Share on twitter
Share on facebook

Capitalul în Secolul XXI

[read_meter]
Piketty Capitalul în Secolul XXI
Thomas Piketty | „Capitalul în Secolul XXI” | apărută inițial în 2013.
Rating Nesimțit :
4.5/5

Sursă imagine stânga
Sursă imagine principală

Thomas Piketty declară încă din primele pagini că opusul său, practic fără precedent prin extensia cercetării empirice, denumit Capitalul în Secolul XXI (credem că greșeala de numeral aparține traducătorilor români) își propune să dea seama de problema spinoasă a inegalităților produse de «sistemul» capitalist. El consideră subiectul acesta esențial pentru orice locuitor al cetății și un drept (aproape fundamental) ca asupra subiectului oricine să-și deie cu părerea.
Și toată lumea și-a dat, dar nu în ceea ce privește inegalitatea propriu-zisă (sau istoria inegalității), ci despre concluziile trase de autor după prezentarea impresionantelor date statistice. Noi vrem să cunoaștem în mod special inegalitățile prezente și viitoare, iar conflictele generate de concluziile diverșilor economiști le vom relua doar de amorul artei «recenzionale».

Noi credem că dacă există posibilitatea cunoașterii, atunci tot ce se poate cunoaște privește trecutul. Cum s-a demonstrat de nenumărate ori de-a lungul istoriei, chiar și cele mai bine ancorate previziuni pot fi chixuri incomensurabile.
Pentru viziunea nesimțită, cartea lui Piketty este valoroasă deoarece caracterizează în mod concret și general (cu cifre) capitalismul globalizat modern printr-o abordare ușor de înțeles pentru non-economiști. Pe noi ne interesează să știm despre trecutul socio-politic al societăților, un trecut în care aspectul economic este important, dar nu decisiv.
E important de știut cu ce realități opera individul secolelor trecut, atunci când se gândea la propriile prospecte economice – ce loc ocup pe scara afluenței, ce înseamnă averea, cum se face averea, cât și cum să lase moștenire. În plus, ne propunem pe viitor să analizăm teoria (teoriile?) sistemelor mondiale, iar această introducere economică sperăm să ne fie de folos.
Sper că s-a înțeles că natura capitalului în secolul al XXI-lea nu e foarte importantă pentru noi. Dorim să aflăm configurația capitalului în secolele XVIII-XX, în special tendințele generale care pot fi extrase pentru periodizări pe care le judecăm singuri. Evident, autorul se bazează pe statistici care nu există decât în cele mai avansate spații (Franța, Regatul Unit și SUA, în principal), spații ce neîntâmplător reprezintă și centrul sistemului capitalist.

Astfel, pentru că o reluare în aceeași secvență a descrierilor și argumentărilor autorului ar fi neinteresantă, neproductivă și non-sensică, am hotărât să structurez acest articol astfel:

  • Partea I, unde prezentăm conceptele esențiale ale analizei lui Piketty și introducem motivele pentru care am realizat periodizarea cu care vom opera.
  • Partea a II-a, unde schițăm metamorfozele capitalismului de-a lungul a trei etape acoperind peste două secole, așa cum reies ele din analiza autorului și urmărind cinci aspecte esențiale: natura și evoluția capitalului; nivelul de creștere și randamentul capitalului; implicarea puterii publice în sistemul economic (mai ales prin inflație și datorie publică); venituri din muncă și venituri din capital; concentrarea capitalului și nivelul de inegalitate din perioadele respective.
  • Partea a III-a, unde prezentăm opiniile lui Picketty cu privire la viitorul capitalului și capitalismului.
  • Partea a IV-a, unde ne referim la criticile aduse Capitalului în Secolul XXI.

I. Definiții, Concepte și Perioade

După cum am mai remarcat, demersul lui Piketty este de lăudat în special datorită efortului de a aduna datele relevante despre venituri și averi în câteva societăți importante. Acestea se bazează în principal pe declarațiile de venit, însă multe țări nu au introdus un impozit pe venit decât în secolul XX. Se folosesc estimări care merg până în secolul XVIII, ce ne face să ne întrebăm: de când putem vorbi despre mondializare și capitalism (global)?

Istoricii politico-militari și teoreticienii relațiilor internaționale susțin că primul conflict cu repercusiuni mondiale a fost Războiul de Șapte Ani (1756-1763). Cert este că pierderea acestui război de către Regatul Franței marchează «intrarea în linie dreaptă» către Revoluția Franceză, evidențiind degradarea continuă a suprastructurii politico-juridice a Ancien Régime.
Deasemenea, creșterea exponențială a exploatării coloniale și a comerțului maritim prin intermediul unor actori non-statali (înregistrați mai ales în Țările de Jos și Marea Britanie) sugerează emergența unui asemenea sistem.

Fără îndoială, orice periodizare este arbitrară până la un anumit punct. Totuși, noi credem că (cel puțin) lumea occidentală pentru care Piketty deține și folosește statistici economice ieșise din condiții malthusiene la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Prin urmare, noi vom folosi următoarea periodizare pentru a discuta marile tendințe prezentate în această carte: un «lung secol XIX» (ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea până în 1914), etapa războaielor mondiale și reconstrucției ulterioare (1914 – anii ’70) și contemporaneitatea (anii ’70 – prezent).

Capitalul în Secolul XXI nu vorbește despre capitalism ca un sistem “total”, ci doar despre tendințe și consecințe ale evoluției economice, una ce se întâmplă să fi fost capitalistă în durata de timp studiată. Pe Piketty nu îl interesează consecințele socio-politice ale unui «sistem de producție» capitalist, ci doar inegalitățile economice pe care acesta îl produce. Iar unitatea sa de analiză este statul național sau țara (cum i se spune mai des). Auzim mai rar vorbindu-se despre inegalitatea între țări (despre care autorul susține că nu este nici pe departe la fel de importantă ca) inegalitatea în interiorul aceleiași țări.

Dar care sunt conceptele folosite să dea seama de diferitele inegalități existente într-o întindere atât de mare de timp?

CAPITALUL este „ansamblul activelor non-umane care pot fi posedate și schimbate pe piață” — |p. 71|. Ceea ce se numește îndeobște «capital uman» nu este inclus, fiind mai greu de cuantificat în practică și neputând fi posedat de altcineva/altceva, cu excepția societăților sclavagiste.

VENITUL NAȚIONAL este „ansamblul tuturor veniturilor de care dispun rezidenții unei țări, indiferent de forma juridică pe care o iau”. «Contabil» vorbind, „VENIT NAȚIONAL = PIB – Capital Uzat ± venituri/datorii nete în străinătate; venituri din muncă + venituri din capital.” — |p. 67|

„Venitul este un flux, pe când capitalul este un stoc”; legătura economică relevantă pentru subiectul nostru fiind proporția CAPITAL/VENIT = β. Dacă β = 6 (sau 600%), capitalul reprezintă venitul pe șase ani.” — |p. 76|

Piketty introduce apoi o „echivalență contabilă” și o tendință (în sensul că astfel au botezat-o mulți dintre criticii săi) remarcată din statistici, pe care le numește două legi fundamentale ale capitalismului.

PRIMA LEGE A CAPITALISMULUI: α = r x β, unde α → partea capitalului din venitul național ; r → randamentul mediu al capitalului din venitul național.” — |p. 79|

A DOUA LEGE FUNDAMENTALĂ A CAPITALISMULUI: β = s/g (unde β→raportul capital-venit ; s→rata de economisire ; g→rata de creștere a venitului național pe termen foarte lung — |p. 226|

Ce trebuie minten înțeles de către cititorul de rând din aceste două (hai să le zicem propoziții) este că întotdeauna în istoria capitalismului randamentul capitalului (r) a fost mai mare ca g (rata de creștere), cu unele excepții care n-au afectat un trend cel puțin generațional. Cu alte cuvinte, în absența unor mecanisme intervenționiste din partea statului, partea capitalului din venitul național tinde să devină din ce în ce mai mare. Problema esențială este, ca și în cazul mustății lui Ion Țiriac, unde hotărâm s-o tăiem?
Dacă partea capitalului din venitul național tinde să crească perpetuu și, după cum știm instinctiv și Piketty demonstrează cu date, capitalul este de la bun început distribuit inegal, e clar că economia capitalistă produce inerent inegalități crescânde.
Ce mai salvează oleacă ideea de justiție socială (în absența redistribuțiilor politice) este volatilitatea valorii entităților pe care le denumim capital:

Prețul capitalului, dincolo de bulele de durată scurtă sau medie care îl caracterizează întotdeauna și de eventualele divergențe structurale pe termen lung, este întotdeauna în parte o construcție socială și politică: el reflectă noțiunea de proprietate ce predomină într-o societate dată și depinde de multiple politici și instituții ce reglementează relațiile dintre diferite grupuri sociale interesate – și în particular între cei care posedă capital și cei care nu posedă.” — |p. 256|

Bineînțeles că inegalitatea (în general) și inegalitatea economică nu e specifică vremilor capitaliste. Totuși, e destul de îngrijorător (până la urmă) pentru ordinea socială și politică a unui spațiu, d-apăi al planetei, ca maniera în care se desfășoară relațiile economice să genereze o astfel de situație.
De altfel, pe blogul său găzduit de Le Monde, autorul nu se sfiește să se prezinte ca un cercetător în științe sociale implicat în „viața cetății” după tradiția franceză a intelectualului public; poziție ce se evidențiază și din motto-ul aflat pe prima pagină a volumului de față:

Deosebirile sociale nu pot fi întemeiate decât pe utilitate publică.
Art. 1 al Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului, 1789.

Piketty demonstrează că într-o economie capitalistă, un milion de bețîvi pe ajutor social sunt mai puțin dăunători sănătății economice generale ca o mână de poame precum notoria și jegoasa mustață antropoidă.

II. Trei Vârste ale Capitalului

Dacă nu v-ați îngrețoșat la vederea eternei mustațe semi-descompuse, putem descoperi în continuarea caracteristicile celor trei vârste ale capitalului (din păcate, nici una de aur). În ciuda naturii sale perpetuu schimbătoare, se pot identifica unele constante ale capitalului valabile pentru perioadele studiate, mai ales că creierele primatelor sunt construite pentru a sesiza pattern-uri, iar dacă nu le sesizează, le inventează. Așadar, ce este mai degrabă regula decât excepția?

  • Creșterea ⸺ economiștii și economizdele de televizor întotdeauna seamănă panică amenințând că următoarea criză începe răs-poimâine sau, când lucrurile merg cât de cât bine, creșterea economică e prea mică. Adevărul, pe termen lung, e că creșterea reală (creșterea contabilă include și creșterea demografică) a fost rareori mai mare de 2% pe an pe perioade lungi în țările dezvoltate (singurele care contează, dealtfel), exceptând perioadele de recuperare după conflagrațiile secolului al XX-lea. Timp de peste 90 la sută din istorie, societățile nu au fost capabile de a genera creșteri susținute (aflându-se în „condiții malthusiene”), iar perioadele cu creștere de 2% per generație erau considerate „epoci de aur”. Pe de altă parte, o creștere reală de 1% pe an înseamnă o îmbunătățire cu o treime a condițiilor de viață pe parcursul unei generații.
  • Război și Pace ⸺ țările aflate, să zicem așa, în centrul economiei capitaliste au fost ferite de efectele cele mai nasoale ale războaielor, mai puțin în perioada 1914-1945. Din ce ne zice autorul, în afara perioadei menționate, creșterea economică și randamentul capitalului au fost extraordinar de constante pe termen lung: creșterea undeva între 1 și 2 la sută, iar randamentul capitalului undeva între 3 și 5 la sută. Discrepanțele între randamentul capitalului și creștere erau și mai pronunțate în vremuri feudale sau antice, randamentul putând fi și de douăzeci de ori mai mare decât creșterea în condițiile malthusiene.
  • Revizuire fără Schimbare ⸺ „putem spune că terenurile agricole au fost progresive înlocuite de imobiliar și de capitalul profesional și financiar, investit în întreprinderi și administrație – fără ca valoarea globală a capitalului, măsurată în ani de venit național, să se fi schimbat cu adevarat.” ⸺ |p. 164|
  • Capital mai mare | Randament mai mare ⸺ după cum este evident din dobânzile actuale la conturile de economii, cei care dispun de un capital considerabil au întotdeauna (din diferite motive, Piketty vorbește întotdeauna doar despre ce e legal) un randament net superior celor care au puse doar douășpe parale la CEC.

a) «Lungul Secol XIX»

Pentru cei care au cetit Capitalul în Secolul XXI, această perioadă poartă o sumedenie de supranume: a „inegalităților extreme”, a „hiper-patrimonialismului” sau a „lui Balzac și Jane Austen” ca urmare a numeroaselor exemple folosite de Piketty din romanele celor doi scriitori. Cert este că «lungul secol XIX» pornește de pe pozițiile muribundei societății aristocratice a Ancien Régime, unde inegalitatea era oficializată în scriptele organizării sociale și politice, nu doar economice.
Între 1770 și 1914 se realizează tranziția de la o economie funciară la una industrială, însă inegalitățile nu se estompează, dimpotrivă. Ultimele decenii înainte de Primul Război Mondial, cunoscute ca «Belle Époque» (în Europa) și «Gilded Age» (în Statele Unite) marchează cea mai pronunțată inegalitate din istoria modernă. Ca să nu ne pierdem în narațiune, hai să revenim la cele cinci criterii stabilite în introducere.

La Belle Epoque
⸺ La Belle Époque⸺

Sursă Imagine

Natura și evoluția capitalului ⸺ în această etapă se face trecerea de la primatul capitalului funciar la cel al capitalului industrial, fără ca importanța primului să devină total neglijabilă. Discutăm despre „epoca de aur a rentierilor” (renta este definită, în general, ca venituri sigure și regulate din investiții) care-și plasau lichiditățile în terenuri și titluri de datorie publică, portretizați pe vecie în personaje ca Moș Goriot sau Mr. Darcy. Dealtfel, autorul caracterizează aproape poetic tendința capitalului „de a se transforma în rentă, din momentul în care se acumulează fără limită – este vocația lui, destinul lui logic.” ⸺ |p. 160-161|
Creșterea economică și randamentul capitalului ⸺ cum această perioadă marchează ieșirea din „condițiile malthusiene”, e de domeniul evidenței că ratele de creștere nu aveau cum să fie spectaculoase. Acestea se ridică precum Nică pe parcursul secolului, însă rezultatele bunăstării sunt distribuite extrem de inegal, muncitorii industriali britanici ai anilor 1840-1870 dispunând de venituri reale mai mici ca strămoșii lor țărani fără pământ de la începutul secolului al XVIII-lea. Randamentul capitalului pe termen lung stă la 5% pe an, aspect considerat imuabil în conversația personajelor lui Balzac sau Jane Austen.
Implicarea puterii publice în economie ⸺ în această privință ne lovim de conotația diferită a «patrimonialismului» în economie vs. politică. Administrațiile statelor realizează în această perioadă tranziția de la patrimonialism la raționalism (în termeni weberieni), astfel că chiar și dacă ar fi dorit să intervină puternic în viața economică (și nu există indicii în acest sens) nu ar fi avut resursele administrative necesare. În consecință, discutăm despre politici de evitare a inflației de orice fel și de impozite reduse pe proprietate, capital și moștenire. Aceste tendințe duc, inerent (ca urmare a inegalității r>g), la asprirea inegalităților economice, mai ales la accentuarea inegalităților rezultate din deținerea de capital.
Venituri din muncă și venituri din capital ⸺ având în vedere că ne referim la societăți cu puternice remanențe aristocratice, cei aflați la vârful piramidei sociale nu munceau. Nu că dacă ar fi muncit s-ar fi văzut. Dealtfel, ideea după care oricine trebuie să aibă o ocupație remunerată este una de secol XX. O statistică interesantă care dă seama de imboldul către muncă într-o anumită perioadă ne este furnizată de Piketty, care a studiat moștenirile cele mai mari și salariile cele mai mari: “în secolul al XIX-lea, resursele de care dispun în cursul unei vieți cei mai bogați 1% dintre moștenitori (1% dintre persoanele care primesc cea mai mare moștenire din generația lor) sunt de circa 25-30 de ori mai mari decât nivelul de trai al clasei populare” (cei care câștigă circa 60% din salariul mediu) … „în același timp, resursele aduse de cele 1% din posturile cele mai bine remunerate sunt în jur de zece ori mai mari decât aceeași referință.” ⸺ |p. 549|
Concentrarea capitalului și nivelul general de inegalitate ⸺ după cum reiese din tot ce am prezentat până acum, inegalitatea economică pronunțată la începutul epocii (rezultată aproape integral din inegalitatea deținerii de capital) crește necontenit până în ajunul Primului Război Mondial. Deceniile botezate «Belle Époque» și «Gilded Age» ar fi rămas ca un reper esențial (și de nerepetat) al deșănțării escrocilor bogătașîlor, dacă prostimea n-ar fi avut memoria scurtă.
Pentru a avea o imagine mai precisă, la anno domini 1910, în Europa Occidentală (inegalitatea era puțin mai redusă în SUA) patrimoniile erau împărțite astfel: cei mai săraci 50% dintre locuitori (sau contribuabili, aspect ce ar marca o disparitate și mai mare; a.k.a. „clasele populare”) posedau 5% din capital ; următorii 40% (clasele de mijloc, deși în acest caz e aproape un non-sens această denumire) tot 5% ; cei mai bogați 10% (a.k.a. decila superioară) aveau restul de 90%, din care faimosul 1% («the one percent» sau centila superioară) deținea jumătate din avuția totală. ⸺ |p. 337|
Lucrurile stau ceva mai echilibrat în ceea ce privește veniturile totale (din muncă + capital), însă trebuie să ne gândim că doar cincizeci de ani mai devreme veniturile „claselor populare” erau substanțial mai mici: „clasele populare” câștigau 20% din veniturile totale produse în societățile dezvoltate din «Belle Époque» ; clasele de mijloc – 30% ; decila superioară restul de 50%, din care centila superioară singură se lăuda cu o cincime din venitul total. |p. 338|

b) Șocuri și Reconstrucție (1914 - anii '70)

Această perioadă a fost, cu siguranță, cea mai încărcată de evenimente nefericite pentru clasele superioare ale țărilor aflate în centrul sistemului capitalist. Pentru aceștia, se prea poate să nu mai fi existat ceva asemănător de la războaiele religioase și inflația galopantă a secolului al XVI-lea, sau chiar cataclismul biologic al ciumei din secolul al XIV-lea.
Patru fenomene catastrofale, în special pentru «decila» și «centila» superioare, s-au succedat în ceva mai mult de două generații:

  • Primul Război Mondial a generat o imensă datorie publică ce s-a neutralizat în anii ’20 prin inflație și impozite pe capital și moștenire, marcând astfel sfârșitul rentierilor precum gentry-ul britanic de secol XIX;
  • Marea Criză a lovit investitorii de pe piața globală de capital, iar politicile de redresare tip New Deal au însemnat din nou inflație și impozite mari, precum și creșterea aparatului birocratic al statului, care trebuia și el finanțat de undeva;
Imaginea Emblematică a Crizei din anii '30
⸺ Imaginea Emblematică a Marii Crize, pentru cei care nu știau deja ⸺

Sursă Imagine

  • Al Doilea Război Mondial a devastat patrimoniile europene, din motive evidente;
  • Etapele inițiale ale Războiului Rece au însemnat reconstrucție pentru Europa de Vest și politici de coeziune în Statele Unite, cu un nivel nemaipomenit de intervenție (pe timp de pace) a statului în economie. Lumea capitalistă occidentală avea nevoie de un model social drept contrapondere pentru comunismul sovietic, astfel că o «inegalitate bine-temperată» era și o chestiune de supraviețuire geopolitică.

Astfel, la începuturile anilor ’70, lumea occidentală era mai egalitară, cel puțin în ce privește concentrarea capitalului și a veniturilor din muncă, ca niciodată de la începuturile civilizației. În nucleul de țări care înființaseră Comunitatea Economică Europeană în anii ’50, este apogeul celor treizeci de ani glorioși (Les Trente Glorieuses). Pentru Piketty, consolidarea clasei de mijloc este latura esențială a reducerii inegalităților în această perioadă:

„dincolo de particularitățile naționale, asemănarea generală dintre diferitele traiectorii europene este extrem de frapantă. Transformarea structurală majoră este apariția unui grup central reprezentând aproape jumătate din populație, alcătuit din persoane care au reușit să acceadă la patrimoniu și care dețin colectiv între un sfert și o treime din patrimoniul național.” ⸺ |p. 468|

Natura și evoluția capitalului ⸺ de la un capăt la altul al perioadei nu s-ar putea spune că metamorfoza capitalului a fost atât de dramatică precum în perioada precedentă sau următoare. Partea leului aparține capitalului industrial deși, spre sfârșitul perioadei, capitalul locativ a începuse să îl înlocuiască în importanță.
Remarcabilă în această parte a secolului al XX-lea este, din cauza numeroaselor șocuri politico-economice, oscilația raportului capital-venit, cel puțin în spațiul european. Dacă la sfârșitul  «Belle Époque», capitalul reprezenta aproape șapte ani de venit național, după Al Doilea Război Mondial acesta a scăzut până la sub doi ani de venit național. Spre sfârșitul perioadei menționate, proporția capitalului își revenise, oarecum.
Creșterea economică și randamentul capitalului ⸺ din cauza oscilațiilor menționate, nu se pot remarca tendințe pe termen lung ale creșterii, aceasta cunoscând fluctuații extraordinare. Esențial de reținut aici este rata de creștere în statele europene de după Al Doilea Război Mondial. Distrugerile provocate de conflagrațiile succesive, împreună cu ajutorul oferit de SUA (cu patrimoniul relativ intact, dacă nu sporit) au dus la rate extraordinare de creștere în țările Europei Occidentale de-a lungul Trente Glorieuses. Dealtfel, vorbim despre o perioadă în care (poate pentru prima dată în istorie) creșterea economică reală a fost, ceva vreme, peste randamentul capitalului. Problema e că, o dată ce Europa a prins din urmă SUA, creșterea a scăzut (stabilizându-se undeva la 1,5-2 la sută). Cum opinia publică se obișnuise cu salturi spectaculoase, o creștere moderată a fost privită ca un eșec și, împreună cu inflația (cauzată și de factori geopolitici precum șocurile petrolului) a produs abandonarea politicilor tip New Deal prin reacția neoliberală.
De cealaltă parte, randamentul capitalului a fost infinit mai constant și previzibil, asta dacă nu luăm în seamă anii Marii Crize. Dacă în «epoca de aur a rentierilor» capitalul era investit în principal în terenuri agricole și titluri de datorie publică la «newtoniana» dobândă de 5 la sută, noile plasamente, mai diverse dar nu mai profitabile, au adus undeva la 3-4 la sută.
Interesant ar fi fost de studiat randamentul investițiilor în spațiul colonial, înainte și după decolonizare, pentru a vedea cum s-a caracterizat din punct de vedere economic cel mai important proces global post-belic – așa-zisa DEcolonizare.
Implicarea puterii publice în economie ⸺ transformările extraordinare ale comportamentului economic al statului produse între 1914 și 1970 au influențat decisiv schimbările în toate celelalte patru aspecte pe care le discutăm.
Autoritatea centrală s-a implicat masiv în economie din motive, evident, exogene. Totuși, inflația și impozitele mari s-au dovedit a fi un rău necesar care, împreună cu naționalizări, politici de locuire pro-cetățean, și tot ce înțelegem prin stat social (sau welfare state) în general au dus la o revoluție economică. Această revoluție a fost modalitatea principală prin care inegalitățile au fost reduse în prima parte a secolului XX.
În cadrul acestui proiect de consolidare a unui stat social nu trebuie neglijate argumentele neoliberale – după care birocrațiile necesare implementării acestor reforme ajung să devină hidre autonome și incontrolabile ce sfârșesc prin a submina scopurile pentru care au fost instaurate. 
Venituri din muncă și venituri din capital ⸺ ar fi simplu de afirmat că veniturile din muncă s-au mărit (nu mai discutăm de tabu-ul aristocratic împotriva profesiunilor remunerate) pe fondul diminuării importanței capitalului. Într-adevăr, veniturile din muncă au avut în această perioadă o pondere mai mare ca cele din capital. Însă, autorul identifică un fenomen puțin mediatizat: accesul cvasi-universal la educație asigurat în secolul al XX-lea nu a redus disparitățile în nivelul de instrucție al populației, ci doar a ridicat nivelul minim. Diferențele în educație accentuează inegalitățile deoarece, de obicei, aceia cu venituri mari (din muncă și capital, în orice configurație) accesează cele mai calitative resurse educaționale. Această relație între inegalitate și educație este cel mai pregnantă în cazul costurilor cu tuiția și salariul mediu al absolvenților marilor universități americane.
Cel mai important aspect de reținut se referă la veniturile centilei superioare care, în toate vremile și perioada 1914-1970 nu face excepție, sunt într-o proporție covârșitoare venituri din capital.
Totuși, în această perioadă importanța moștenirii este la un minimum istoric: cei mai bogați 1% din moștenitori obțin abia de cinci ori venitul pe viață al unui membru al claselor populare, pe când cel mai bine remunerați 1% din angajați obțin de 10-12 ori această sumă de referință. ⸺ |p. 550|
Concentrarea capitalului și nivelul general de inegalitate ⸺ puține sunt de adăugat în ce privește această dimensiune; esențial este că în epoca interbelică și post-belică, inegalitățile au scăzut ajungând la sfârșitul anilor ’60 la minimul lor istoric în Europa Occidentală (anii ’50 pentru Statele Unite).
Pentru a contextualiza prin cifre, Piketty dă exemplul extrem al țărilor scandinave la începutul anilor ’70 unde: veniturile din muncă mergeau în proporție de 35% la cea mai săracă jumătate din populație, 45% mergeau la clasele de mijloc, doar 20% la decila superioară (din care 5% pentru centila superioară) ; capitalul era deținut în proporție de 50% de cei mai bogați 10 la sută din locuitori (20% pentru one percenters), cu 40% mergând la clasele de mijloc ; iar o treime veniturile totale (din muncă și capital) mergeau la clasele populare, 40% la clasele de mijloc, cu doar 25% rămânând pentru bogătașî. ⸺ |p. 336-338|

Era vârsta de aur pentru moșnejii prezentului, cauzată aproape exclusiv de reducerea veniturilor din capital. Deasemenea, sunt timpurile cristalizării științelor sociale; majoritatea economiștilor de atunci propuneau modele de dezvoltare optimiste ce puneau reducerea inegalităților pe seama unei maturizări complete a sistemului capitalist. E inutil de adăugat vorba cu socoteala de-acasă:

„șocurile anilor 1914-1945 au jucat un rol esențial în comprimarea inegalităților în secolul XX și acest fenomen nu prea are de-a face cu o evoluție armonioasă și spontană. Vom mai vedea și că accentuarea inegalităților începând cu anii 1970-80 determină variații extrem de puternice între țări, ceea ce sugerează din nou că factorii instituționali și politici au jucat un rol central.” ⸺ |p. 367|

c) Neoliberalism și Globalizare (anii ’70 – prezent)

În grandiosul tablou al inegalității zugrăvit de Piketty, ultimele patru decenii se pot rezuma în sintagma făcută celebră de Bilbo Baggins – „there and back again”. De la un minimum al inegalității în lumea occidentală post-belică ne îndreptăm rapid către situații ce amintesc de «Belle Époque» și «Gilded Age», doar că puțin reconfigurate.
Cauza primordială a acestui déjà vu este cunoscută și răs-repetată – creștere slabă și randament al capitalului constant (mai mare). Însă, inegalitatea începutului de secol XXI și cea a începutului de secol XX diferă în numeroase dimensiuni. Ideologia neoliberală întrupată în actori de proastă calitate precum FMI sau Banca Mondială nu are vreun corespondent asemănător în Belle Époque, ducând la autorități centrale care efectiv nu-și mai aparțin.
Mai mult, inegalitatea actuală este, cel puțin contabilicește, rodul unei disparități imense a veniturilor din muncă și a fost inventată în Statele Unite (lider absolut la inegalitate în prezent); aspecte contrare situației de dinainte de Primul Război Mondial. În plus, mai avem diversele manifestări ale globalizării totale precum „paradisurile fiscale”. Chiar dacă inegalitatea societăților actuale nu este la fel de pregnantă ca cea existentă cu vreun secol în urmă, Piketty estimează că se va ajunge acolo prin cel mult 2030 dacă nu se întâmplă ceva neprevăzut.
În concluzie, se pare că inegalitatea extremă este „starea naturală” a capitalismului, iar perioada discutată anterior a fost o excepție cauzată de circumstanțe greu de reprodus. Această „stare naturală” nu are o singură configurație, probabil depinzând de nivelul de tehnologie ; până acum am avut situția capitalismului hiper-patrimonial (societatea rentierilor) în «lungul secol XIX» și capitalismul financiar secondat de «inegalitatea cadrelor» începând cu anii ’70.

Bani Dolari
⸺ capitalul financiar domină secolul XXI, deocamdată ⸺

Sursă Imagine

Natura și evoluția capitalului ⸺ la acest criteriu, perioada actuală este profund diferită față de cele precedente, având în vedere că vorbim despre o diversificare impresionantă a naturii capitalului, deși avem de-a face cu primatul incontestabil al capitalului imobiliar și financiar. Acest tip de dominație cu siguranță împiedică mobilitatea socială, un aspect din ce în ce mai îngrijorător în Statele Unite în ultimele decenii.
Raportul capital-venit nu este atât de înclinat în favoarea capitalului ca la începutul secolului al XX-lea, însă șansele sunt ca acea situație să fie curând depășită în contextul slabei creșteri demografice prognozate pentru deceniile următoare.
Creșterea economică și randamentul capitalului ⸺ dacă pițipoancele de club mor după fotbaliști cu Porsche, economizdele neoliberalizde mor după creșterea economică a Chinei. Fără să ia în considerare că venitul/locuitor al Chinei e undeva la 8000 euro/an, iar al țărilor occidentale de 30.000 euro/an. Și ar mai vrea creștere economică de peste 5 la sută.
E destul de cert că media ultimelor decenii se va păstra (sau descrește puțin) și în viitor, undeva între 1 și 2 la sută pe an. Performanțele chinezești nu sunt neapărat ca urmare a viziunii nemaipomenite a tătucilor din partidul comunist, cât un fenomen normal atunci când ești pe urmele unor spații deja mai dezvoltate din toate punctele de vedere.
Randamentul capitalului în această perioadă nu este chiar la nivelul de maxim (peste 5 la sută pe an) înregistrat înaintea multiplelor șocuri ale secolului al XX-lea, aflându-se undeva la mai mult de 4 la sută, cu amendamentul că cei cu resurse importante pot, prin instrumente financiare din ce în ce mai sofisticate, să obțină un randament mai ridicat ca niciodată.
Implicarea puterii publice în economie ⸺ după cum am tot repetat, de vreo 40 de ani întreaga planetă, cu mici excepții, este bolnavă de neoliberalism cum era Paraschiv a lu’ Moromete bolnav de avere. Neoliberalii sunt într-o căutare obsesivă a pieței „perfecte”, un soi de Graal al economiei. Și, bineînțeles, statul este principalul inamic al pieței, uitându-se că statul face posibilă existența pieței în primul rând.
Al doilea mare inamic al sfintei piețe este inflația ; ținerea sub control a inflației fiind printre puținele „reușite” ale politicilor neoliberale. O inflație scăzută și o reducere a ponderii statului în viața economică a dus la inegalități aproape la fel de puternice ca pe vremea de glorie a Companiei Indiilor Orientale.
Venituri din muncă și venituri din capital ⸺ dacă în vremurile inegalităților «romantice» discutam despre disparități ale venitului total rezultate în special din inegalitatea deținerii capitalului, în era hiper-managerilor (ăia care au un salariu de câteva mii de ori mai mare ca al unui muncitor din aceeași companie) există uriașe diferențe la capitolul muncă. Cei mai bogați 1% continuă să-și hrănească pozițiile în principal mulțumită capitalului. Totuși, nu e greu de ghicit ce fac CEO-ii cu salariile-alea babane – cumpără proprietăți și acțiuni.
Ce super-putere au directorii respectivi pentru a cere (și obține, culmea) aceste remunerații deșănțate? Din puțina noastră experiență cu acești semizei (care pe meleaguri românești sunt tîrle incompetente, arogante și sîloase), credem că aceleași rezultate pot fi atinse și cu porcușori de Guineea împăiați la cârmă. Piketty ne demonstrează că nu e chiar așa dar, ca de obicei, și-atunci când Un-Nesimțit se înșală nu e departe de adevăr.
O altă dimensiune esențială a unei societăți cu creștere slabă (inclusiv demografică) este sporirea importanței moștenirii. Deja moștenirea este în revenire puternică: pentru cei născuți în anii 1970-1980, 12% din respectiva generație a moștenit mai mult decât jumătate din întreaga populație ar putea câștiga într-o viață din muncă. ⸺ |p. 566|
Concentrarea capitalului și nivelul general de inegalitate ⸺ după cele expuse mai sus, nu e greu de concluzionat cum stă treaba cu inegalitatea în prezent. Dacă luăm drept două extreme situația din Belle Époque și cea din Trente Glorieuses, ne aflăm între ele, sensibil mai apropiați de prima, mai ales peste Atlantic.
Și întorcându-ne la statistici, avem pentru Statele Unite din 2010 următoarea situație: jumătatea populației cel mai prost plătită acontează 25% din totalul veniturilor din muncă, clasele de mijloc (următoarele 40 de procente) 40% și decila superioară restul de 35% (din care 12% rezervat pentru one percenters). Aceeași decilă superioară se laudă cu 70% din totalul veniturilor din capital (din care 35% doar pentru centila superioară), cu 25% mergând la cei 40% din mijloc și restul de 5% rămânând pentru jumătatea din șanț a populației. Per total, plebea trebuie să se descurce cu o cincime din veniturile totale, clasele de mijloc să-și finanțeze obiceiurile proaste cu 30% din masa totală, iar decila superioară să se lăfăie cu jumătate din venitul total (din care 20% pentru one percenters). ⸺ |p. 336-338|

III. Ce Ne Facem cu Secolul XXI ?

În primul rând, trebuie remarcat că nici autorul Capitalului în Secolul XXI și nici Un-Nesimțit nu sunt fani ai scenariilor distopice. Dimpotrivă, noi suntem chiar mai optimiști ca Piketty în ce privește capacitatea societății – prin mijloace politice și prin inovație tehnologică – de a ține sub control excesele deosebit de tîrlești ale capitalului.
Să ne amintim că Marx preconiza la mijlocul secolului al XIX-lea prăbușirea capitalului taman datorită tendinței sale de a se acumula excesiv în dreptul straturilor rarefiate ale societății. Inovații tehnologice și politici de redistribuire (relativ) pașnice au ferit lumea occidentală de ce Piketty numește „apocalipsa marxistă”. În plus, o altă «lege» economică vine să ne liniștească:

o spirală inegalitară descrisă de inegalitatea r>g și constatată peste tot în secolul XIX „nu poate, în principiu, să dureze la nesfârșit; mecanismul stabilizator ține de faptul că la un moment dat economiile nu vor mai avea unde să fie investite, iar randamentul mondial al capitalului se va prăbuși, pentru a obține o distribuție de echilibru și pentru ca inegalitățile să se stabilizeze. Dar aceasta poate lua mult timp …” ⸺ |p. 494|

Pe noi, ăștia din clasele populare sau de mijloc, acest „mult timp …” ne îngrijorează. Pentru a ne da impresia că viitorul e totuși în mâinile noastre, autorul are câteva propuneri prin care scenariile distopice să fie curmate în fașă.
Extraordinar pentru discuția politico-economică actuală e că Piketty pornește „programul” său cu argumente ce țin de sfera drepturilor omului. Logica aceasta, pornind de la drepturile „naturale”/„negative” ale secolului XVIII, este că statutul de ființă umană te face eligibil pentru o serie de drepturi care, o dată cu evoluția societății, sunt din ce în ce mai numeroase. Cei treizeci de ani glorioși au introdus statul social, cel puțin în Europa. Începând de acum e evident că avem nevoie de un stat social pentru secolul XXI, o variantă cel puțin superioară celei anterioare. Asta chiar dacă în prezent realitatea stă cam pe dos.
Chiar dacă nu am observat să-l fi citat pe T.H. Marshall, Piketty privește cetățenia în maniera socială descrisă în faimosul eseu Citizenship and Social Class, unde apartenența la comunitatea politică este strâns legată de capacitatea statului de a asigura drepturi civile, politice și sociale.

După Primul Război Mondial, statele îngenuncheate într-un mare câcat economic au „inventat” instrumentele inflației și impozitelor pe venit și moștenire pentru a se ridica:

„Inovația majoră a secolului XX a fost crearea și dezvoltarea impozitului progresiv pe venit. Această instituție a jucat un rol central în reducerea inegalităților în cursul secolului trecut, dar ea este astăzi grav amenințată de forțele concurenței fiscale dintre țări și, de asemenea, fără îndoială pentru că a fost constituită în condiții de urgență, fără a fi cu adevărat gândită la nivelul esenței sale. Situația este aceeași în cazul impozitului progresiv asupra succesiunilor.” ⸺ |p. 672|

În secolul XXI însă, statul național nu mai este unitatea principală de analiză și acțiune. Ubicuitatea doctrinei neoliberale ne-a adus în situația în care statele se află într-o competiție acerbă pentru a oferi condiții fiscale cât mai relaxate pentru capitalul privat. În absența unor resurse fiscale serioase, nici nu e de mirare că statul social dă chix peste tot – problemele emblematicei instituții britanice National Health Service (NHS) fiind mai mult decât edificatoare în acest sens.
Pentru a finanța statul social al viitorului și a stăvili inegalitățile economice, care se vor vărsa inevitabil în arena politică, Piketty susține regândirea impozitului progresiv. În mod ideal, un impozit mondial progresiv pe patrimoniul global ar fi necesar, care să se traducă într-o redistribuire mai echitabilă a veniturilor (mai mult decât considerabile) generate de globalizare.
Însă rolul unui asemenea impozit este mai puțin acela de a acumula resurse publice, cât de a pune frâne capitalismului financiar, dimensiune a economiei globale care a luat-o razna de multă vreme, cam de când escrocul-moșnegar Ronald Reagan avea hoitul intact.
Problema e că mecanismele de colectare actuale, structurate la nivelul statului-națiune sunt în imposibilitatea de a implementa un asemenea demers. Cel mai realist scenariu la ora actuală ar fi realizarea acestui proiect la scară regională (a Uniunii Europene, spre exemplu) și, în situația în care se va dovedi de succes, preluarea sa prin emulație de către alți actori.  
În ciuda faptului că autorul se străduiește vizibil să rămână obiectiv și să nu arunce bulgărele de rahat al vinei încoace și-ncolo (sugerând uneori că bandiții de nivel înalt nu ar fi un fenomen demn de luat în seamă, infinit mai puțin îngrijorător decât inegalitatea r>g), recunoaște că alt obiectiv al impozitului propus este ținerea în frâu a rapacității elitelor, totdeauna înclinată către exploatare de proporții dickensiene:

Istoria impozitului progresiv în cursul secolului încheiat” (rate minore până în 1914-1918 urmate de rate majore, confiscative până în anii ’70, reduceri mari apoi) “sugerează că riscul de derivă oligarhică este real și nu incită deloc la optimism în ceea ce privește continuarea evoluției americane. Războaiele sunt cele care au condus la apariția impozitului progresiv, și nu jocul natural al sufragiului universal. Experiența Franței în Belle Époque demonstrează, dacă mai era cazul, gradul de rea-credință atins de elitele economice și financiare pentru a-și apăra interesele, precum și uneori de economiștii care ocupă acum un loc de invidiat în ierarhia americană a veniturilor și care au adesea o tendință deranjantă de a-și apăra interesul privat, ascunzându-se în spatele unei improbabile apărări a interesului general.”⸺ |p. 707-708|

Totuși, chiar și cu asemenea măsuri, tendința inerentă a capitalului de a se acumula în mâinile celor care îl dețin este permanentă, generând grupuri cu influență politică înclinate mereu către menținerea status-quo-ului și, inevitabil, tensiuni în sânul oricărei cetăți, indiferent de maturitatea culturii politice existente:

„Inegalitatea r>g implică faptul că patrimoniile acumulate în timp se recapitalizează mai repede decât ritmul de creștere al producției și a salariilor. Această inegalitate exprimă o contradicție logică fundamentală. Antreprenorul are inevitabil tendința de a se transforma în rentier și de a-i domina din ce în ce mai puternic pe cei care nu-și posedă decât propria muncă. O dată constituit, capitalul se reproduce singur, mai repede decât crește producția. Trecutul devorează viitorul.” ⸺ |p. 800|
„Experiența istorică arată și că inegalități de averi atât de colosale nu au mare legătură cu spiritul antreprenorial și nu sunt de vreun folos pentru creștere. Ele nu au nici o utilitate publică …” ⸺ |p. 801|

IV. Critici ale «Capitalului în Secolul XXI»

Capitalul în Secolul XXI a stârnit mai multe reacții (în Europa și peste ocean) decât o ședință foto postată pe Instagram în numele lui Cristiano Ronaldo. O sumedenie de critici s-au îmbulzit să denunțe un aspect sau altul, majoritatea de pe poziții ideologice, în special în SUA.
Citind multe dintre criticile aduse de neoliberaliști și neoliberalizde și ținând cont de faptul că în Statele Unite există cei mai mulți «credincioși» de oriunde din lumea industrializată, am ajuns la o ipoteză interesantă. Mulți dintre bogătașîi americani mai de joasă speță, de inspirație becaliană (sunt o grămadă și d-ăștia) consideră succesul lor financiar drept un semn al grației divine. Cam ca uzurpatorii Evului Mediu, unde victoria într-o bătălie era dovadă clară a standing-ului pe care aceștia îl aveau cu bărbosu’ din ceriuri.
Oricum, sunt foarte multe critici, iar eu m-am oprit la două: una favorabilă realizată de matusalemicul R. Solow în The New Republic și alta mai puțin favorabilă, într-o recenzie publicată într-o revistă online de stânga (aproape marxistă) din SUA.    

Solow privește demersul lui Piketty cu bunăvoință, de parc-ar fi Maestrul Yoda la academia Jedi. Îl laudă pe mult-mai-tânărul său coleg de breaslă ca un deschizător de drumuri într-ale explicării inegalității inerente unui parcurs capitalist ferit de mari șocuri exogene. În plus, toarnă ș-oleacă de gaz pe focul stârnit de statisticile francezului, prin analiza relației capital-muncă în SUA ultimelor decenii: productivitate crescută (aproape record), ascensiunea părții capitalului în profituri și în avuția națională, scăderea salariului în termeni reali.
Totuși, Solow calmează cititorul susținând că inegalitatea r>g nu poate persista la nesfârșit (și Piketty remarcă aspectul și-am prezentat-o și noi mai sus) conform legii randamentelor marginale descrescătoare (law of diminishing returns). Aceasta, după puțina mea minte, este tot o teorie bazată pe tendințe istorice și ceva intuiție precum «a doua lege fundamentală a capitalismului» prezentată mai devreme. Economistul american recunoaște teribila disonanță între teorie și practică, recunoscând că până acum „economia a avut capacitatea de a absorbi un capital în continuă creștere fără ca randamentul acestuia să fie afectat”.
Trecând la remediile propuse în carte, Solow susține că ideea unui impozit global pe capital este de râsul curcilor în Statele Unite, cel puțin în viitorul apropiat. Nu știm ce înseamnă asta, dacă moșneagul chiar vrea să fie la fel de longeviv ca Maestrul Yoda. Societatea americană ar fi cvasi-unanim suspicioasă la propunerea unui asemenea impozit și-ar striga «jos comuniștii!» din toți bojocii, cam cum strigă Serena Williams «rasism!» la semnalarea fiecărei greșeli de picior.
Una peste alta, Solow tinde să considere scenariul inegalității acerbe din viitorul (cât de) apropiat descris de Piketty ca fiind unul dintre cele mai probabile, însă nu atât de apocaliptic pe termen foarte lung.

Critica dinspre stânga este realizată de un anume David Harvey, antropolog de meserie și popularizator al Capitalului lui Marx ca hobby, care îl laudă pe Piketty pentru că „a demolat opinia generală conform căreia capitalismul distribuie bunăstare și este gardianul esențial al libertăților individuale”.
Totuși, Harvey se grăbește în a denunța cartea ca nefiind un demers sistematic de condamnare a capitalismului propriu-zis, cu niște argumente care dovedesc că a citit-o cam pe repede-nainte. Dealtfel, el se prevalează de remarca făcută de Piketty – probabil la mișto – cum că acesta n-ar fi citit Capitalul lui Marx.
Pe bună dreptate însă, recenzorul pune la îndoială calitatea de «lege» a inegalității r>g (cu toate că este, indubitabil, o tendință istorică) și susține că, chiar de-ar fi lege, Piketty nu explică forțele economice inerente care conduc la o asemenea regulă. Marx ar fi susținut că un raport r>g stabil pe termen lung nu poate fi realizat decât prin reducerea deliberată a importanței economice și politice ale forțelor muncii de către reprezentanții capitalului.
Mai mult, politicile de reducere a inflației (începând cu anii ’70) care au creat un val de șomaj și o permanentă precarizare a muncii, dublate de hipertrofierea aspectului financiar al capitalismului (care contribuie la menținerea nivelului de randament al capitalului) trebuie citite tot în cheie politică.
Evident că relativa neglijare a modului în care schimbările politice afectează evoluțiile economice poate fi reproșată lui Piketty. Însă e greu de crezut cum ar fi putut să dezvolte o schemă de analiză care să ia în calcul atâtea variabile și să vină și cu date statistice care să le susțină.
Cea mai importantă obiecție ridicată de Harvey se referă însă la natura capitalului. Acesta ar fi un proces (nu un stoc, o entitate fizică) prin care deținătorii de lichidități financiare le folosesc pentru a obține alte lichidități printr-o serie de activități, dintre care exploatarea muncii este doar una. Iar aproximarea randamentului unui astfel de proces este mult mai dificilă decât a pune un preț pe o mulțime de bunuri. Randamentul actual ridicat al capitalului se datorează mai degrabă restricțiilor puse de cei care dețin active productive prin introducerea în producție doar a unei părți din capital, menținând un deficit de capital artificial.
Dacă acceptăm această definiție a capitalului și această secvență de menținere a unui randament ridicat, atunci întreg edificiul lui Piketty se prăbușește. Dar asta e o problemă pentru economiștii secolului XXI, ăia care sunt versați în toate științele sociale.     

Newsletter Nesimțit

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Newsletter Nesimțit