Complotul Împotriva Americii și Fascinația Prezidențială

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

⸺ THE PLOT AGAINST AMERICA (Complotul Împotriva Americii) | HBO, 2020, 6 episoade a 60 de minute

Rating Nesimțit :
4/5

Sursă Imagine

Un aspect fantastic al traiului în Vârsta de Aur a Serialelor – singura «vârsta de aur» autentică și serios documentată – este acela de a întâlni ecranizări mult mai bune decât narațiunile-sursă. Ăsta-i și cazul excelentului „Complotul Împotriva Americii” | The Plot Against America, realizat pentru HBO de o echipă coordonată de genialul David Simon.

Bineînțeles că tot boboru’ de pe ambele maluri ale bălții Atlantice nu s-a putut abține să nu tragă paralela cu Trump. Totuși, noi zicem că ambițiile unui D. Simon sunt ceva mai elevate decât să-l împungă pe un bișnițar animalic, fie el și locatar vremelnic în bojdeuca din Pennsylvania Avenue.
În plus, putem face apelul nostru tradițional la cronologie, ce are vocația de a lămuri toate chestiunile spinoase : ‘nea P. Roth a publicat „Complotul Împotriva Americii” în 2004; D. Simon a acceptat proiectul TV în 2013, apucându-se de treabă prin 2014. În consecință, bănuim că deja exista un scenariu semi-serios atuncea. În 2014, ca și în 2004, Trump avea același statut : de escroc-bufon semi-amuzant în tradiție becaliană al faimosului tărâm atât de mult-iubit de Doamne-Doamne.
Nu,  D. Simon are oleacă mai mult respect de sine și a dorit să sublinieze chestiuni ceva mai puțin efemere.

O altă temă de neocolit când discutăm despre scenarii adaptate este «cartea vs. filmul». În cazul de față nu prea are sens, nefiind prea greu să îmbunătățești o mediocritate precum The Plot Against America. Acuma că Roth a mierlit-o, toți bombalăii sar să laude tot ce-a scos, însă noi credem că această scorneală de carte s-a născut doar ca scriitorul să-și onoreze contractul cu editura – un aspect deplorabil, dar nu în totalitate disprețuibil al vremilor industriilor culturale. Bine măcar că mai supraviețuiesc și astea!
În afară de această sacrificare a Artei din exigențe capitaliste, trebuie ca noi să mărturisim o profundă aversiune personală față de genul istorisirilor contrafactuale. De multă vreme considerăm că locul acestora e mai degrabă în mediul audio-vizual decât în galaxia Gutenberg.

Acțiunea celor șase episoade ce compun „Complotul Împotriva Americii” urmărește disensiunile dintr-o famelie pe fondul exacerbării unui anti-semitism latent inițiată de un imaginar regim politic fascistoid instaurat în Statele Unite la începutul anilor ’40.
Regimul este consecința unor alegeri tensionate ținute în toamna lui 1940. Partidul Republican, confruntat cu lipsa unui candidat din interiorul establishment-ului viabil de a-i face față lui FDR, îl selectează pe Charles Lindbergh – în realitate, mare aviator, ăla cu copchilu’ răpit și simpatizant hitlerist, dar cam atât.
În ficțiune, Lindbergh – o prezență neinteresantă ce pare să fie controlat cu cheița – câștigă alegerile datorită unui mesaj pacifist, izolaționist și hiper-naționalist. Așa … cam ca Trump. Acuma, cunoscătorii știu că dacă în Europa naționalismul este o escrocherie cu ceva sâmbure de adevăr (dar care nu mai are un rol social progresiv de la căderea Vechiului Regim), a discuta despre naționalism în SUA e de râsu’ curcilor, iar cei care pun botu’ și-o merită.
Oricum, interesele industriale și a altor grupuri aflate în spatele lui Lindbergh purced la reorganizarea societății americane și, surprize-surprize, au apucături totalitate, anti-semite, etc. Adică sunt împotriva celebrelor «valori americane», pe care nimeni nu le-a descris mai sus de genunchiul broaștei. Ușor-ușor, majoritatea populației își «descoperă» înclinațiile fasciste și exploatatoare, existente în abundență și pe «tărâmul libertății și vitejiei».

⸺ Charles Lindbergh, genial în profesie, gunoi în viața publică ⸺ 

Sursă Imagine

Farmecul narațiunii zace în această foarte treptată modificare a atitudinilor și a atmosferei, de la relaxată la presurizată. Noi o vedem din perspectiva familiei Levin – una de evrei liberali trăind într-un cartier predominant iudaic din New Jersey; un element autobiografic bine-cunoscut cititorilor lui Roth.
După cum erau vremile și obiceiurile, relațiile membrilor familiei (doi adulți și doi copii având temperamente ce acoperă întreg spectrul) se învârt mai ales în jurul neamurilor, mai mult proaste. Toți încearcă să-și ajusteze comportamentul pentru a nu ieși din linia impusă de majoritate, însă toți știm că asemenea acrobații identitare nu prea reușesc.
Lecția exploziei anti-semitismului latent urmărită în „Complotul Împotriva Americii” este, fără îndoială, falimentul pasivității.
În lumea noastră nesimțită acest adevăr este de mult recunoscut, fiind și rațiunea existenței blogului nesimțit : flagelul principal al societății românești – hidra clientelistă dispusă după coordonate bișnițărești și securistice – nu se va estompa până toți cetățenii de bună-credință nu vor denunța acest aranjament tîrlesc prin blesteme, flegme și șuturi în curul tuturor gunoaielor implicate.
Mini-seria HBO conține și o pildă de primitivism politic foarte utilă pentru românașii noștri, mari amatori de comentariu politic dar handicapați de orice vehicul interpretativ : toate personajele (poate cu excepția mezinului de 10 ani) percep politica drept un meci cu mize personale.
La fel ca în ridicolele familii românești unde există tensiuni și certuri perpetue din motive de suporterism peneleu sau pesedeu, Levinii ajung să se ia la bătaie în urma sudalmelor cvasi-zilnice la adresa radioului. Măcar la ei mizele erau ceva mai mari decât 50 RON în plus la pensie. Totuși, trebuie notat că politica modernă nu ar trebui să fie niciodată personală; manipularea sentimentelor, prejudecăților sau cea a trecutului în politică fiind doar tîrlisme josnice.
Oricum, dacă cineva dorește să aprofundeze povestea Levinilor, ar face bine să-și rupă 6 ore din rutina zilnică/săptămânală de bălăcăreală televizionistică neaoșă.

Pentru noi, cei deja familiarizați cu temele esențiale ale narațiunii, un detaliu specific a fost notabil : fascinația, nu întotdeauna clar deosebită, cu oficiul și cu persoana președintelui Statelor Unite. Această atitudine de misticism politic este evidentă mai ales în poliloghia nesfârșită a lui Herman, «patriarhul» bine-intenționat, dar incompetent, al familiei Levin.
Acesta demonstrează venerație autentică pentru Roosevelt; venerație care, dacă ar fi să-i credem pe majoritatea analiștilor Marii Crize cetiți de noi, era departe de a fi majoritară la A.D. 1940 – aspect demonstrat de alegerile (reale) din acel an când FDR câștigă la o diferență semnificativ mai puțin confortabilă decât în 1932 sau ’36.
Când aude că Lindbergh a câștigat alegerile (ficționale), Herman speră că «aura» oficiului îl va schimba pe candidatul Lindbergh astfel încât să nu devină președintele iliberal, rasist/xenofob (chiar fascist) lesne de prefigurat.
În opinia noastră, întărită de recenta «afacere Trump», se pare că o majoritate a americanilor încă împărtășește stupida credință în capacitatea de transformare cvasi-religioasă a oficiului (sau vițăvercea). La acest capitol, noi considerăm că electoratul român l-a lăsat deja mult în urmă pe cel american : majoritatea celui dintâi știe că probabilitatea ca funcțiile-cheie în stat să fie deținute de gunoaie de ultimă speță, ce se vor comporta ca atare, este imensă.
Mulți americani sunt mai spălați pe creier cu povestea excepționalismului decât un pionier nord-coreean cu mesianismul dinastiei Kim. Totodată, nu sunt conștienți că sistemul prezidențial are cel mai prost bilanț – în materie de longevitate a procesului democratic și respectarea drepturilor omului – la nivel global, sau că Statele Unite nu sunt, calitativ și nici măcar cantitativ, «prima democrație» a lumii.
În ciuda etichetei cretine de «cel mai puternic om din lume», președintele SUA este reprezentantul unor interese și nu are foarte mult spațiu de manevră nici dac-ar vrea. Din tot ceea ce ține de instituții politice, americanii ar face bine să se orienteze către cele non-elective (i.e., Curtea Supremă) pentru progres social în viitor și protecție împotriva unor tîrle ca ficționalul Lindbergh. Și, bineînțeles, la presiuni de stradă.

Nici nu bănuim că oficiul l-ar fi schimbat, cel puțin în ultimul secol, în mod radical pe vreun individ care s-a întâmplat să rezide la Casa Albă. Am văzut de curând un interviu relativ recent (2017) cu George Bush Jr. Era la fel de prost în 2017 ca în 1974 toamna. Un animal tîrlitor.
Cea mai probabilă sursă a acestei idei tâmpite a «transformării» generată de oficiu decurge din obiceiul monarhilor de a fi unși cu mir de reprezentanții pochimii în momentul în care li se prezentau și însemnele oficiului. Problema e că Statele Unite s-au constituit taman în contra unor asemenea barbarisme, specifice Lumii Vechi și Vechiului Regim.
Dar na, se pare că prostul indiferent de meridian sau trecut colectiv are nevoie de un tătuc și, când acesta nu se ivește, prostul îl plămădește în dorinți.

Newsletter Nesimțit

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Newsletter Nesimțit