Ep. 9: Despotismul Oriental și China Imperială

Credem că e destul de cunoscut că pentru europenii antici și moderni China exista mai degrabă ca legendă decât ca realitate. Ar zice unii că de Drumul Mătăsii, că de Marco Polo, că de Nicolae Milescu Spătaru ; dar, cert este că europenii aveau o singură categorie rigidă de a caracteriza mai întreg Orientul, bazată pe interacțiunile cu societăți și populații pe care astăzi le-am considera ca ținând strict de Orientul Mijlociu.
O sumedenie de figuri ilustre (și mai puțin ilustre) au contribuit la stereotipizarea orientalilor și, prin extensie, la degraba judecată a organizării politice a acestora. Aici ne vom limita doar asupra celor mai influenți și ne vom opri la secolul al XVIII-lea.

Despotismul specific oriental a subliniat mereu caracterul cvasi-divin al prinților asiatici și natura arbitrară a puterii pe care aceștia o exercitau asupra unei societăți adesea amorfe și indistincte. «Gânditorii» europeni au remarcat mai mereu implicațiile unei asemenea dominații nestăvilite, contrastându-le mereu cu «libertatea» inerentă ordinilor politice europene sau, cel puțin, a politicii din propria lor țară. Evident, noi știm astăzi că mai degrabă găsești o duzină de regimuri de autentic și sălbatic despotism oriental în deceniile Războiului Rece decât în mileniile Antichității și Evului Mediu.
În vremuri antice, despoții orientali par excellence au fost monarhii diferitelor «Imperii Persane», unități politice ce constituiau contraponderea geopolitică a imperiilor greco-macedonean și roman în zona mediteraneană.
În vremuri medievalo-moderne, prototipurile despoților orientali au fost diferiții emiri/califi arabi (sau chiar basileii de la Constantinopol atunci când papa se certa de la tămâie cu patriarhul), dar mai ales sultanii otomani, o dată ce aceștia au devenit hegemonici în Orientul Mijlociu și zona balcanică.
Șpilul cu acest stereotip era că toți acești «regi ai regilor» și «padișahi ai padișahilor» exercitau o putere politică de un arbitrariu mult mai redus decât «legiuiții» imperatori romani. Mai mult, aceștia n-au funcționat niciodată peste societăți cu o domnie a legii inexistentă, deși aceasta era insuficient instituționalizată pentru a fi contraponderi serioase când ajungea funia la par. Și, bineînțeles, toți aceștia nu puteau decât să viseze la resursele militare, economice și umane pe care le putea mobiliza un ordin ai celor mai puternici împărați chinezi.

Primul artizan serios al conceptului, cu toate că nu a folosit denumirea propriu-zisă, a fost nenea Aristotel – ăl mai priceput factotum filosofic al Antichității Clasice. Opiniile acestuia erau  informate  de  niște  feic niuzuri  vehiculate   în   tabloidele   vremii   despre   organizarea   politico-socială   a   imperiului   persan al Ahemenizilor.

După cum se știe, vechii greci sufereau de un grav sindrom narcisistic ; ei singuri erau șmecheri, ceilalți, niște țărani barbari. Astfel, despotismul era o specie de guvernare din ordinul monarhic, foarte apropiată  de tiranie în clasificarea aproape zoologică făcută  de Aristotel. Ideea era că doar în Grecia putea exista tiranie – exercitarea abuzivă și discreționară a puterii –, pe când în barbarul Orient exista despotism – exercitare consimțită a puterii discreționare. Asta deoarece grecii aveau vocația libertății, spre deosebire de barbarii cu pielea oleacă mai diferită. Deci, pentru Aristotel, despotismul oriental era un fel de viol marital.
Cu acesta putem spune că începe un întreg curent de gândire marcat de asocierea a diferite forme de organizare, văzute îndeobște ca fiind inferioare, cu diferite grupuri etnice/rasiale/religioase.

O dată cu pupilul lui Aristotel, Alexandru Macedon, a început o ușoară orientalizare a lumii grecești care, la rândul său, s-a răsfrânt asupra lumii romane și a culminat cu cei 1000 de ani de existență ai Imperiului Roman de Răsărit. Încă din primele secole ale (ce denumim astăzi) lumii bizantine conotația vag negativă a termenului «despot» este abandonată ; basileul Constantinopolului recunoscând că era destul de aproape (și nu doar geografic) de regii regilor din platoul iranian.
Influența aristoteliană s-a simțit serios în Evul Mediu occidental, unde călugării-filosofi (re)descopereau opusurile Antichității cu randamentul unui bolnav de Parkinson. În scrierile celor mai importante figuri ale «Renașterii Medievale» figurează comentarii noi asupra așa-zisului despotism oriental. Orice urmă de legitimitate, rămasă de la Aristotel, a despotului este ștearsă ; legendari despoți asiatici fiind demonizați pentru a fi comparați cu pârlitul de împărat Romano-German – un nelegiuit cu pretenția nesimțită de a fi stăpân în domeniul său secular.
Astfel, dacă în Antichitate despotismul oriental se înscria într-o dihotomie «noi vs. ei», în epoca medievală figura aceasta devenise asemănătoare cu cea a lui George Soros – un bau-bau străino-fictiv care ne infiltrează societățile noastre pure prin intermediul a periculoase mijloace ideologice.

Opiniile au început să se mai rafineze la începutul Epocii Moderne când «Orientul» s-a apropiat din ce în ce de Europa Occidentală sub forma amenințării otomane, o realitate cel puțin în principalitățile din Imperiul Romano-German. Unii prinți aflați în plin efort de centralizare ajunseseră să privească admirativ forța sultanului de la Stambul. În plus, otomanii pătrunseseră binișor în sistemul geopolitic occidental – în 1536 Francis I al Franței încheie un tratat de tovărășească prietenie cu alde Suleiman pe principiul dușmanul dușmanului.
Revenind la perspectivele teoretice, Niccolo Machiavelli  împărtășea admirația tîrleștilor monarhi francezi, susținând că «despotismul oriental» era o specie extremă a guvernării monarhice, una ce strălucea prin stabilitate. Dacă stăm să ne gândim că Europa vremii era măcinată de conflictele regalitate-aristocrație (rezultând  din  opoziția  la  efortul  de  centralizare),  de  aproape   secularele  Războaie Italiene sau de tensiunile politico-religioase prilejuite de debutul Reformei, nu credem că e deplasat să punem această admirație strict pe proximele neajunsuri politice ale vremii.
Celebrul secretar florentin punea această stabilitate a guvernământului otoman pe relația (cvasi)sclavagistă pe care sultanul o avea cu aparatul său birocratic. Maniera aceasta de conducere contrasta puternic cu cea din statele europene, unde monarhii trebuiau să ia în considerare interesele puternicei aristocrații funciare ce încă îndeplinea unele dintre funcțiile statului. Totuși, Machiavelli păstrează distincția aristoteliană între occidentali și orientali, invocând adesea statutul «liber» al supușilor regilor europeni.
Bineînțeles, noi știm mai ales din cele expuse în episodul al patrulea al seriei acestea că forța sultanului otoman rezulta din maniera non-patrimonială (comparativ cu Occidentul vremii) de organizare a administrației și armatei, rezultat al «inovațiilor» instituționale arabe și turcești – sclavia militaro-administrativă  și sistemul de timare ce asigura o «aristocrație  unigenerațională».

Mai târziu în secolul al XVI-lea, un gânditor (poate mai interesant, sigur mai erudit decât Machiavelli, dar fără eticheta bombastică atașată ulterior de posteritate) ca Jean Bodin (1530-1596) începe să așeze această referință a «despotismului oriental» între granițele legii. Mai precis, acesta face distincția între două tipuri de monarhie – seniorială și regală. Din nou, arhetipurile se bazează pe Regatul Franței și Imperiul Otoman.
Astfel, sultanul s-ar afla la vârful unei monarhii senioriale, unde supușii acestuia sunt aidoma sclavilor. Această stare de servitute nu-și are originea, cum zicea Aristotel, în vreo predispoziție a populațiilor orientale, ci în procesul de formare și funcționare a statului otoman, unul de perpetuu război și cuceriri.
De cealaltă parte, regele Franței domnește peste niște supuși «liberi», iar această «libertate» este asigurată de tradiția legală (a privilegiilor stărilor, am zice noi), care acționează ca o frână în calea ambițiilor centralizatoare ale monarhului.
Totuși, asta nu înseamnă că poziția regelui Franței ar fi mai legitimă ca cea a Osmanului. În gândirea legalistă a lui Bodin, «dreptul de cucerire» s-ar situa pe același palier cu legitimitatea rezultată din respectarea legilor strămoșești. Ba mai mult, sistemul de monarhie regală ar fi fost inerent mai instabil decât cel al monarhiei senioriale ; o opinie informată, evident, de violența politică aproape generalizată din Franța celei de-a doua jumătăți a secolului al XVI-lea și a aparentei solidități a poziției sultanului otoman aflat la apogeul său.
Că tot făcusem mai devreme referire la de-ale Nicolae Milescu Spătaru, pretini și predecesori de-ai săi într-ale călătoriilor din secolele XVII-XVIII – precum Giovanni Botero – au fost cei care au pus serios umărul la transformarea despotismului oriental din referință la o realitate proximă geografic la gradul de stereotip extins. Începând cu secolul al XVII-lea capitalismul depășise stadiul de mugure și europenii începeau să-și mărească serios imperiile coloniale. Pe parcurs, ei au extins ceea ce credeau că știu despre Imperiul Otoman sau Imperiul Persan al Safavizilor la India, China sau Vietnamul de astăzi.
Acuma ziceți și dvs. de nu le-a făcut bine shogun-ul Tokugawa închizând granițele Japoniei și tăind capetele europenilor ce se abăteau dincolo de portul Nagasaki. În acest mod, Japonia a rămas un mister romantic și legendar până la jumătatea secolului al XIX-lea, mai degrabă o excepție de la volens nolens–ul «despotismelor orientale».

Totuși, cei mai vinovați de influența stereotipului oriental se fac greii iluminismului în frunte cu Montesquieu. Chiar dacă pentru el despotismul (devenit) asiatic era mai degrabă un artificiu retoric menit să atace arbitrariul și lipsa de responsabilitate a monarhiei Ancien Régime, modalitatea lui primitiv-sistematică de a realiza demersuri de politică comparată l-a transformat într-o autoritate în materie.
Tipologiile sale se mai regăsesc și astăzi în analizele unor popularizatori de doi lei care n-au aflat că științele sociale sunt astăzi discipline cu metode de lucru binișor configurate. Taxonomizarea geografică realizată de Montesquieu a avut viață foarte lungă și s-a regăsit, în expresia sa cea mai ilustră, în hiper-improvizatul «mod asiatic de producție» imaginat de Marx.

Am enumerat toate aceste modalități de a-i privi și simplifica pe acești ceilalți orientali pentru a înțelege că, din cele mai vechi timpuri, europenii au crezut în propriul excepționalism și că problemele politice dătătoare de bătăi de cap – în principal legitimitatea și mobilizarea de noi grupuri în politică – fuseseră rezolvate deus ex machina în societățile orientale de către miticul «despot» ce profita de «predispozițiile» asiaticilor.
În continuare vom discuta trei mari dileme ale politicii Chinei Imperiale ca să vedem că problemele legitimității și mobilizării au fost la fel de spinoase ca peste tot și ca întotdeauna în cele peste două milenii de istorie imperială chineză.