Ce-i de Nefăcut …

Nu avem o „narațiune oficială” și, ce-i drept, nici nu ne putem aștepta de la clasa politică să livreze așa ceva. Cu atât mai puțin să stabilească gradul de inadecvare a anumitor instituții și a anumitor indivizi, mai ales că toată comunitatea științifică e de acord că următoarea pandemie va veni mult mai curând decât iși imaginează boboru’ român și ridicolii săi conducători.
Dacă n-avem dări de seamă oficiale, avem o sumedenie de explicații „private” pentru ce a fost (și este) un adevărat dezastru umanitar: cele mai echilibrate estimări sugerează un număr dublu de decedați față de cifrele alea mult-trâmbițate și care nu mai interesează pe nimeni; 115.000 de morți în plus pentru 2020 și 2021, comparativ cu media ultimilor cinci ani. Același nene care ne dă aceste date, oferă și una dintre cele mai condensate explicații pentru situație — „incapacitatea de acțiune colectivă a românilor: guvernele sunt incapabile să ia măsuri drastice dar necesare, dacă o parte a populației face mofturi. Populația e incapabilă de cooperare, disciplină, rațiune.” 

Evident, astfel de explicații sunt bune doar dacă vrei să termini discuția. Populația a fost mofturoasă și guvernul i-a cam ținut isonul și în Statele Unite (care are un bilanț COVID în aceeași categorie cu România … recte, catastrofal, nu așa grav per capita), dar ne cam îndoim că Guvernul României are multe în comun cu cel de la Washington sau „poporul” american cu cel român. Nici ei n-au vreo narațiune oficială, iar la ei pandemia „s-a terminat” deja de ceva vreme.
Putem încerca să ne punem în locul celor mai mulți dintre cele câteva mii de indivizi (membri ai guvernului, parlamentari, mari mahări la nivel județean și local, înalți funcționari din agenții; mai puțin securiști), cunoscuți sub terifianta denumire de clasa politică și care au cu adevărat rolul/puterea/capacitatea de a face câte ceva. Am exclus securimea pentru că n-are decât capacitatea de sancționare (i.e., putere despotică nu infrastructurală).
În martie 2020, ei și cu neamurile lor trăiau într-o belfereală care ținea deja de mai bine de 15 ani. Singurul „proiect” al României post-comuniste a fost aderarea la NATO și UE, un proiect după care urma celebrul „sfârșit al istoriei”. Ăștia aveau și-un model de business: „forță de muncă ieftină pentru capitalul internațional și ajutoare de stat pentru handicapatul capital local (bine conectat bișnițăresco-securistic). Cui nu-i convine e liber să se ducă, iară noi să ne vedem de veața bună, chiar dacă o să ne mai deranjeze din când în când ciudații ăia de la Bruxelles”.
Chiar și cei mai competenți și bine intenționați dintre ei — or fi vreo paispce-cinspce — funcționează pe modelul ariciului: nu știu să facă decât un singur lucru. Și când au auzit că vine marea pestilență, s-au căcat pe ei. Faptul c-au scos tancurile pe stradă și au impus stare de urgență trei luni demonstrează că pot lua măsuri drastice. Și doar cei mai marginali membri ai societății n-au cooperat în alea trei luni.
Problema e c-a fost destul timp încât să–și dea seama că nu mai suntem în vremea ciumei și n-o să se moară chiar la liber și n-o să se–adune mormane de cadavre pe stradă. Ba mai mult, șansa ca vreunul dintre cei privilegiați s-o mierlească s-a dovedit repede a fi minusculă. Așa c-au putut să se întoarcă la business as usual; unii dintre ei nici măcar n-au așteptat cele 90 de zile de rigueur, continuând cu tîrlismele specifice practic fără întrerupere. 

Aicea trebuie să revenim la identitatea de nesimțit și să ne mărturisim dezamăgirea față de SARS–CoV-2. Nici măcar un singur gunoi din ăsta politic mai acătării n-a mierlit-o de COVID. Mai mult decât o boală a bătrâneții, s-a dovedit a fi o boală a sărăciei, a marginalității. Toate problemele autentice din pandemie sunt rezultatul acestei marginalități hiper-extinse. 

Revenind la perspectiva „elitei” statale post-comuniste asupra pandemiei, nu se merita să să–ți schimbi comportamentul pentru o mică eroare de trei luni, mai ales că se lăsase fără nici cel mai mic cutremur social. De–atunci, devenise destul de clar că moartea și viața erau o chestiune pur personală. Vinovat era mortu’ (paradoxal, asta e o invenție comunistă), prostu’ care nu vrea să poarte mască și, începând cu 2021, imbecilu’ care nu vrea să se vaccineze. N-are nici un rost să facem noi trebile, aicea-n universu’ nostru cu oameni de bine, altfel.
Aici e evidentă identitatea de arici a gunoaielor conducătoare, deoarece măcar la nivel teoretic ar trebui să știe că ordinile sociale cu responsabilitate exclusivă sunt falimentare, fie ea colectivă sau individuală. Li s-a potrivit mănușă accentul plasat de neoliberalism pe individ, scăpându-i pe ei de orice fel de responsabilitate. Partea proastă e că în materie de boli infecțioase, măsurile individuale au o aplicabilitate limitată. Dar acuma n-o să lamentăm incapacitatea de acțiune colectivă a românului, că-i o discuție care ne duce înainte de plebicist.
Dacă se remarcă o singură atitudine din partea ștabilor noștri cu privire la efectele pandemiei asupra României, e cea de dispreț amestecat cu frică la adresa celor „incapabili de rațiune”. Personal, nu suntem mari fani ai acelor marginali ne-muritori de foame; istoria ne învață că sunt o forță socială mai degrabă neglijabilă. Totuși, ca exercițiu de imaginație sociologică, ar fi o idee să încercăm o explicație pentru asemenea exemplare. 

Alt nene, mai puțin cunoscător decât primul, ne propune o explicație aproape inedită la atitudinea covidioților, derivată din teoria intermediarilor comunicării, aia cu „liderii de opinie”. Cică ăia care zic că cred în Dumnezeu și nu în COVID, cu toate că și SARS–CoV-2 e creatură a Domnului (prin definiție ortodoxă), pur și simplu ar reacționa violent la o agresiune asupra reperelor lor din viața socială. Cică ar fi apărut niște unii, ziși oameni de știință, care au avut pretenția să le zică lor ce să facă fără să fi trecut prin filtrul influencer-ilor de la firul ierbii — dom’ primar, nenea părintele, vreun nănășăl, un Cocoșilă ceva — că, deh!, nu prea era vreme.
Pentru că aceste norme n-au fost livrate prin intermediul gunoaielor mai răsărite din universul local, oamenii s-au simțit amenințați taman în sistemul lor de valori, deci e absolut natural să se comporte ca niște vite încălțate.
Soluția este, bineînțeles, educația și iar educația, de parcă omul ar trebui să se educe doar ca să preîntâmpine situațiile de gravă urgență. 

Noi credem că mereu va fi o semnificativă parte a populației care, orice facilități educaționale i-ai pune la dispoziție, nu va fi interesată neam de cum merge lumea (fie ea fizică sau socială), iar perspectiva unei bune părți din orice societate va fi cea ancestrală: de la mână pân’ la gură. Se vorbește despre acei influenceri ai borhotului interpersonal aproape cu admirație, de parcă ar realiza un serviciu public.
Unul dintre excesele modernității e pretenția de a fi ascultat chiar dacă se vede/aude de la o poștă că ești animală proastă. Dreptul la exprimare există, desigur, dar nu și cel de a fi ascultat. Și când marginalii analfabeți primesc macete informaționale ca feisbuci și smartfoane, dezastrul supra-aprecierii de sine e garantat.
Instrumentul politico-juridic al stărilor excepționale există și pentru a le pune, metaforic, bocancul în gură (temporar) acestor specimene, mai ales cele angajate la stat sau plătite din bani publici. Cum s-au scos TAB– urile pe stradă în martie 2020, așa i se puteau trage și 2-3 picioare-n bot prea-jegosului Teodosie.
Însă politicienii noștri, știind că sunt total nereprezentativi și că pandemia nu este o amenințare reală la adresa lor, au preferat să lase trebile să meargă, fără prea mult input din partea lor. Iară ăia care pun botul la borhotul ieșit pe gura gâzilor sau ierarhilor … e proști. „Lasă-i s-o mierlească, dă-i dreacu’, că noi le–am dat vaccin!” 

Bineînțeles, asta e o narațiune personală despre ce bănuim că s-ar fi întâmplat, iar nevoia unei narațiuni oficiale rămâne. Doar că dacă se vrea să fie făcută la standarde democratice de secol XXI, gunoaiele politice de pe Dâmbovița ar trebui să facă ceva ce-i de nefăcut: o investigație independentă a activităților autorităților centrale și locale în fața pandemiei.
Să se dea o amnistie penală, să n-ajungă nimeni la pușcărie pentru neglijență criminală, dar să se acorde prioritate proceselor civile. Ce frumos ar fi ca gunoaie care–au muls decenii la rândul infrastructura medicală, mizerii ca Gheorghe Flutur de exemplu, să aibă de–a face cu sute de procese … daune ca să–și vândă și chiloții din cur ca să poată să le plătească. Poate ar fi cea mai de amploare redistribuire de la boierii tranziției către victimele lor.
Însă primul lucru care-i minten de făcut e să fie dați afară din orice funcție bugetară toți care–au avut de–a face cu celebrul Grup de Comunicare Strategică. Să se ducă dreacu’ acasă, că nu au de–a face nici cu grupuri (poate doar infracționale), nici cu comunicarea, nici cu strategia. A venit momentul să-i dăm un seggberúgás și salvatorului național Raed Arafat, că prea a devenit factotum-ul serviciului public. Să-i dea cârnatu’ săsesc câte decorații poate, pensii speciale, ce vrea el. Sigur nu-i sănătos pentru democrație ca decenii la rând orice intervenție să se lege de un singur individ. 

S-ar putea face un partid politic cu un singur scop: investigația COVID. Știm că există un partid parlamentar care s-a lăudat mereu că pune transparența înainte de toate. Acuma ar fi momentul lor. Ar fi ceva mai revoluționar decât toate leaks-urile și papers-urile din toate timpurile. Da’ asta-i ceva de nefăcut pentru gunoaiele politice dâmbovițene. Asta și controlul pe bune al serviciilor.