Share on twitter
Share on facebook

Despre Limitele Jurnalismului cu „City of Lies …” de R. Navai

City of Lies carte
Ramita Navai, „City of Lies: Love, Sex, Death and the Search for Truth in Tehran”, apărută inițial în 2014.
Rating Nesimțit :
2/5

Sursă Imagine

Cu bombastica afirmație – „un lucru e sigur: pentru a trăi în Teheran, trebuie să minți” – debutează cartea de viniete jurnalistice scrise de britanica de origine iraniană Ramita Navai. Eu speram să găsesc o descriere a unei societăți echivalente cu ce-ar fi fost dacă nea’ Nicu ar fi rămas la putere într-o etate matusalemică.
Se știe că viața publică în național-comunismul românesc însemna tot o neîntreruptă miciună. Asta, împreună cu prințipurile politice fundamentale ale regimurilor – „societatea socialistă multilateral dezvoltată” și „Vilayat-e Faqih” sau guvernanța juristului islamic; două căcaturi de idei politice, ce nu există ca atare, emise de doi dobitoci, unu’ mai incompetent ca altu’ – ne-au determinat să credem că asta vom găsi în această carte, dincolo de netele deosebiri culturale între cele două spații.

Opt „portrete” de viață total neobișnuită ne sunt servite ca mărci ale traiului sub un regim opresiv. Cunoșteam activitatea pur jurnalistică a acestei tanti din reportajele extraordinare scrise pentru numeroase ziare britanice sau din cele de televiziune pentru Channel 4. Credeam că vom găsi o analiză a ce înseamnă această viață cam nasoală pentru locuitorii Iranului, cum de ea se perpetuează deja de 40 de ani și ce se poate face, măcar la nivel individual.
În schimb, găsim povești asemănătoare cu cele spuse de ai noștri moșneji critici ai vechiului regim, dacă ar fi avut parte de o excelentă educație umanistă britanică. Cine? Ce? Unde? Când? și Cum? sunt întrebări ale căror răspunsuri este important să le cunoaștem. Însă fără «De Ce?» avem doar narațiuni disparate. Se pare că asta e tot ce putem să așteptăm din partea jurnalismului.

Acuma să nu fim înțeleși greșit, publicul din România nu prea știe ce sunt ăia jurnaliști, pentru că noi n-avem jurnaliști. Avem vreo câțiva comentatori mai de Doamne-ajută și mai avem, maximum vreo câțiva reporteri. În spațiul anglo-saxon, treburile stau altfel. Dacă îl luăm exemplu pe Oliver Bullough (a cărui carte despre escroci mondiali ne-a impresionat) putem spune:

  • jurnaliștii lor de calitate au o cunoaștere teoretică a societăților descrise la nivelul profesorilor noștri universitari din domeniul socio-uman;
  • evident, cunosc la nivel empiric mult mai bine aceste societăți;
  • «jurnaliștii» noștri de cea mai bună calitate sunt sub bloggerii lor mediocri;
  • pentru a-l urma pe R. Banciu, «jurnaliștii» noștri tratează munca lor precum „artizanii” de șanțuri. Neavând o cunoaștere a istoriei britanice, Banciu nu știe că ziariștii noștri se aseamănă mai degrabă cu nefericiții «Grub Street hacks» din Londra secolului al XVIII-lea. Mai precis, sunt niște pierzători ai capitalismului, cu un statut economic precar, forțați să producă industrial o «marfă culturală», dar nu sunt neapărat niște victime, purtând ei înșiși o parte din vină.

Ce am avut de reproșat în cazul lui Bullough rămâne valabil și pentru City of Lies. Descrierile sunt foarte plastice, narațiunea este coerentă și bine structurată, nu te face să arunci cartea din mână după câteva zeci de pagini. Însă nu înțelegem cu exactitate contextul („sistemul”/«the big picture», cum ar veni) în care aceste evenimente/povești se desfășoară. Eu mă așteptam la ceva mai mult decât la alte reportaje/portrete asemănătoare cu cele apărute în ziare (foarte reușite dealtfel).
Toți protagoniștii din acest Teheran crepuscular sunt nemulțumiți de regim, se află în afara regimului, sau sunt în cel mai bun caz pasivi. Eu aș fi vrut să știu cum mama dracu’ supraviețuiește excrementalul Vilayat-e Faqih în acest context. S-ar fi putut renunța la această temă a orașului clandestin și să juxtapună povești ale țăranilor de lângă Qom de pildă, pe spinarea cărora se zice că se bazează puterea ayatollahilor. Sau să ne transpună într-o garnizoană a Gărzilor Revoluționare.

Credem că tanti asta Navai n-a vrut decât să șocheze publicul occidental, prezentându-le povești ale unor indivizi cu care cititorul acesta se poate identifica, dar al căror potențial este tăiat din fașă de un sistem politic autoritar, condus de niște pochi corupți, pe un fundal de conservatorism profund al unor înapoiați. Cre’ că de-asta îi plăcea mai mult lu’ Ceaușescu în Zimbabwe decât în Iran.
City of Lies nu pare a fi decât un efort de urmare a unei rețete de stimulare a puținelor butoane emoționale posedate de multiculturalizde ca cele lăudătoare de asemenea producții second-hand. Cartea se descurcă în ce privește prima parte a subtitlului, în schimb la cea de-a doua parte scârțâie rău.

Newsletter Nesimțit

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Newsletter Nesimțit