Meniu
1 Cum corupția politică are multe manifestări, are tot la fel de multe definiții, nici una care să „epuizeze” fenomenul. Toate definițiile au totuși un spirit comun: explicit sau implicit, e vorba despre resurse publice care merg în buzunare particulare. Asta nu înseamnă că nu există corupție și în domeniul privat, dar aia e o discuție separată.
Oricum ar fi, această generalitate ne informează că în absența distincției (oarecum filozofică) între public și privat, n-am putea discuta despre corupția politică.
Bineînțeles că o astfel de distincție are nevoie de generații pentru a se statornici în mentalul colectiv. În termeni weberieni, ea s-a înrădăcinat în cadrul multisecularei treceri de la patrimonial la rațional.
După cum am văzut în episodul trecut, administrația prusacă păstra elemente patrimoniale la sfârșitul secolului al XVIII-lea, însă erau destule figuri de înalt nivel ce nu le vedeau cu ochi buni (despre maniera patrimonială de administrație am discutat în episodul 4). Ca să facem o comparație de moravuri, în ultima treime a secolului al XVI-lea, pe când Elisabeta I a Angliei îi oferea papagalului său aristocratic preferat — Robert Dudley — monopolul importurilor de vin pe zece ani, nu comenta nimeni că ar fi ceva în neregulă.
Asta nu înseamnă că oamenii erau proști și nu înțelegeau că există afaceri publice și afaceri private. Dezbaterile parlamentului englez contemporan se finalizau cu două tipuri de reglementări — Public Acts și Private Acts — vizând chestiuni naționale, respectiv (foarte) locale, într-o proporție cam de 1 la 3. Pur și simplu, politica era privită ca o activitate prin care oamenii își rezolvau și diferendele private, nu ceva care să se rezume la planul general și impersonal.
Fără să greșim prea flagrant, putem spune că pe la 1500 nu prea exista urmă de distincție public-privat în procesul politic, iar pe la 1800 doar prin spații uitate de lume — ca acelea-n care se plănuiau republici aristo- dimocraticești — oamenii n-o considerau importantă.
Această distincție a hrănit și s-a hrănit din evoluția către state mai centralizate, unde teritoriul (și locuitorii) au devenit din ce în ce mai puțin moșia (patrimoniul) prințului. Iară prințul ajunsese să fie considerat un soi de gardian al interesului general, de unde-și extrăgea și legitimitatea.
Scrierile politice de vază ale secolelor XVI-XVII reflectă această transformare a conceptelor de suveranitate și legitimitate. Rațiunea existenței leviatanului (statul întrupat în monarhul absolut) nu se află-n dreptul moștenirii de la tac-su, ci în misiunea sa de a împiedica „războiul fiecărui om împotriva fiecărui om” — sau, am zice noi astăzi, garantarea ordinii publice și apărării naționale.
În cadrul tranziției de la patrimonial la rațional, deținătorii oficiilor au ajuns să fie constrânși de reguli formale, mergând până la deținătorul celui mai important oficiu. Eșafodajul legal dezvoltat în Germania secolului al XIX-lea, celebrul Rechtsstaat, conținea prevederi clare despre ce-ar constitui resurse publice și ce-i privat.
Toată lumea a aflat de efectele nefaste ale corupției asupra vieții politice. Doar percepția corupției — cu toate că nu prea iese fum fără foc — subminează încrederea instituțională (dar și pe cea interpersonală), fără de care mersul cotidian al unei democrații liberale devine foarte împiedicat.
Legitimitatea întregii ordini politice slăbește când se aruncă-n dreapta și-n stânga cu acuzații de corupție. Acolo unde majoritatea politicienilor sunt corupți, aceste acuzații devin doar tactici de eliminare a adversarilor politici și nu dovezi de exces de zel într-ale virtuții și reformei. Povestea post-CDR a triplului gunoi Băsescu Traian e un exemplu din manualul instrumentalizării acuzațiilor de corupție.
Totuși, corupția arde mai ales la buzunar marea masă a populației. Teoria economică zice că efectele nefaste ale corupției acționează în trei mari direcții:
încurajează comportamentul rentier; o parte dintre cei mai inteligenți și ambițioși indivizi își vor cheltui timpul și energia cu extragerea surplusului prin intermediul statului când s-ar putea ocupa cu crearea bogăției în economia reală, prin antreprenoriat autentic, nu de cel politico-bișnițăresc. Aranjamentele politice pentru câștig privat reprezintă ceea ce economiștii numesc comportament rentier (rent-seeking behavior).
O definiție a rentei ar fi: plata pentru folosirea unei resurse economice nesubstituibile, a cărei ofertă este insuficientă în raport cu cererea, constituind un venit pentru posesorul acesteia.
Cheia definiției este „nesubstituibilă”, raritatea relativă fiind sursa tuturor rentelor. Iar dacă majoritatea rentelor își au originea în rarități „naturale” (e.g., unii au petrol și alții n-au), guvernele pot crea, dintr-o infinitate de motive, rarități artificiale.
Pentru a ilustra îmbârligătura economică, să revenim la cazul lui Robert Dudley și al Elisabetei. În termeni actuali, monopolul importului de vinuri acordat lui Dudley ar constitui o rentă și ceilalți cetățeni s-ar supăra rău, deoarece se creează o raritate artificială. Statele moderne trebuie să ofere justificări serioase atunci când restricționează atât de drastic anumite activități economice.
Totuși, și cele mai legaliste guverne din lume generează corupție prin aceste procedee. Taxele pe importuri instituite de majoritatea statelor sunt singurele vinovate de reputația proastă a vameșilor.
Economiștii talibani ai pieței libere au obiceiul să denunțe orice acțiune de reglementare întreprinsă de autoritatea politică drept o distorsiune a pieței și, ca un corolar, orice „raritate artificială” drept comportament rentier, asimilabil corupției.
Evident că lucrurile nu stau chiar așa. Există o sumedenie de situații — cum ar fi protejarea parcurilor naturale sau acordarea drepturilor de proprietate intelectuală creatorilor — care generează raritate dar sunt, indubitabil, în interesul public. Problema e că oriunde există potențial de reglementare care chiar să genereze rente pentru tovarășii & pretenii reglementatorilor. Teoretic, aici ar trebui să intervină justiția ca să judece drept fiecare situație în parte, însă cu toții știm că din rentele respective se pot șpăgui destui judecători care stau drept ș- argumentează strâmb.
Astfel, raritățile create de guverne pot fi expresii ale corupției, dar nu neapărat. Trebuie stabilit dacă raritatea respectivă are drept consecință principală profitul privat sau apără/promovează un interes public. Astfel de dileme pot destabiliza societăți, cazul Roșia Montană fiind un exemplu perfect în acest sens.
Am văzut cât de ambivalentă e situația rentelor și adevărul e că situația e cam la fel pentru toate comportamentele ce pot constitui corupție. Foarte rar lucrurile sunt atât de clare ca atunci când se ia o șpăguță în flagrant și, în orice caz, „mica corupție” e mai degrabă un inconvenient decât o amenințare existențială.
Ea însă poate surveni ca urmare a prebendalismului. În timpuri feudale, prebenda era venitul asociat unui oficiu ecleziastic, apropriabil în totalitate de clericul titular. În modernitate, prebendalismul se referă la oficiali care pur și simplu trec pe persoană fizică toate fondurile pe care pot pune mâna.
L-am menționat mai devreme pe celebrul Mobutu, poate primul bandit de nivel mondial rezultat din procesul decolonizării post-belice. Prebendalismul a fost ocupațiunea principală a gunoiului respectiv, reușind să pună ghearele pe numeroase procente de PIB. Bine, nici urmașii săi (spirituali) din prezent nu-l fac de rușine, cum ar fi tîrleasca familie Dos Santos din Angola.
Fenomenul prebendalismului este mai prezent în acele spații în care guvernarea centralizată se află la începuturi, iar domnia legii nu e nici măcar un rând din vreun manual obscur. E vorba de țările unde instituțiile politice moderne sunt autentice forme fără fond și unde între oficiali și masa populației există clivaje majore, de natură etnică sau religioasă.
Unde rupturile nu sunt chiar atât de dramatice, cea mai frecventă și lamentată practică este cea a patronajului. O relație de patronaj reprezintă schimbul de favoruri între doi indivizi cu statut inegal, bunuri/servicii oferite de patron în schimbul loialității politice a clientului.
În patronajul autentic, favorul oferit de patron trebuie să fie foarte concret și individualizat — precum un „servici” sau caltaboși (întotdeauna bine veniți) — și nu vreun bun public sau vreo politică publică aplicabilă unei categorii largi (pentru definiția bunurilor publice, vezi episodul 19).
Toate așa-numitele period pieces cinematografice sau televizionistice, cu câte 17 intrigi concurente pe la palatele regale de altădată, nu fac decât să sublinieze că politica pre-modernă era doar un labirint de relații concatenate de patronaj. Celebrele ceremonii hiper-sofisticate de la Versailles n-ar fi existat dacă regele nu era (aproape) singura sursă de patronaj pentru miile de nobili care, dacă ar fi trăit astăzi, ar fi fost probabil atârnători pe lângă fotbaliști.
Clientelismul este un fenomen înrudit și descins din patronaj, doar că se manifestă la o scară infinit mai mare. Relațiile de patronaj implică un contact relativ frecvent și personal între patron și clienți. Patronajul există în toate ordinile politice, de la cele pre-tribale din societățile de mici dimensiuni până la cele moderne cu zeci/sute de milioane de membri. Grăitor în acest sens este denumirea fenomenului, moștenită de la romani (patronus și clientes), dar și consensul antropologilor privitor la patronaj ca formă universală de sociabilitate. Ca-n situația patronajului, scopul clientelismului este susținerea politică. Însă clientelismul e un fenomen exclusiv modern, izvorât din necesitatea de a mobiliza recurent mari mase, de la ordinul sutelor de mii în sus, imposibil de imaginat fără generalizarea sufragiului universal.
Aceste considerente de scară implică rețele extinse de intermediari între patron și clienți — cum ar fi la noi stratul „baronilor locali”, supraveghetorii primarilor, care sunt ce-i care-i aduc propriu-zis pe nenorociți clienți la urne — și favorurile implicate: mituire generalizată (ce implică o logistică serioasă) mergând până la pervertirea noțiunii de politică publică.
Clientelismul este o practică democratică păguboasă dintr-o serie de motive. La nivel normativ, ne place să credem că boboru’ ar trebui să-și direcționeze votul în funcție de propunerile de politici publice lansate de candidați/partide.
În sistemele măcinate de clientelism se oferă beneficii (oarecum) individualizate — slujbe în aparatul public, mica mită electorală sau politici „cu dedicație” pentru un număr restrâns de indivizi — cu consecințe economice și politice disruptive.
Rețelele de patronaj/clientelism au mereu exponenți în zona serviciilor publice (sănătate, educație, infrastructură), care distorsionează piața prin alocarea contractelor publice ca răsplată pentru susținerea electorală.
Clientelismul (și patronajul) afectează și calitatea guvernării cotidiene. După cum se tot repetă, birocrațiile moderne se fundamentează pe principiile meritocrației, competenței și recrutării/promovării impersonale. Așa că-i destul de clar că funcționarii specializați în „pedefeu” n-au cum să contribuie la realizarea obiectivului pentru care respectiva organizație a fost înființată. În plus, când administrațiile sunt populate cu clienți politici, poți să-ți iei adio de la reformarea acestora; ei vor constitui un bloc solid pentru a-și apăra privilegiul apartenenței neloiale, subminând orice efort de schimbare.
Trebuie să ne amintim că o relație de patronaj/clientelism nu este, prin definiție, una între egali. Dacă patronii își îndeplinesc mereu obiectivul de a se menține la putere prin mijloace subterane, principiul responsabilității politice prin vot devine gol de sens. Așa se transformă democrațiile în oligarhii, de dragul unui post plătit bine și foarte bine pentru vecina de la 3.
Chiar dacă se tot repetă, de-acum de secole, această mantră cu meritocrația, bănuim că n-a scăzut numărul de nepoate/neveste/amante de primar angajate — mai pe șest sau mai la videre — la primărie.
Am vorbit în mai multe ocazii (vezi episoadele 2-5) despre fundamentele biologice ale comportamentului politic și-am stabilit că organizarea socială bazată pe apropiere genetică și favorizarea reciprocă a prietenilor vine de dinainte de Adam și Eva. A prefera un străin competent în locul cumnățicii sau nănășelului e împotriva înclinațiilor noastre naturale.
Doar în ultimele trei secole, odată cu dezvoltarea (cu paru’) instituțiilor moderne, s-a generalizat cooperarea umană pe criterii impersonale/contractuale/formale, mai abstracte decât paradigma neamurilor și pretenilor. Însă, în momentul în care o astfel de instituție dă semne de slăbiciune, indivizii revin la relațiile de nepotism și patronaj care caracterizează și raporturile dintre verii lor din genul Pan.
Pe lângă c-avem corupția în ADN, patronajul este un mijloc extrem de eficient în atingerea și păstrarea pozițiilor ierarhice înalte în mai toate tipurile de organizații moderne. Regulile multe și mărunte ce le caracterizează fac imposibilă monitorizarea totală și permanentă de către lideri. Așa că au nevoie de niște oameni de încredere, cu ajutorul cărora să evite dilema principal-agent. Oameni de încredere pe care tre’ să-i plătești și să-i răsplătești și care, la un moment, vor dori să te înlocuiască.
În regimurile autoritare, unde elita este relativ restrânsă, liderii pot ajunge/menține la putere cultivând relații de patronaj, a căror însușire esențială este contactul față în față. Un exemplu clasic este „cariera” lui Saddam Hussein. Cu ajutorul câtorva verișori și cunoștințe din natalul Tikrit a avansat de la bătăușul de stradă din adolescență la președinția Partidului Ba’ath din Irak la dictator de renume mondial. Patru decenii mai târziu, tot băieții ăia, ajunși moșneji cu barba până-n puțurile de petrol, l-au urmat pe Saddam către șanțul unde l-au găsit americanii, tot pe lângă Tikrit.
În organizațiile politice „închise” — cum era cazul partidelor comuniste din a doua jumătate a secolului trecut — patronajul este maniera în care funcționează propriu-zis organizația și singura formă de schimbare non- violentă a conducerii, după criteriul „cine are mai mulți clienți”.
În cazul democrațiilor avem de-a face cu fenomenul clientelismului nu doar fiindcă liderii (sau aspiranții) ar avea mare drag să le deie plebeilor câte două găleți sparte și-un bax de ulei îndoit cu apă.
În special în spațiile cu grave decalaje de dezvoltare electoratul este atât de analfabet din punct de vedere politic (și nu numai), încât dacă i s-ar propune și cele mai divine politici publice, tot ar pretinde să-i dai ceva ca să se prezinte la vot. Asta a fost situația și în cazul primului sistem clientelar — în Statele Unite ale celui de-al doilea sfert al secolului al XIX-lea —, când s-a trecut peste noapte de la vot cenzitar (aproximativ 6% din totalul bărbaților) la vot universal masculin. Apoi, în ciuda progreselor indubitabile realizate de sistemul, public și privat (confesional), de educație, clientelismul s-a auto-perpetuat vreo trei generații până a devenit un pericol public.
Totuși, în comparație cu conducerea bazată pe patronaj la nivelul elitelor, sistemele clientelare sunt, indiscutabil, mai responsabile în fața maselor. Asta în primul rând pentru că patronul chiar trebuie să livreze ce-a promis și după, dacă clienții nu sunt mulțumiți cu ce-au primit, pot să nu-l voteze.
Evident, discuțiile astea sunt la nivelul ideal-tipurilor. În realitate, putem avea concomitent: patronaj în cadrul partidelor zise „de notabili”, clientelism pentru diverse sectoare ale populației, intimidare la urne folosind forțe de poliție sau paramilitare și mica mită electorală. Aceste tactici pot coexista cu mobilizarea electorală autentică, mediată sau interpersonală.
Economiștii, în simplitatea lor, au susținut decenii la rând că fenomenul clientelismului se va diminua pe măsură ce țările vor deveni mai prospere, deoarece va deveni nefezabil din punct de vedere al resurselor cheltuite să mituiești membri ai „clasei de mijloc” (cel puțin în comparație cu mituirea muritorilor de foame).
Raționamentul cu impracticabilitatea clientelismului de la un nivel încolo pare destul de logic. Problema e că mai peste tot corupția împiedică dezvoltarea antreprenoriatului autentic ce-ar putea să articuleze acea clasă de mijloc în timp. Atunci, singurul mijloc realist de mobilitate socială e să intri-n politică; la-nceput client, dup-aia patron, dacă ai noroc. Iar realitatea a avut și are darul să infirme și cele mai logice raționamente.
Dacă apreciați astfel de articole, vă puteți abona la blogul nesimțit aici.
1. Noțiunile prezentate în această postare urmează materialul tratat în Francis Fukuyama, Political Order and Political Decay: From the Industrial Revolution to the Globalization of Democracy, pp. 81-93.
„Educație și Bălăcăreală Politică” | ©®™, 2019-24.
mailto: titularu@un-nesimtit.ro
