pentru a descrie situția de fapt din Imperiul Bizantin, cu toate că s-ar putea argumenta că atunci când a fost încorporată oficial în lumea romană, biserica creștină se afla taman într-o astfel de stare de dependență.
Când autoritatea politică centrală s-a dispersat total în Europa Occidentală a secolului al V-lea, pontifului Romei a început să i se urce chișătu’ la cap din ce în ce mai sus.
Așa o părere bună avea Papa Gelasius I (492-496) despe tagma pochimii, încât într-o declarație doctrinară – Famuli vestrae pieatatis – sub forma unei scrisori adresate împăratului constantinopolitan susține primatul perpetuu al puterii ecleziastice asupra celei seculare. Acest document a constituit punctul de plecare într-o sumedenie de declarații cu scop identic, folosite de mulți pontifi cam până când au fost trimiși la coteț de modernitatea întrupată într-un tîrlesc caporal corsican pe la începutul secolului al XIX-lea.

Revenind la Evul nostru Mediu, acest puseu de independență al pochimii n-a ținut prea mult, Europa Occidentală redevenind, în majoritate, cezaropapistă până la momentul Carol cel Mare și în perioada ulterioară de constituire a marilor regate medievale pe cadavrul Imperiului Carolingian. Unii ar putea susține că papa deținea mega-atributul de a-l încorona pe împărat – zis Romano-German în istoriografie –, însă nu trebuie uitat că împăratul mânărea (mai toate) alegerile pontificale.
Realitățile secolelor IX-X se concentrau în jurul numirii episcopilor de către regi sau alți mari seniori feudali. De obicei, aceștia își ungeau neamurile în funcțiile ecleziastice, spoliind veniturile Bisericii, având în vedere că preoții și episcopii se puteau căsători, avea copii și lăsa moșteniri urmașilor. Biserica s-a «localizat» din ce în ce, devenind o organizație patrimonială de manual, cam ca CJ-ul unui Oprișan. Pe lângă controlarea averilor bisericești, seniorii laici în frunte cu împăratul Romano-German, regele Franței sau ducele Normandiei organizau concilii ecleziastice, influențând chestiuni doctrinare.

Pe la 1074 s-a trâmbițat în întreaga creștinătate apuseană începutul luptei împotriva practicilor descrise mai sus, doar că în loc de DNA, papalitatea avea la dispoziție o armă mult mai eficientă ca mandatele de interceptare : excomunicarea și amenințarea cu excomunicarea.
Artizanul acestei cruciade avant la lettre nu avea legături nici cu Bruxelles-ul nici cu Washington-ul, fiind un amărât de călugăr toscan la origine, căruia mă-sa i-a zis Ildebrando/Hildebrand și a rămas în istorie ca papa Grigore al VII-lea, procuror-șef al Vaticanului între 1073-1085. Totodată, se pare că a fost și întâiul exponent al populismului printre înalta pochime, evitând alegerile mânărite și fiind uns pontif prin aclamație populară.
Activitățile sale de reorganizare pe baze mai raționale a Bisericii poartă titlul de Reforma Gregoriană și este indubitabil că acesta a fost un punct de inflexiune în istorie când acțiunea și încăpățânarea individuală a fost decisivă, în sensul că dacă Hildebrand n-ar fi existat, cu greu ar fi putut fi inventat.

Grigore VII si Conflictul pentru Investitura
⸺ Grigore VII | Hildebrand din Sovana (cca. 1015 - 1085) ⸺

Sursă Imagine

Grigore a atacat patrimonialismul din Biserică direct la sursă, interzicând mariajul preoților și episcopilor. Această acțiune a creat tensiuni cumplite, având în vedere că o sumedenie de familii notabile erau chitite să exploateze beneficium-urile respective generații la rând.
După aia, hiper-ambițiosul papă a atacat tărâmul politicii susținând că urmașii lui Petrea ar avea autoritate «legislativă» supremă asupra tuturor creștinilor, de la opincă la vlădică. Proiectul politico-organizațional astfel imaginat făcea din episcopul Romei un soi de împărat chinez (putere neîngrădită) și din prinții Bisericii eunucii săi meniți să-i îndeplinească poruncile.
Un corolar al acestei declarații de supremație a fost interdicția plasată asupra autorităților seculare de a se amesteca în numirea episcopilor. Precum Croitorașul cel Viteaz, Grigore a lovit simultan în prestigiul și-n punga împăratului, Reforma Gregoriană iscând Conflictul Învestiturii.

Acum, este important să ne aducem aminte că papalitatea acționa într-un context geopolitic foarte pestriț – al Imperiului Romano-German, în sens restrâns și al Europei Occidentale, în sens larg – cu o sumedenie de actori influenți, ce puteau înclina balanța (militară) a Conflictului în oricare parte. Dintre aceștia, decisivi s-au dovedit aristocrații normanzi, proaspăt cuceritori ai Regatului Siciliei, care s-au asigurat că împăratul Romano-German pur și simplu nu l-a ucis pe Grigore.
Mai înghețat sau mai fierbinte, Conflictul Învestiturii a durat vreo 50 de ani sub mai mulți papi și împărați, sfârșindu-se printr-un compromis docomentat în Concordatul de la Worms. «Cruciada» pornită de Grigore VII n-a făcut din pontiful Romei un împărat chinez, dar a mărit considerabil puterea și prestigiul Bisericii Catolice.
Într-un episod anterior am trecut în revistă consecințele extraordinare ale acțiunilor Bisericii asupra obiceiurilor de căsătorie și moștenire, survenite în primele secole ale epocii medievale. La fel, consecințele Reforemei Gregoriene și a Conflictului Învestiturii au avut un impact serios asupra politicii și societății Evului Mediu Târziu, dar și asupra evoluției generale a spațiului vest-european; unele dintre aceste consecințe fiind cruciale pentru traiectoria evoluției statelor și a principiului domniei legii.
Așadar, cele mai importante consecințe care s-ar putea desprinde din prefacerile politico-religioase terminate cu Concordatul de la Worms ar fi :

  • eradicarea treptată a funcționării patrimoniale a Bisericii, permițându-i acesteia să devină prima mare organizație rațional-legală a Europei Occidentale de-a lungul următorului secol;
  • separarea ecleziasticului de secular, permițând dezvoltarea unui nou concept politic – statul secularizat;
  • Biserica a dezvoltat unele trăsături specifice statului, exploatând eficient resursele economice spoliate până atunci de interesele familiilor episcopale ; extremul acestei întrupări a «Leviatanului» au fost armatele papale ale secolelor XV-XVI, când Biserica Catolică a aspirat la monopolul violenței în interiorul Peninsulei Italice;
  • creștinătatea occidentală a devenit cea mai puternic instituționalizată dintre toate religiile lumii.

Raționalizarea Pochimii și Tradiția Dreptului

Dar cea mai importantă consecință a Conflictului Învestiturii a fost reapariția codificării dreptului în Europa Continentală. În încercarea sa de (auto)legitimare în disputa cu împăratul, Biserica a scos de la naftalină în ultimele decenii ale secolului al XI-lea (datele exacte sunt controversate), ca prin minune, o parte din Codul lui Iustianian – un document uitat în această parte de Europă și devenit vetust în Răsărit ca urmare a evoluțiilor specifice puterii basileilor constantinopolitani.
În același timp, procesul de raționalizare început de Reforma Gregoriană a dus și la organizarea și codificarea normelor bisericești (i.e., dreptul canonic). Secolele XI-XIII au cunoscut evoluții (aproape) simultane în domeniile conexe ale dreptului și ideilor despre organizarea politică și socială care au marcat societatea europeană cel puțin până la Renaștere și debutul centralizării statelor proto-naționale în secolul al XV-lea.

Activitatea universităților a contribuit la raționalizarea definitivă a dreptului civil de inspirație romană și a celui canonic. Din Evul Mediu (pentru Occident) și ajungând binișor până-n Epoca Modernă (cu cât ne apropiem de Moscova), în cazul aproape fiecărei universități, primele două facultăți înființate au fost cele de Drept și Teologie.
Noii cercetători într-ale dreptului au căutat fundamentele intelectuale ale dreptului roman, ajungând în acest proces (și prin intermediul traducerilor realizate de filosofii medievali arabi) la textele filosofice ale greilor din Grecia și Roma antică în ceea ce mult timp mai târziu a fost botezată Renașterea Medievală.
Noile instituții s-au propagat relativ rapid – de la cca. 1089 pentru Universitatea din Bologna la 1479 pentru cea din Copenhaga – producând primii specialiști cu pregătire formală, o condiție necesară pentru evoluția organizațiilor raționale în teoria weberiană.
Acești juriști profesioniști au început să fie angajați în cancelariile episcopale, regale și ale marilor seniori. Este important de subliniat că aceștia nu erau legați economic de o anume locație, fiind remunerați cu salariu și nu contra beneficiilor din exploatarea unui domeniu (beneficium).
Interacțiunea dintre societate, puterea politică și autoritatea ecleziastică s-a manifestat simbolic prin intermediul acestui corp profesional, grăbind organizarea unor noi ramuri de drept (legate de contractualismul feudal, de economia agricolă, statutul orașelor, contractele comerciale, etc.). Ca un corolar, existența a multiple jurisdicții a încurajat noi relații economico-politice în ce a devenit foarte dinamica societate a Evului Mediu târziu în Europa Occidentală.

Toma de Aquino - prototipul calugarului-filosof
⸺ Toma de Aquino (1225-1274) – călugăr, filosof, profesor și Doctor al Bisericii Universale ⸺

Sursă Imagine

Deși nu a fost neapărat o inovație a epocii post-gregoriene, figura călugărului-filosof s-a impus în tradiția medievală, nu în ultimul rând ca urmare a debușeului profesional reprezentat de lumea universitară. Pentru istoria ideilor și teologie, personalitatea lui Toma de Aquino este reprezentativă, dar în aria noastră de interes contribuțiile a trei alți prelați au influențat mai puternic politica și societatea europeană ulterioară :

  • Gratian, călugăr și jurist în Bologna secolului al XII-lea, a organizat și armonizat marea majoritate a normelor ecleziastice emise de varii pochi, papi, concilii în colecția Concordantia discordantium canonum zisă și Decretum Gratiani. Această lucrare a reprezentat pentru dreptul canonic până astăzi ceea ce Codul lui Iustinian a reprezentat pentru dreptul civil. Importanța acesteia se datorează mai puțin conținutului propriu-zis cât pentru că demonstrează că pochimea catolică era mult interesată de organizarea și sistematizarea «învățăturilor» sale.
    Mai mult, Decretum Gratiani se ocupă și cu subiecte pe care astăzi le-am asocia cu dreptul civil – căsătorie, moștenire –,  strict apanajul Bisericii în secolul al XII-lea.
  • Din cugetările episcopilor Gerard de Cambrai și Adalberon de Laon (ambii trăind în sec. XI) avem faimoasa piramidă socială a lumii medievale : vârful, reprezentat de cei ce se luptă sau se roagă, este susținut de baza celor ce muncesc. Fundamentele ideologice gândite de cei doi se regăsesc în conceptul societăților «de stări», identificabil mai peste tot în Europa medievală și a Epocii Moderne Timpurii, întrupate în instituții reprezentative de la Cortes-ul spaniol la mai faimoasa États généraux din Franța la mai puțin faimosul Zemsky Sobor al Țaratului Moscovei.

Bineînțeles că cea mai importantă consecință a raționalizării pochimii și a creării unor arii distincte de drept civil și canonic a fost întărirea Bisericii Catolice per total. Aceasta a devenit o instituție puternică, cu un rol legitim recunoscut de către cvasi-totalitatea populației și beneficiind de ample resurse economice proprii, organizată ierarhic după principiile weberiene ale oficiului.
Biserica Catolică a fost timp de cel puțin patru secole un ghimpe serios în coasta puterii politice, acționând nu doar ca o contrapondere economică sau politică, ci ca o dovadă vie a existenței unor legi superioare celor emise de puternicii zilei pe care, la o adică, putea să-i tragă la răspundere în sala de judecată. Cel puțin privitor la nevestele acestora.
Acuma că am săvârșit povestea măririi Bisericii Catolice și a rolului său în stabilirea și funcționarea principiului domniei legii în Europa Occidentală, nu mai rămâne decât să judecați boieri dumneavoastră statutul perpetuu de cârpă de șters pe jos, condusă de cele mai slinoase și burtoase tîrle imaginabile, al Bisericii Ortodoxe :

„Tradiția legalistă care s-a dezvoltat în Europa de Vest a fost foarte diferită de teritoriile aflate sub influența Bisericii Orientale. Astfel, se pare că nu creștinismul propriu-zis, ci expresia instituțională specifică creștinismului apusean a influențat dezvoltarea politică.
Episcopii Bisericii Orientale au fost în continuare numiți de împăratul de la Constantinopol sau de potentați locali, biserica nu și-a declarat niciodată independența față de stat.
**

* Francis Fukuyama, The Origins of Political Order: : From Prehuman Times to the French Revolution, p. 274. Noțiunile prezentate în această postare urmează același material, pp. 262-275.

** Fukuyama, op. cit., p. 275.

Newsletter Nesimțit

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Newsletter Nesimțit