Share on twitter
Share on facebook

Ce Iaște Politica, ep. 9: Despotismul Oriental și China Imperială

În episodul anterior am realizat o mini-comparație între diferitele prințipuri și instituționalizări ale domniei legii în lumea medievală, acolo unde ideea unei limitări a executivului exista. Începând cu episodul următor vom ataca fenomenul evoluției statului modern în Europa ; din punctul nostru de vedere, cea mai importantă halcă de istorie.
Această importanță se datorează implicațiilor mai generale ale procesului : consolidarea statului modern reprezintă, la nivel politic, încolăcirea celor două largi evoluții paradigmatice pe care Max Weber le considera ca fiind definitorii pentru modernitatea de tip occidental ⸺ raționalizarea și secularizarea.

Am văzut că au existat imense variații în teoretizarea domniei legii și în instituționalizarea prințipului de-a lungul spațiilor creștinătății occidentale, creștinătății orientale, lumii islamice și lumii hinduse.
Dar cum arată noțiuni ca legitimitatea acolo unde nu există un corpus de idei anterior consolidării puterii politice? Acolo unde nu s-a pus niciodată (și nu se pune nici astăzi) problema existenței vreunui prințip al domniei legii?
China imperială și-a menținut avantajul economic și tehnologic, în contextul unei suprafețe și populații similare, asupra Europei Occidentale până binișor în secolul al XVIII-lea, cel puțin din datele și proiecțiile primitive disponibile.
Cum rezolvau chinezii probleme politice spinoase ca dilema delegării autorității, a schimbării de dinastie, a finanțelor statului, a amenințărilor externe ; chestiuni care în Europa au necesitat complicatul aranjament al feudalismului și al separației între stat și beserică?

Dar înainte de a trece la analiza propriu-zisă a politicii chineze medievale și a modernității timpurii, considerăm că ar fi indicat să ne aplecăm asupra instrumentului teoretic cu ajutorul căruia «barbarii» occidentali au privit politica miticului «Orient» din Antichitate și până prin secolul al XIX-lea : despotismul oriental*.

Despotismul Oriental si China Imperiala
⸺ detaliu din armata de teracotă a lui Qin Shi Huang ⸺

Sursă Imagine

I. Despotismul Oriental : Un Stereotip cu Viață Lungă

DESPOTISM = exercițiul unei puteri absolute, caracterizat deseori de abuzuri ale sferei de competență a oficiului, comportament arbitrar, folosirea violenței și a tacticilor intimidării. Termenul poate fi folosit pentru a descrie activitatea unui individ sau a unui grup ; ca sinonime (parțiale) avem dictatură, tiranie, autocrație.**

Credem că e destul de cunoscut că pentru europenii antici și moderni China exista mai degrabă ca legendă decât ca realitate. Ar zice unii că de Drumul Mătăsii, că de Marco Polo, că de Nicolae Milescu Spătaru ; dar, cert este că europenii aveau o singură categorie rigidă de a caracteriza mai întreg Orientul, bazată pe interacțiunile cu societăți și populații pe care astăzi le-am considera ca ținând strict de Orientul Mijlociu.
O sumedenie de figuri ilustre (și mai puțin ilustre) au contribuit la stereotipizarea orientalilor și, prin extensie, la degraba judecată a organizării politice a acestora. Aici ne vom limita doar asupra celor mai influenți și ne vom opri la secolul al XVIII-lea.

Despotismul specific oriental a subliniat mereu caracterul cvasi-divin al prinților asiatici și natura arbitrară a puterii pe care aceștia o exercitau asupra unei societăți adesea amorfe și indistincte. «Gânditorii» europeni au remarcat mai mereu implicațiile unei asemenea dominații nestăvilite, contrastându-le mereu cu «libertatea» inerentă ordinilor politice europene sau, cel puțin, a politicii din propria lor țară. Evident, noi știm astăzi că mai degrabă găsești o duzină de regimuri de autentic și sălbatic despotism oriental în deceniile Războiului Rece decât în mileniile Antichității și Evului Mediu.

În vremuri antice, despoții orientali par excellence au fost monarhii diferitelor «Imperii Persane», unități politice ce constituiau contraponderea geopolitică a imperiilor greco-macedonean și roman în zona mediteraneană.
În vremuri medievalo-moderne, prototipurile despoților orientali au fost diferiții emiri/califi arabi (sau chiar basileii de la Constantinopol atunci când papa se certa de la tămâie cu patriarhul), dar mai ales sultanii otomani, o dată ce aceștia au devenit hegemonici în Orientul Mijlociu și zona balcanică.
Șpilul cu acest stereotip era că toți acești «regi ai regilor» și «padișahi ai padișahilor» exercitau o putere politică de un arbitrariu mult mai redus decât «legiuiții» imperatori romani. Mai mult, aceștia n-au funcționat niciodată peste societăți cu o domnie a legii inexistentă, deși aceasta era insuficient instituționalizată pentru a fi contraponderi serioase când ajungea funia la par. Și, bineînțeles, toți aceștia nu puteau decât să viseze la resursele militare, economice și umane pe care le putea mobiliza un ordin ai celor mai puternici împărați chinezi.

Teoreticieni ai despotismului oriental
⸺ Aristotel | Machiavelli | Montesquieu, principalii contributori la evoluția «despotismului oriental» ⸺

Primul artizan serios al conceptului, cu toate că nu a folosit denumirea propriu-zisă, a fost nenea Aristotel – ăl mai priceput factotum filosofic al Antichității Clasice. Opiniile acestuia erau informate de niște feic niuzuri vehiculate în tabloidele vremii despre organizarea politico-socială a imperiului persan al Ahemenizilor.
După cum se știe, vechii greci sufereau de un grav sindrom narcisistic ; ei singuri erau șmecheri, ceilalți, niște țărani barbari. Astfel, despotismul era o specie de guvernare din ordinul monarhic, foarte apropiată de tiranie în clasificarea aproape zoologică făcută de Aristotel. Ideea era că doar în Grecia putea exista tiranie – exercitarea abuzivă și discreționară a puterii –, pe când în barbarul Orient exista despotism – exercitare consimțită a puterii discreționare. Asta deoarece grecii aveau vocația libertății, spre deosebire de barbarii cu pielea oleacă mai diferită. Deci, pentru Aristotel, despotismul oriental era un fel de viol marital.
Cu acesta putem spune că începe un întreg curent de gândire marcat de asocierea a diferite forme de organizare, văzute îndeobște ca fiind inferioare, cu diferite grupuri etnice/rasiale/religioase.

O dată cu pupilul lui Aristotel, Alexandru Macedon, a început o ușoară orientalizare a lumii grecești care, la rândul său, s-a răsfrânt asupra lumii romane și a culminat cu cei 1000 de ani de existență ai Imperiului Roman de Răsărit. Încă din primele secole ale (ce denumim astăzi) lumii bizantine conotația vag negativă a termenului «despot» este abandonată ; basileul Constantinopolului recunoscând că era destul de aproape (și nu doar geografic) de regii regilor din platoul iranian.

Influența aristoteliană s-a simțit serios în Evul Mediu occidental, unde călugării-filosofi (re)descopereau opusurile Antichității cu randamentul unui bolnav de Parkinson. În scrierile celor mai importante figuri ale «Renașterii Medievale» figurează comentarii noi asupra așa-zisului despotism oriental. Orice urmă de legitimitate, rămasă de la Aristotel, a despotului este ștearsă ; legendari despoți asiatici fiind demonizați pentru a fi comparați cu pârlitul de împărat Romano-German – un nelegiuit cu pretenția nesimțită de a fi stăpân în domeniul său secular.
Astfel, dacă în Antichitate despotismul oriental se înscria într-o dihotomie «noi vs. ei», în epoca medievală figura aceasta devenise asemănătoare cu cea a lui George Soros – un bau-bau străino-fictiv care ne infiltrează societățile noastre pure prin intermediul a periculoase mijloace ideologice.

Opiniile au început să se mai rafineze la începutul Epocii Moderne când «Orientul» s-a apropiat din ce în ce de Europa Occidentală sub forma amenințării otomane, o realitate cel puțin în principalitățile din Imperiul Romano-German. Unii prinți aflați în plin efort de centralizare ajunseseră să privească admirativ forța sultanului de la Stambul. În plus, otomanii pătrunseseră binișor în sistemul geopolitic occidental – în 1536 Francis I al Franței încheie un tratat de tovărășească prietenie cu alde Suleiman pe principiul dușmanul dușmanului.
Revenind la perspectivele teoretice, Niccolo Machiavelli împărtășea admirația tîrleștilor monarhi francezi, susținând că «despotismul oriental» era o specie extremă a guvernării monarhice, una ce strălucea prin stabilitate. Dacă stăm să ne gândim că Europa vremii era măcinată de conflictele regalitate-aristocrație (rezultând din opoziția la efortul de centralizare), de aproape secularele Războaie Italiene sau de tensiunile politico-religioase prilejuite de debutul Reformei, nu credem că e deplasat să punem această admirație strict pe proximele neajunsuri politice ale vremii.
Celebrul secretar florentin punea această stabilitate a guvernământului otoman pe relația (cvasi)sclavagistă pe care sultanul o avea cu aparatul său birocratic. Maniera aceasta de conducere contrasta puternic cu cea din statele europene, unde monarhii trebuiau să ia în considerare interesele puternicei aristocrații funciare ce încă îndeplinea unele dintre funcțiile statului. Totuși, Machiavelli păstrează distincția aristoteliană între occidentali și orientali, invocând adesea statutul «liber» al supușilor regilor europeni.
Bineînțeles, noi știm mai ales din cele expuse în episodul al patrulea al seriei acestea că forța sultanului otoman rezulta din maniera non-patrimonială (comparativ cu Occidentul vremii) de organizare a administrației și armatei, rezultat al «inovațiilor» instituționale arabe și turcești – sclavia militaro-administrativă și sistemul de timare ce asigura o «aristocrație unigenerațională».

Mai târziu în secolul al XVI-lea, un gânditor (poate mai interesant, sigur mai erudit decât Machiavelli, dar fără eticheta bombastică atașată ulterior de posteritate) ca Jean Bodin (1530-1596) începe să așeze această referință a «despotismului oriental» între granițele legii. Mai precis, acesta face distincția între două tipuri de monarhie – seniorială și regală. Din nou, arhetipurile se bazează pe Regatul Franței și Imperiul Otoman.
Astfel, sultanul s-ar afla la vârful unei monarhii senioriale, unde supușii acestuia sunt aidoma sclavilor. Această stare de servitute nu-și are originea, cum zicea Aristotel, în vreo predispoziție a populațiilor orientale, ci în procesul de formare și funcționare a statului otoman, unul de perpetuu război și cuceriri.
De cealaltă parte, regele Franței domnește peste niște supuși «liberi», iar această «libertate» este asigurată de tradiția legală (a privilegiilor stărilor, am zice noi), care acționează ca o frână în calea ambițiilor centralizatoare ale monarhului.
Totuși, asta nu înseamnă că poziția regelui Franței ar fi mai legitimă ca cea a Osmanului. În gândirea legalistă a lui Bodin, «dreptul de cucerire» s-ar situa pe același palier cu legitimitatea rezultată din respectarea legilor strămoșești. Ba mai mult, sistemul de monarhie regală ar fi fost inerent mai instabil decât cel al monarhiei senioriale ; o opinie informată, evident, de violența politică aproape generalizată din Franța celei de-a doua jumătăți a secolului al XVI-lea și a aparentei solidități a poziției sultanului otoman aflat la apogeul său.

Că tot făcusem mai devreme referire la de-ale Nicolae Milescu Spătaru, pretini și predecesori de-ai săi într-ale călătoriilor din secolele XVII-XVIII – precum Giovanni Botero – au fost cei care au pus serios umărul la transformarea despotismului oriental din referință la o realitate proximă geografic la gradul de stereotip extins. Începând cu secolul al XVII-lea capitalismul depășise stadiul de mugure și europenii începeau să-și mărească serios imperiile coloniale. Pe parcurs, ei au extins ceea ce credeau că știu despre Imperiul Otoman sau Imperiul Persan al Safavizilor la India, China sau Vietnamul de astăzi.
Acuma ziceți și dvs. de nu le-a făcut bine shogun-ul Tokugawa închizând granițele Japoniei și tăind capetele europenilor ce se abăteau dincolo de portul Nagasaki. În acest mod, Japonia a rămas un mister romantic și legendar până la jumătatea secolului al XIX-lea, mai degrabă o excepție de la volens nolens-ul «despotismelor orientale».

Totuși, cei mai vinovați de influența stereotipului oriental se fac greii iluminismului în frunte cu Montesquieu. Chiar dacă pentru el despotismul (devenit) asiatic era mai degrabă un artificiu retoric menit să atace arbitrariul și lipsa de responsabilitate a monarhiei Ancien Régime, modalitatea lui primitiv-sistematică de a realiza demersuri de politică comparată l-a transformat într-o autoritate în materie.
Tipologiile sale se mai regăsesc și astăzi în analizele unor popularizatori de doi lei care n-au aflat că științele sociale sunt astăzi discipline cu metode de lucru binișor configurate. Taxonomizarea geografică realizată de Montesquieu a avut viață foarte lungă și s-a regăsit, în expresia sa cea mai ilustră, în hiper-improvizatul «mod asiatic de producție» imaginat de Marx.

Am enumerat toate aceste modalități de a-i privi și simplifica pe acești ceilalți orientali pentru a înțelege că, din cele mai vechi timpuri, europenii au crezut în propriul excepționalism și că problemele politice dătătoare de bătăi de cap – în principal legitimitatea și mobilizarea de noi grupuri în politică – fuseseră rezolvate deus ex machina în societățile orientale de către miticul «despot» ce profita de «predispozițiile» asiaticilor.
În continuare vom discuta trei mari dileme ale politicii Chinei Imperiale ca să vedem că problemele legitimității și mobilizării au fost la fel de spinoase ca peste tot și ca întotdeauna în cele peste două milenii de istorie imperială chineză.

II. Mari Dileme Politice în China Imperială

După cum știm din episodul referitor la patrimonialism în Orient, politica chineză*** n-avea nici o treabă cu stereotipurile europenilor și, dacă privim chestiunea prin prisma longevității unei «civilizații», China imperială a prezidat peste cea mai de succes astfel de poveste istorisită vreodată, în timp real.
În episodul menționat mai sus ne-am concentrat mai ales pe momentul 212 î.e.n. (pentru reperele cronologice de bază, se poate consulta și Wikipedia) și epocala/contradictoria invenție a statului modern în China antică. În această secțiune vom discuta despre evoluția Chinei din primele secole ale Evului Mediu și până la începutul declinului final al sistemului imperial, situabil undeva prin secolul al XVIII-lea. Așadar ce-am vedea la o privire de ansamblu prin istorie? 

Eșecul rapid al dinastiei Qin s-a datorat (probabil) schimbărilor prea radicale și extrem de violente în maniera de administrare, din care amintim frecventele execuții (dublate de confiscări funciare) a întregi familii aristocratice – ultimele reglări de conturi după Perioada Statelor Combatante.
Timp de secole apoi, conducerea Chinei a pendulat între perioade de patrimonialism feroce – când case nobiliare administrau teritorii întinse într-un aranjament nu foarte diferit de feudalismul japonez (sau chiar și european) – și perioade lungi de (re)consolidare a unei puteri centralizatoare, care reușea să țină în frâu ambițiile potentaților locali prin cooptarea acestora în faimoasa birocrație imperială.
Este extraordinar că însăși mărimea populației și a teritoriului, ca să nu mai vorbim de vreo câteva mega-invazii barbare sau ciume de proporții mitice, nu au erodat tradiția statalității unitare inaugurată în momentul 221 î.e.n.
Cu toate astea, consecințe inerente evoluției economiei, societății și contextelor geopolitice (ce au transformat și continuă să transforme politica de pretutindeni) au generat trei dileme politice specific chinezești ; dileme care, ar zice unii cârcotași, n-a fost rezolvate nici după apusul perioadei imperiale de de-alde Chiang Kai-shek sau tovii Mao, Deng și Xi. În plus, toate cele trei dileme se pot subsuma absenței domniei legii, nici măcar ca precept teoretic.

Sigiliu Imparat Chinei
⸺ Sigiliul Mandatului Cerului, dinastia Qing, sfârșitul secolului al XVII-lea ⸺

Sursă Imagine

1. Sursa Legitimității Inițiale

Știm că tradiția statului unitar centralizat în China a început cu seria de cuceriri succesive realizată de regatul Qin în secolele IV-III î.e.n., culminând cu autoproclamarea în 221 î.e.n. a unui anume Ying Zheng drept Huangdi – tradus în diferite surse ca Sfânt, Zeu al Cerului ; dar, cel mai adesea, Împărat Divin. Desăvârșirea acestei prime perioade a statalității s-a produs ca urmare a victoriei regatului Qin în mega-conflictul multi-secular din așa-zisa Perioadă a Statelor Combatante. Astfel, cauzele acestui autentic punct de cotitură în evoluția instituțiilor politice pot fi subsumate celebrei maxime a mai puțin celebrului Charles Tilly : “the state made war, and war made the state” (literal, „statul a făcut război și războiul a făcut statul”).
Qin Shi Huangdi rămâne notoriu în scrierile istorice chinezești ca o figură de o violență și un hybris ieșite din comun, dinastia sa fiind prima victimă a acestei maniere marțiale de a înțelege conducerea/dominația politică. Destrămarea dinastiei Qin aproape imediat după decesul fondatorului introduce în istoria Chinei dilema (lipsei) legitimității inițiale.

În momentele de instabilitate politică, se poate spune că mulți lideri s-au confruntat cu această dilemă și doar cei care au înțeles că poziția pe termen lung a unei dinastii depinde de ceva mai mult decât forța militară au fost fondatorii de noi dinastii (sau cum le-am zice noi azi, regimuri politice noi).

SISTEM POLITIC = interacțiunile și organizațiile prin intermediul cărora (incluzând dar nelimitându-se la birocrația guvernamentală) o societate ajunge la decizii colective și implementează acțiuni colective. Termenul «REGIM» este de multe ori folosit ca sinonim, având în genere o conotație negativă.****

Toți analiștii serioși știu că, în special ăn cazul societăților aflate în condiții malthusiene, succesul politic al unui lider depinde de maniera în care își recrutează și răsplătește suporteri cu o influență considerabilă deja recunoscută. Cu toate astea – și la început dar mai ales pe termen lung – dimensiunea ideologică a legitimității se poate dovedi crucială.
Dacă în India brahmanii sancționau conducerea unui maharajah și în Europa papa îl încorona pe împărat, cum stăteau trebile în China unde nici o figură/instituție nu putea declara că vorbește în numele divinității/comunității?
Pentru a rezolva (de formă) această serioasă problemă a legitimității inițiale, deja de dinainte de Confucius vreo câțiva «învățați» au introdus (și dezvoltat treptat) conceptul extrem de vag, îmbârligat și contradictoriu de Mandat al Ceriului (aici, un rezumat mai amplu în engleză).
Dar ce iaște și care sunt implicațiile acestei struțo-cămile conceptuale?

Judecând istoric și nu ideologic, n-am greși prea tare dacă am zice că Mandatul Cerului e un soi de contract social Hobbes-ian cu arome chinezești. Putem gândi retrospectiv la violența teribilă din Perioada Statelor Combatante (se vorbește de sute de războaie și milioane de victime în cele două secole și ceva) ca la o autentică stare de natură implicând grupurile, precum era cea imaginată în cazul indivizilor.
Dacă privim această epocă a violenței generalizate între proto-state drept un corespondent al războiului fiecărui om împotriva fiecărui om/“the warre of every man against every man”, atunci Mandatul Ceriului poate fi văzut ca un simbol al nescrisului contract social prin intermediul căreia «societatea» chineză învestește un individ (și pe descendenții acestuia) cu puteri discreționare pentru a-i scoate din această stare primordială de război total între puternici locali.
Bineînțeles că, în realitate, toate acestea sunt doar sofisme post-factum. Noi știm că regatul Qin s-a dovedit a fi cel mai avansat (economic și militar) și a fost cel mai favorabil poziționat geografic dintre «statele combatante», aspecte ce i-au permis să le cucerească treptat pe celelalte și să unifice China ; iar apoi, probabil, să-și tocmească niște scriitori aplaudaci care să susțină că Ying Zheng/Qin Shi Huangdi era deținătorul «legitim» al Mandatului Ceriului.

Faptul că această conferire de suveranitate, mai ales în contextul întemeierii unei dinastii, nu era nici electivă (nu au existat stări și adunări de stări în China) nici intermediată de vreo ierarhie/instituție religioasă (n-a existat vreo biserică națională în China, iar «cerul» din Mandatul Ceriului se referea mai degrabă la ordinea naturală a lucrurilor decât la cartierul rezidențial al vreunei divinități dintr-o narațiune revelată) face din Mandatul Cerului doar o justificare post-factum a taberei victorioase dintr-un conflict (de obicei, civil) de proporții.
Dealtfel, de câteva ori au trecut decenii sau chiar peste un secol până când puterea unei noi dinastii s-a consolidat îndeajuns până când să existe un consens suficient de larg printre membrii intelligentsiei chineze astfel încât să se «descopere legitimitatea» deținerii Mandatului de către împăratul în exercițiu.

Acum că am bălăcărit destul (sincer, destul de ridicolul concept de) Mandatul Ceriului trebuie să ne întoarcem la interogații mai profunde cu privire la legitimitatea împăraților chinezi și, mai ales, legitimitatea întemeietorilor de dinastie după o perioadă de inter-regn, în contextul lipsei vreunei proceduri clare de acordare a Mandatului și/sau a succesiunii :

  • De unde știa un anume pretendent la tron că are/merită Mandatul Ceriului și, o dată conferit, de ce rivalii acestuia nu se angajau într-un perpetuu demers de contestare?
  • De ce diferența de standing dintre un împărat și un potentat oarecare (mai de succes) a fost extrem de reală?
  • De ce elitele politice și culturale realizau diferențieri nete între liderii legitimi sub a căror autoritate nu crâcneau și diferiți alți uzurpatori violenți?

Un răspuns pertinent la aceste întrebări teoretice poate fi unul extrem de practic. Bineînțeles că există vreo câteva exemple în istoria chineză unde câte un lider s-a dovedit extrem de carismatic și/sau abil în organizarea administrativă a violenței (ca primul Qin sau faimoasa împărăteasă Wu) și, dacă o dată contestat, se lăsa cu execuția a întregi clanuri.
Însă aceste episoade sunt rare și succesiunea ulterioară n-a mai funcționat la fel de lin ca în cazul în care liderul beneficia de cooperarea (relativ benevolă) a elitelor aristocratice și birocratice.
În ultimă instanță, chiar dacă puterea împăratului era teoretic nelimitată, acesta trebuia în practică s-o exercite împreună/prin elitele societății dacă dorea ca dinastia lui să aibă viață lungă. Astfel, deși «boierii» chinezi nu votau (alegeau procedural) un nou monarh sau o nouă dinastie, aceștia exercitau o influență considerabilă asupra statului, din culise.
La prima vedere, împăratul făcea, dregea, tăia și spânzura fără a fi contestat. Când un împărat «primea» Mandatul Cerului, puterea sa părea să n-aibă opreliști. Și totuși, de cele mai multe ori, împărații chinezi nu și-au asuprit supușii la nivelul la care-ar fi putut s-o facă. Ceea ce ne duce către cea de-a doua mare dilemă a politicii imperiale chinezești.

Orasul Interzis, iarna
⸺ din Orașul Interzis, împăratul trebuia să-și delege autoritatea pe vreo 6,5 milioane de km2 ⸺

Sursă Imagine

2. Limitele Practice ale Autocrației

Dacă întrebi un prost dintr-ăsta de economist «mainstream» (și majoritatea, da, sunt cam bombalăi) despre scopul vieții, ți-ar răspunde că, evident, maximizarea beneficiilor. Ce-i mai rău cu asemenea judecăți tîrlești e că unii s-au gândit să le generalizeze la nivelul a întregi societăți și/sau procesului de guvernare/conducere/dominație.
Cea mai celebră dintre aceste generalizări îi aparține lui Mancur Olson în articolul Dictatorship, Democracy, and Development (1993), unde susține că liderii politici împreună cu aparatele lor birocratico-militare n-ar fi decât niște bandiți (indivizi specializați în organizarea violenței) sedentari – stationary bandits –, ai căror precursori ar fi fost bandiții tradiționali de drumu’ mare (indigeni, probabil, într-o nouă mitică stare de natură) – care s-au prins că dacă s-ar înrădăcina și ar cere victimelor lor (marea majoritate a populației) o taxă de protecție mai mică, dar recurentă, ar ieși mai câștigați pe termen lung. 
Această găselniță atractivă a lui Olson (atractivă, pentru că la un anumit nivel marea majoritate a statelor își au originea în organizarea violenței și sunt, într-o anume măsură, prădătoare) de inspirație plata o plomo este încă un exemplu de teorie ce pornește de la concluzii în căutarea argumentelor. În plus, susținând că scopul liderilor politici din toate timpurile a fost să-și asigure o felie cât mai mare din plăcinta de venit al unei societăți, Olson proiectează niște ambiții specifice funcționării capitalismului internațional – o practică și o teorie relativ recentă – înapoi în timp. Seamănă cu discursul pochilor despre cei care au mierlit-o înainte de Hristos și, taman din cauza acestui accident, n-au fost botezați întru dânsul, rezultând că vor petrece eternitatea undeva foarte jos.

Ce înseamnă această gândire cinică pentru procesul de evoluție al politicii, asupra căruia ne aplecăm noi în această serie? Pai, în primul rând că are o capacitate foarte redusă de a explica numeroasele avataruri ale dominației politice.
D-ăștia de-alde Olson doresc, de fapt, să susțină că, în lipsa unor mecanisme de cenzură (în modernitate ar fi vorba despre instituțiile care întrupează prințipul domniei legii), liderii politici ar taxa populația până la piele. Cu siguranță că ăștia folosesc și stereotipul «despotului oriental» ca să dea seama de realități trecute pe care ei nu le stăpânesc.
Cum am spus, acest concept de stationary bandits poate reușește să explice unele regimuri africane, asiatice sau latino-americane din perioada post-colonială, însă pentru marea majoritate a societăților în marea majoritate a istoriei viziunea unui Jupuit fără giudeț și a unei fonciiri de 75% din producție pur și simplu nu se verifică.
Iar China imperială este exemplul par excellence ce infirmă acest cretin principiu al maximizării permanente. Căci ce l-ar fi împiedicat pe un împărat cu puteri nelimitate să extragă tot ce se putea extrage, în absența unei domnii a legii, a unei aristocrații cu bază de putere proprie, a unor orașe liber sau a unei țărănimi organizate cât de cât? E drept că orice stat este prădător până la un anumit punct, dar limitele practice ale autocrației au fost adesea neglijate de vajnici teoreticieni ai căror analize pornesc de la concluzii către argumente.

Prima limită serioasă în calea maximizării profitului/autocrației totale este problema delegării. Către sfârșitul secolului al XIV-lea, China imperială se apropia de suprafața Republicii Populare din prezent, fiind populată cu vreo 70 de milioane de «contribuabili». Oricât de modernă (pentru vremea ei) ar fi fost birocrația imperială, problemele logistice pe care un deziderat de maximizare a veniturilor le-ar ar fi implicat fi fost imense. În condițiile de (relativ) calm geopolitic din perioada dinastiei Ming (1368-1644), se estimează că taxele datorate (nu cele colectate efectiv) s-ar fi situat cam la un sfert din maximul teoretic posibil (i.e., ca țăranii să nu moară de foame).
Bineînțeles că au existat împărați chitiți să-și extindă veniturile, în special la începutul unei dinastii. Totuși, aceste demersuri nu se prea realizau prin noi taxe plasate asupra țărănimii, ci prin confiscări funciare aplicate aristocraților proeminenți apropiați de vechiul regim. Moșiile erau ulterior vândute celor ce dispuneau de lichidități, creându-se astfel o nouă aristocrație. Acesta era un demers necesar deoarece, cum am stabilit anterior, orice împărat avea nevoie pe termen lung de cooperarea unor elite ca să asigure funcțiile de bază ale guvernării – o trăsătură comună tuturor regimurilor politice din societăți malthusiene.

În această logică a confiscării și redistribuirii vedem eroarea fundamentală a principiului (chipurile!) universal al comportamentului maximizant : este o proiecție eronată (înapoi) în timp, spațiu și la scară a formulelor de funcționare a corporației moderne.
Spre deosebire de o corporație modernă (care mereu are un domeniu de activitate și răspundere limitate + o ierarhie/organigramă stabilă), am văzut că funcționarea statelor (cu cât mai vechi, cu atât mai aplicabil) necesită cooperarea elitelor locale. Această condiție poate duce apoi la patrimonializarea birocrației locale și, în timp, la patrimonializarea celei centrale.
Permanentele fluxuri pro și contra patrimonializării sunt paradigmatice în istoria Chinei imperiale, fiind o problemă și pentru tovarășu’ Xi, un «împărat» având la dispoziție mecanisme de supraveghere și control ceva mai bune decât împărații Song prin secolul al VII-lea.

Pe lângă dilemele delegării și a spectrului patrimonializării a mai existat o piedică serioasă în calea unui potențial comportament maximizant al împăratului – tradiția responsabilizării morale.
Am văzut în episodul al patrulea că încă de pe vremea lui Confucius exista în China o cultură (pe care astăzi am numi-o mai mult sau mai puțin eronat «națională») comună a elitelor chineze, având în centrul său figura literatului și caracterizată de respectul acordat științei de carte.
E la mintea cucoșului să-ți dai seama că cele mai importante poziții în birocrația centrală reveneau taman celor mai proeminenți astfel de învățați, iar unul dintre cele mai semnificative oficii se ocupa de educația viitorului (sau, în cazuri de minorat, actualului) împărat. În buna tradiție confucianistă, împăraților le era vârât în căpățână încă din fragedă pruncie că au o responsabilitate morală față de bunul mers al țării și față de traiul/subzistența tuturor supușilor.
Mulți dintre monarhi își luau în serios educația și nu plasau biruri exagerate asupra populației. Cei mai virtuoși dintre ei chiar își foloseau temutele rețele de eunuci-spioni nu pentru a urmări posibile tentative de lovitură de palat din partea aristocraților, ci ca să le raporteze abuzurile comise de funcționari centrali și locali în detrimentul banului public și a oamenilor obișnuiți.
Perioadele de jălanie din istoria Chinei nu au fost legate de împărații ascultători, chestiune care ne aduce la cea de-a treia dilemă serioasă a unei societăți fără domnie a legii.

Sursă Imagine

3. Problema Împăratului Rău

Autocrațiile de azi și din trecut – China comunistă a ultimelor patru decenii fiind emblematică – au fost și sunt lăudate pentru capacitatea lor de a mobiliza resurse materiale, dar mai ales umane, rapid și eficient de a răspundee crizelor și a realiza proiectele de acțiune colectivă inerente oricărei guvernări. Inevitabil, lucrurile se mișcă mai încet în spații cu responsabilitate procedurală a executivului (fie ea în fața legii, fie a alegătorilor).
Iar toate astea sunt bune și frumoase, atât timp cât la comandă se află un împărat bun, d-ăla descris ceva mai sus. Capacitatea birocrației centrale chineze a fost mai mereu de top, dovadă stau grandioasele proiecte precum Marele Zid sau amenajarea (deja multi-milenară) a faimosului și sălbaticului Fluviu Galben.
Pe de altă parte, nivelul de dezvoltare al societății civile (înțeleasă ca arena publică exterioară statului în care indivizii se asociază conform unor interese comune pentru acțiune colectivă) a fost mai mereu aproape inexistentă :

„În multe aspecte, sistemul politic din China a fost mereu subdezvoltat. Acesta nu a generat niciodată instituții legale autonome și nici mecanisme de responsabilitate politică. Societatea aflată în exteriorul statului a continuat să fie infinit mai incapabilă de acțiune colectivă decât societățile europene sau cele din India. 
Nu exista o aristocrație funciară independentă sau orașe libere. Nobilimea măruntă și țărănimea erau capabile doar de o rezistență pasivă în fața guvernului central, iar revoltele periodice erau înăbușite cu o violență sălbatică. Nu și-au creat instituții reprezentative care să ceară drepturi din partea statului, precum țăranii scandinavi.
Ordine religioase independente – budiste și taoiste – au fost fondate în timpul dinastiilor Sui și Tang. În momente de criză, acestea au instigat mișcări de opoziție precum rebeliunile Turbanelor Roșii și Taiping. Totuși, religia a rămas un fenomen sectarian, privită cu suspiciune de establishment-ul confucianist ortodox și nu s-a bucurat de un sprijin popular semnificativ astfel încât să se poată opune statului din postura de depozitari ai vreunei legi imanente.”
*****

Am observat în episoadele 5-8 cum tradiția domniei legii a apărut și s-a instituționalizat în Europa ca urmare a unor conflicte de foarte lungă durată între actori politici și/sau sociali de talii relativ apropiate, într-un context de descentralizare extremă.
Născută din războiul cel mai feroce sub zodia primului «împărat rău» – Qin Shi Huangdi – și confruntată cu un aparat birocratic statal modern avant la lettre, societatea civilă chineză n-a avut nici o șansă de agregare. O evoluție similară se constată și în estul Europei în condiții mult mai puțin vitrege.
Chinezii s-au aflat mereu și continuă să se afle sub spectrul «împăratului rău». Un stat capabil, ce acționează în absența domniei legii și/sau unei metode instituționalizate de responsabilitate este o rețetă pentru o «tot mai perfectă tiranie» : China imperială s-a fondat sub zodia «împăratului rău», deja am amintit de aventurile împărătesei malefice Wu – ce conțin autentice lecții într-ale labilităților sistemului politic imperial, dar și-oleacă de cancan – și, presupunem că toată lumea este la curent cu faptele mărețe ale celui mai teribil «împărat rău» de până acum, tovar’șu’ Mao.

* Secțiunea dedicată despotismului oriental se bazează pe sinteza lui Rolando Minuti, care poate fi accesată pe portalul European History Online.

** Definiție preluată din Rod Hague, Martin Harrop, John McCormick, Comparative Government and Politics, p. 60.

*** Această secțiune se bazează pe argumentații prezente în Francis Fukuyama, The Origins of Political Order: : From Prehuman Times to the French Revolution, pp. 290-320.

**** Definiție preluată din Rod Hague, Martin Harrop, John McCormick, Comparative Government and Politics, p. 5. Deopotrivă, termenii «regim» și «sistem» sunt abuzați în mod curent, deoarece diferențele dintre titularele „interacțiuni și organizații” sunt supuse subiectivismului. Oamenii serioși vor folosi, de exemplu să luăm cazul României, termenii de «regim comunist» și «regim post-comunist» pentru a descrie realități net deosebite, însă a folosi expresii ca «regimul Dej» și «regimul Ceaușescu» e destul de abuziv sau poate fi folosit de dragul folosirii (metaforic), pentru a demarca cronologic.

***** Fukuyama, op. cit., p. 313.

Newsletter Nesimțit

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Newsletter Nesimțit