Meniu
Nu există nici o îndoială că societățile de astăzi sunt mai democratice și mai meritocratice decât cele care împânzeau globul cu doar trei secole în urmă, denumite pentru – pentru concizie ca aparținând – Vechiului Regim. Progresul nemaipomenit din ultimele două secole a fost, în parte, rezultat al proceselor continue de raționalizare și democratizare.
Asta nu înseamnă că cele două fenomene (ca orice fațete ale schimbării) sunt în totalitate pozitive. După cum raționalizarea ne–a pricopsit cu hidra ineluctabilă a birocrației, democratizarea a pavat drumul către exageratele pretenții ale filistinilor de a fi băgați în seamă. Dacă excesele birocratizării sunt un fenomen cunoscut deja de peste un secol, dimensiunea întunecată a democratizării își cere tributul de nervi mai ales de când cu explozia comunicării de masă prin «binefacerile» Internetului.
Personal, acest fenomen mi s-a imprimat pe neocortex în urma a două episoade disparate, dar petrecute la scurt timp unul de altul, solicitatându-mi grav mijloacele de comprehensiune. Recent, am citit vreo câteva posibile explicații (diferite dar complementare, într-un fel) pe care doresc să le împărtășesc/așez pe hârtie. Dar, să revenim la întâmplările declanșatoare:
Ceva vreme, n-am mai dat atenție acestor întâmplări, ce pot fi considerate mărci ale unor adevărate fenomene de masă. După ce m-am mai ridicat și eu copăcel asemenea lui Nică a lu’ Ștefan a Petrei, nu mă pot abține să nu mă mir/revolt în fața filistinilor neconteniți în insistența lor de a expulza mereu pe gaura gurii glodul din propria căpățână. Sau a escrocilor care se întrec în expunerea unor falsități atât de evidente, încât încep să aștept să-i pălească fulgere din senin sau măcar capete în gură din partea interlocutorilor lor.
Câteva lecturi din ultima vreme m-au determinat să privesc mai sistematic aceste aspecte. Înainte însă de a trece la argumentele prezentate într-însele, să vedem trei modalități de raportare la realitate și comunicare.
În primul rând, aș vrea să nu se înțeleagă greșit etichetele pe care le aplicăm. Și cei mai articulați indivizi se angajează uneori în episoade de comunicare redundantă. Ca de obicei, noi creionăm aici ideal-tipuri și ne referim la caracteristicile generale, recurente, sistematice ale comportamentului.
Dealtfel, a te raporta într-o manieră cât de cât obiectivă la realitate și a construi apoi, pe baza unei cunoașteri solide și continue, argumente pertinente în comunicări scrise sau orale este un demers foarte complicat, fiind necesar un efort susținut, pe viață. Educația de calitate este o condiție necesară, dar nu suficientă. Esențial este să recunoști că această secvență este utilă, realizabilă și dezirabilă. Dacă ai acceptat toate acestea, atunci puține lucruri ți se mai pot reproșa, faci deja parte din minoritatea ce nu vorbește doar pentru a se auzi sau pentru că așa fac și alți (proști), peste care procesul de raționalizare a trecut ca prognoza meteo. Că apoi ajungi să te atașezi de raționamente mai bune sau mai proaste, mai clare sau mai obscure, e chestie de contingență.
În caz contrar, te înscrii cel mai probabil în una din două categorii:
Mâncător de căcat ⸺⸺ acest tip de interlocutor nu are neapărat interese malefice, însă nu este dedicat îndeplinirii secvenței prezentate mai sus. Deși operează cu o sumedenie de concepte care mai de care mai sofisticate, nu a asimilat și fenomenele/realitatea din spatele acelor termeni. Mâncătorul de căcat este superficialul prin definiție – de la relațiile cele mai importante la ștersul propriului cur. Înainte de desăvârșirea procesului de democratizare (înțeles în sens larg, ca reducere a distanței sociale), mâncătorii de căcat erau o minoritate cu o influență relativ restrânsă. Cum discursurile lor – simple, dar evident incompetente/incoerente/sforăitoare nu pot seduce decât marea masă a vorbitorilor degeaba, mâncătorii de căcat au căpătat o oarecare proeminență doar în ultimele decenii.
Vorbitorul degeaba ⸺⸺ masa celor ce vorbesc degeaba au constituit, paradoxal, „majoritatea tăcută”, până la apariția acestor mijloace care au mutat vorbitul degeaba în special în plan virtual. Prin definiție, vorbitorul degeaba nu prea știe „după ce merge vorba/cum stă mersu’”, e „bâtă/pământ de flori”. Adică nu știe nimic sau, cel puțin, nimic din ceea ce contează.
Cei care vorbesc degeaba sunt atât de fascinați de propria capacitate de a produce sunete articulate, încât nu pregetă în a manifesta acest atribut când sunt orice soi de alți indivizi prin preajmă. Ei nu știu că ar trebui să existe un mesaj schimbat între emițător și receptor, adesea fiind ei înșiși și emițători și receptori. Vorbitul degeaba a fost într-adevăr cel mai popular sport din istoria și pre-istoria omenirii. Vorbitul degeaba este o marcă a tîrlelor inofensive.
Acestea fiind prezentate, marile mistere tot nu sunt elucidate. De ce vorbitorii degeaba, mulțumiți cu statutul de marginal pentru milenii, vor brusc să fie băgați în seamă de cei care nu le împărtășesc singura pasiune adevărată. De ce mizerabili ca Puiu Popoviciu – el însuși nefiind mai mult de un netalentat mâncător de căcat – cred că pot persifla cu impunitate indivizi infinit mai valoroși ca ei? Tom Nichols ar vrea să ne ofere un început de răspuns.
Noi credem că ăsta e un băiat cu intenții lăudabile (i.e., să le explice vorbitorilor degeaba că e o vreme pentru sportul lor, dar lucrurile importante din viață, mai ales din viața publică ar trebui să se desfășoare fără aportul lor inflaționist). Fiind însă un membru cu ștampilă și parafă a establishment-ului american a reușit cu articolul (și ulterior cartea) The Death of Expertise crearea de tabere, mai mult sau mai puțin imaginare.
Nichols nu pleacă de la niște exemple plastice ca noi ci, mai degrabă, plictisitoare cu pacienți care–și contrazic doctorii fiindcă au citit ei «mai multe» pe Google. Cică ar exista două feluri de oameni – experți și profani – cu experții șezând impozant peste profani încă de la nașterea modernității. Când toată lumea își vedea de treabă, lucrurile (democrația în principal) mergeau cum nu se poate mai bine. De vreo câteva zeci de ani, pârdalnicii de non-experți au cam început să-i ieie la trii parale pe experți. Au vrut ca și opinia lor să fie luată în seamă, oricât de cretină ar fi și, drept rezultat, nimeni nu mai poate avea o discuție cu nimeni, fiindcă toată lumea crede că are dreptate. În carte, Nichols purcede apoi la căutarea de vinovați pentru aceste transformări abominabile.
Fiind discutat doar cazul SUA (cu toate că fenomenul este global), e îmbucurător că aceștia nu sunt corupția sau serviciile secrete, sunt mai mulți: sistemul universitar (în particular comercializarea sa perpetuă a acestuia ducând la o reducere a rigurozității, dar nu și la o reducere a prestigiului social al absolventului), accesul facil la informație nelimitată și «bombardamentul» la care este zilnic supus publicul, noua manieră de a face presă și (lăudabil) propriile greșeli ale experților (mai ales în domeniul politicilor publice) ce au erodat încrederea într-înșii.
Acum, câteva cuvinte despre experți. Noi, în România, suntem vaccinați pe vecie împotriva experților de la cei 15.000 de specialiști ai CDR-ului. Noi neavând instituții, avem experți doar în mod excepțional. Și ăia există în ciuda arhitecturii societății românești. În schimb americanii au instituții și expertul nostru autor nu cred că a insistat îndeajuns asupra acestor instituții. Cele două tabere sunt produsul degradării unor instituții: universitatea, presa, etc. Degradarea aceasta nu rezultă doar într-o pierdere de încredere, implică și un început de luare la mișto a celor ce populează instituțiile (vezi «el trumpismo»).
Totuși, în mod profund, cred că asistăm la o schimbare definitivă a modului în care marginalul (din punct de vedere intelectual/cultural) se raportează la autoritate. E vorba de partea întunecată a democratizării. Distanța socială între vorbitorul degeaba și expert s-a redus, cu largul concurs al expertului. Nu contează că pe mâncătorul de căcat nu-l interesează/pasionează domeniul de expertiză respectiv, el își va da cu părerea și va găsi și vreo câteva legiuni de vorbitori degeaba să-l creadă. Că doară mâncătorii de căcat sunt peste tot. Și prin torentul de flecăreli ulterioare, căcatul se propagă cu viteză amețitoare.
Nichols îndreaptă repede deștiul către «anti-intelectualismul tradițional» al americanilor, trăsătură remarcată inițial de A. de Tocqueville. Acest handicap ar fi făcut tânăra democrație americană vulnerabilă în fața demagogiei. În principiu, Tocqueville a avut dreptate, având în vedere că populismul s-a născut (precum Atena gata format) în Statele Unite ale secolului al XIX-lea.
Noi credem că dacă nu o aversiune, cel puțin o lipsă de încredere la adresa intelectualului există în orice societate, tendință ce crește pe măsură cei de la baza piramidei sunt integrați în circuitul capitalismului global și capătă astfel impresia că sunt băgați în seamă. Să ne aducem aminte că până și în Țările Române ale secolelor XVII-XVIII, aflate într-un feudalism înfloritor, boborul credea că:
Ei zic că oamenii cei învăţaţi îşi pierd mintea; şi când voiesc să laude învăţătura cuiva, zic că este nebun de ştiinţa cea multă … (D. Cantemir, Descrierea Moldovei).
Una dintre plângerile frecvente din Death of Expertise este pretenția prostului ca opinia lui să fie la același nivel cu a specialistului și impotența experților de a-i (re)convinge pe plebei de superioritatea propriilor verdicte. O manifestare enervantă a acestui fenomen este faptul că prostul extinde egalitatea politico-juridică (un mit dealtfel) la toate sferele vieții social-economice. Și pe vremuri ce mai deferențe făceau nespălații … ar zice elitiștii.
Noi credem că elevarea prostului la statutul de consumator l-a făcut să i se ridice chișătu’ la cap. Pretenția la egalitatea opiniilor este o cretinătate, fiind nevoie de puternice instanțe de cenzură în spațiul social al oricărui astfel de individ pentru a împiedica astfel de inepții generale. Și totul a pornit de când buzunarele filistinilor au fost ochite de agenții capitalismului. Cei din urmă au făcut marea greșeală de a-i întreba ce vor (în orice domeniu de consum, inclusiv presa) ca mai apoi să se încetățenească tâmpenii incomensurabile ca „pe banii mei, îmi dai ce vreau eu” (de parcă informația ar fi egală cu cârnații semi-afumați) sau „clientul are întotdeauna dreptate” (când noi știm foarte bine că nu e așa).
Noi suntem de părere că acest fenomen este ireversibil și abia la începutul amplorii sale. O schimbare la nivel de masă mi se pare imposibilă, mai ales în spații publice ca ale noastre unde granița între expert, escroc și impostor este practic inexistentă. După această lungă expunere de motive, cred că am înțeles cauzele primei întâmplări evocate mai sus: cretinii respectivi aveau impresia că lumea trebuie să-i asculte și să-i ia în seamă în virtutea dreptului la expresie (cu toate că acest drept se adresează statelor – nu altor indivizi – și în nici un caz nu include dreptul la a fi luat în serios). În plus, respectivii vorbeau degeaba pur și simplu pentru că altceva nu știau să facă. Dar ce ne facem cu atitudinea sfidătoare a excrementului Puiu Popoviciu?
The Death of Expertise abordează un subiect cunoscut, iar argumentele prezentate le intuiam; le cunoștea până și onorabilul Marius Chicoș Rostogan când repeta o realitate de atunci ca și de acum: „Că-z eu ce le tot spun boilor, onorat domnule inșpectore?… Apoi dacă-s porci și n-au ghestulă aplicățiune!”.
În schimb, articolul despre încrederea în meritocrație din Aeon m-a luat total prin surprindere, cu toate că titlul și tonul au ceva din faimosul număr de comedie al lui George Carlin, al cărui motto e prezent pe aici pe undeva. Cică cel puțin în SUA și UK (cu un trend asemănător în toate țările dezvoltate) o importantă majoritate crede că trăiește într-o societate meritocratică. Nu știu dacă realizatorii sondajelor au reușit să-i întrebe pe respondenți și ce-i aia, din cauza sunetului asurzitor al râsului curcilor după răspunsul la prima întrebare.
Din punct de vedere conceptual și moral, meritocrația este prezentată ca fiind opusul unor sisteme precum aristocrația ereditară, unde poziția socială a cuiva este total dependentă de loteria nașterii. Într-un sistem meritocratic, averea și influența cuiva reprezintă compensații pentru meritul personal, nefiind supuse contingenței evenimentelor externe. (C. Mark, A belief in meritocracy is not only false: it’s bad for you).
Puțină lume știe că termenul de «meritocrație» a avut la origine o conotație peiorativă, fiind chiar subiectul unei scrieri distopice. Oricum, chiar și având o conotație pozitivă, pentru orice individ cu neocortexul nespălat, e evident că meritocrația există doar în ficțiune. Asta-i la mintea cucoșului.
Ce e inedit în articolul lui Mark are de–a face cu atitudinile cotidiene ale acestor apostoli ai meritocrației: se pare că fundamentaliștii meritocrați au tendința de a „fi mai egoiști, dețin mai puțin spirit auto–critic și sunt mai probabil să acționeze discriminatoriu”. Dacă stai să te gândești la secvența argumentelor, e firesc: doar cei de la vârful piramidei cred că trăiesc într-o societate meritocratică și ca să–și păstreze „privilegiile dobândite” trebuie să se angajeze frecvent în acte egoism și discriminare.
Mai mult, în psihologie există just world hypothesis (teoria unei lumii juste) ce susține că majoritatea oamenilor (și în special cei aflați la vârful piramidei sociale) cred că atributele și acțiunile individuale aduc urmări direct proporționale. Spre exemplu, această viziune asupra lumii permite ocazionala (dar destul de prevalenta) tendință de a da vina pe victimele violenței, sărăciei, sau chiar ale bolilor.
Cum noi știm că tîrlele au tendința naturală de a justifica orice oricum, e simplu să ne imaginăm că jeguri aflate într-o poziție de putere să creadă că sunt la vârful unei meritocrații și să nu admită că ei au ajuns acolo prin hoție și banditism. De-aia bășini antropoizate ca Puiu Popoviciu cred că ei fac un bine angajaților lor, deși dacă n-ar fi furat cu toptanul, ar fi rămas la statutul lor inițial de nulitate neigienică. Pentru asemenea escroci, «profeți ai meritocrației», noi propunem un regim de câțiva ani de „lucrat” în minele din R.D. Congo. Pentru Popoviciu însă, nu putem recomanda decât un destin de cobai pentru experimente medicale extreme. Cel puțin!
„Educație și Bălăcăreală Politică” | ©®™, 2019-24.
mailto: titularu@un-nesimtit.ro