Logo Nesimțit

Cel Mai Mare Jaf din Istorie

 

 

 

Godfather of the Kremlin: Boris Berezovsky and the Looting of Russia, Paul Klebnikov, Harcourt, 2000. (Nașul Kremlinului: Boris Berezovsky și Prădarea Rusiei).

Facebook
Twitter
Reddit

Cartea asta e un fel de cronică de meci; acuma, beneficiind de luxul retrospectivității, toată lumea „analizează” ceea ce a fost un al treilea (sau al patrulea?) obsedant deceniu din istoria Rusiei în secolul al XX-lea. Godfather of the Kremlin nu e nici analiză politică, nici istorie, nici critică socială. E un soi de piesă de teatru scrisă și jucată în timp real — cu ștersături, cu gafe, cu personaje care azi sunt, mâine nu mai sunt.
Paul Klebnikov a fost un jurnalist american (în principal pentru Forbes), dintr-o familie de ruși emigrați în SUA după Revoluția Bolșevică, care s-a întors în patria-mumă ca să documenteze „eliberarea” și revenirea Rusiei la capitalism și-a asistat la ce numește el jaful secolului. A participat la ce-a fost, pentru doar câțiva ani, singura instituție occidentală care-a funcționat cu adevărat în Rusia (i.e., mass-media). Evident, îți trebuia mult curaj (sau inconștiență) să continui să te învârți printre mafioți, securiști, oligarhi și „politicieni”, iar de-aici i s-a tras și sfârșitul, fiind împușcat de niște răckeți ceceni în 2004.

Lectura cărții lămurește, pentru cine e interesat, două probleme puțin deosebite una de alta: de ce e Vladimir Vladimirovici atât de popular printre rușii de rând (o realitate incontestabilă, indiferent de proasta propagandă occidentală) și dacă a fost ceva mai nasol, printre fenomenele contemporane, decât tranziția românească din anii ’90. 
Mai mult, dacă stăm să ne gândim că pentru securiștii români lumina a venit mereu de la lămpile chioare din Lubianka, devine mai ușor să ne explicăm cum prăbușirea lui Nicolae Ceaușescu e strâns legată de pohta Securității să facă biznis curat murdar și pe față. De altfel, aflăm și că articularea Complexului Bișnițăresco-Securistic neaoș, prin marele rapt al privatizării, s-a produs pe modelul rusesc de zămislire a oligarhilor. Dacă stăm să ne gândim, majoritatea evenimentelor și proceselor din primul deceniu al democrației noastre originale — reașezarea rapidă a gunoaielor din instituțiile de forță, inflația, stagnarea văcăroiană, austeritatea impusă de FMI și marele fâs al privatizării — s-au produs pe model rusesc, cu câțiva ani de întârziere.

Fiind o piesă de teatru, Godfather of the Kremlin are și un protagonist/antagonist: celebrul, fascinantul și, ulterior, spânzuratul Boris Berezovsky — de departe cel mai cunoscut oligarh în spațiul occidental, poate doar la bătaie cu protejatul/nemesis-ul său, Roman Abramovici.
Berezovsky a fost starul din spatele cortinei în singurele alegeri competitive (aproximativ) din istoria Rusiei: realegerea lui Boris Elțîn ca președinte în 1996, când o monstruoasă coaliție de oligarhi, birocrați, KGB-iști și interese occidentale l-au dus pe teribilul bețîvan de la doi la sută-n sondaje la 60% din voturi în câteva luni. A fost, probabil, cea mai reușită operațiune specială de mințire a boborului cu televizoru’.

⸺ Elțîn dansând în campania electorală, 10 iunie 1996 ⸺

Ceva mai devreme-n cariera sa de bandit cu guler alb, Berezovsky e introdus ca un individ de-o teribilă inteligență (pe vremea socialismului era director de institut de cercetare-n informatică) și mare farmec personal aflat la intersecția mafiei cu rămășițele tehnocrației comuniste, securismului și turbulentei noi clase politice.
Pe măsură ce faptele de bișniță a lui Berezovsky ne sunt prezentate, aflăm o sumedenie de aspecte puțin mediatizate în Europa despre ultimii ani ai URSS și primii ani de capitalism rusesc de-aista tîrlesc:

  • mafia rusă nu prea era rusească — Uniunea Sovietică n-a ținut chiar atât de bine în frâu diferitele naționalități componente, iar spre sfârșitul epocii Brejnev începuseră să opereze-n marile orașe diferite clanuri mafiote, organizate-n funcție de etnie (era mafie cecenă, mafie uzbekă, mafie kazahă, etc.);
  • odată cu reformele lui Gorbaciov (mai ales că el era exponentul partidului și nu al KGB-ului) băieții cu ochi albaștri se apucaseră pe față de biznis import-export pe toate piețele occidentale și de bișniță internă cu alcool (Gorbaciov decretând un soi de prohibiție), contribuind astfel la articularea clanurilor mafiote mai sus menționate;
  • directorii de întreprinderi nu prea au avut de ales între a ține drumul virtuții sau a se abate pe drumul bișniței: ani la rând râurile fostei URSS s-au umplut de directorași dornici să bată recorduri mondiale chiar dacă nu știau să înoate (la fel și sub balcoanele rămase brusc fără balustradă);
  • disoluția instituțiilor politico-administrative civile a fost aproape completă, încât singurul refugiu a devenit familia, aspect vizibil și în cazul celei dintâi familii/famiglii a țării, în interiorul căreia s-a infiltratat Boris Berezovsky ca să devină dintr-un bișnițar de mașini un hoț de nivel istoric și mondial.

În vremea-n care protipendada tehnocratico-securistico-politică era teribil de ocupată cu prăduirea resurselor naturale și industriei sovietice, oamenii de rând au trecut printr-o traumă doar ceva mai suportabilă ca cea care le afectase bunicii în deceniile al patrulea și al cincilea, aia care a înlănțuit teroarea stalinistă cu Al Doilea Război Mondial.
Pe lângă eradicarea peste noapte a economiilor populației, penuria, șomajul și incertitudinea au declanșat o adevărată epidemie a ce numim astăzi deaths of despair (mortalitate din disperare), în special în cazul bărbaților. Speranța de viață a femeilor a rămas, mai mult sau mai puțin, cam unde era în perioada sovietică, însă cea masculină a cunoscut o scădere rivalizată doar de perioada invocată mai sus. 
Klebnikov spune că evenimentele anilor ’90 au constituit jaful secolului: „ce au muncit zeci și sute de milioane de oameni în cei 70 de ani de existență a Uniunii Sovietice s-a furat întru îmbogățirea a câteva zeci de mii”. Noi am merge mai departe și-am caracteriza raptul imediat post-comunist drept cel mai mare jaf din istorie. N-avem, ce-i drept, date (ar fi și greu), dar am pune pariu că niciodată, pe timp de pace, nu s-a mai distrus și furat atât de la proprii co-naționali ca la profanarea cadavrului URSS.

Și să nu ne gândim că oligarhii ăștia ca la cine știe ce „genii ale crimei”. Dimpotrivă, erau niște gunoaie la fel de primitive ca și rapănele tîrligarhiei românești. La adăpostul conexiunilor securistico-politice pur și simplu furau din conturile întreprinderilor, organizau licitații aranjate și vindeau materie primă furată în Occident și-n China la cel puțin jumătate din prețul pieței.
Boris Berezovsky a fost „regele firmelor-căpușă”. De exemplu, a co-optat în furăciune conducerea AvtoVAZ (care făcea mașinile LADA) și a fondat două firme-căpușă: una de dealership-uri, unde fabrica vindea showroom-urilor lui Berezovsky mașini la jumate din prețul de producție, și alta de intermediere financiară, care se ocupa de toate fluxurile de cash (interne și, mai ales externe) ale AvtoVAZ și de unde pur și simplu fura banii, trimițându-i într-o serie de offshore-uri.

Marele farmec al cărții sunt zecile de anecdote cu figuri pe care nu te-ai aștepta să le regăsești, pe ideea că hoția și corupția erau atât de răspândite, încât devenise regula și nu excepția. Spre exemplu, am aflat cum a fost posibil ca gunoiul moșnejesc Shamil Tarpischev să fi fost simultan căpitan-nejucător al echipelor de Cupa Davis și Cupa Federației ale Rusiei timp de decenii; mai ales ținând cont că atunci când deschide gaura gurii, doar bovina Ilie Năstase scoate pe-acolo tâmpenii mai mari. 
Ei bine, acest animal jegos a fost antrenorul de tenis al lui Elțîn … probabil în tinerețe, că în vremea președinției acestuia era doar prieten de pahar. Cică muierea, copchilele și consilierii lu’ Boris Nicolaievici îl țineau de rău să nu mai tragă la măsea. Doar că în clădirea prezidențială, marele alb antamase apartamente pentru numeroșii săi tovarăși. Unul dintre ei era și Tarpischev, care ascundea sticle de vodcă prin ghivecele cu plante de pe holuri și îi transmitea la primblarea de dimineață lui Elțîn unde să le caute.

⸺ Shamil Tarpischev, gunoi moșnejesc extraordinaire ⸺

Epoca de aur a oligarhilor a început să asfințească odată cu cariera de bețîvan a lu’ Boris Elțîn. După victoria din 1996, a urmat ultimul șir de privatizări (recompensă pentru oligarhii organizatori ai campaniei prezidențiale) care a pus pe butuci și trezoreria statului și banca centrală, ducând în 1998 la incapacitatea de plată a Rusiei. 
Cartea se termină la începutul lui 1999 când, la o masă cu famiglia președintelui, Boris Abramovici îi sugerează lui Boris Nicolaievici un posibil prim-ministru care-ar putea fi pe placul tuturor: un fost și actual securist din Leningrad zis Vladimir Vladimirovici Putin.

guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments