„Epoca Postbelică …” de Tony Judt

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Foto : litera.ro & latimes.com

„Epoca Postbelică ...” de Tony Judt

⸺ Tony Judt, „Epoca Postbelică. O Istorie a Europei de după 1945” ⸺ 

apărută inițial în 2005

Rating Nesimțit :
3/5

Istoria Europei după 1945 … un subiect vast, prea vast poate ca să fie acoperit bine de oricine ar fi. Însă asemenea proiecte atrag taman prin grandiozitatea lor; și toată lumea știe că până și Un-Nesimțit este sensibil la ceea ce se numesc îndeobște «grand narratives», în sensul pozitiv al expresiei (deoarece există și unul negativ, ce ține de fabricarea miturilor).
Totuși, acest titlu sună de parcă ar fi aparținând unuia dintre impostorii noștri clasici – spre exemplu ăla, nu spui cine, mare demnitar în enșpe instituții care a auzit că s-a scris despre capital în secolul XXI și și-a zis că el nu e mai prejos, producând un non-opus despre capital în România post-comunistă – sau academicienilor noștri, stâlpi de nădejde ai lobby-ului moșnejesc, care-ar fi scos românica drept miezul din pâinea feliată a Războiului Rece. Și-aicea vorbim despre ăia din Academia oficială nu de mizeriile din academiile paralele.

Noi, cei ce încă din adolescență ne familiarizam cu aceste narațiuni prin sinteze ca „Era Extremelor” (și precursoarele sale), avem o referință solidă drept referință în aprecierea efortului lui Tony Judy care, în ciuda a ce scrie pe coperțile acestei ediții, n-a fost chiar atât de mare. Cu toate astea, credem că „Epoca Postbelică …” e potrivită pentru cei ce de-abia acum se apucă de deslușit tainele trecutului, însă are anumite (destul de multe) neajunsuri – unele ce-i pot fi reproșate autorului, altele nu.

Primul mare neajuns se leagă de faptul că Istoria (cu „I” mare) postbelică nu prea s-a scris în Europa, bătrânul continent fiind mai degrabă client decât producător de Istorie. Aproape în paralel cu lectura „Epocii Postbelice …” ne-am luat la trântă cu un opus infinit mai complex (și despre care vom posta infinit mai mult) unde, din spațiul acordat evoluțiilor de după 1945, se vorbește mai mult de jumătate despre Statele Unite și cam câte 20% despre Uniunea Sovietică și China. Judt include Uniunea Sovietică în Europa sa, dar se concentrează mai mult pe celelalte țări din «lagărul socialist».
Adevărul e că marile evenimente și procese ale epocii postbelice nu s-au desfășurat în Europa. E drept că Războiul Rece a implicat întreg continentul, însă acesta s-a «înfierbântat» mai ales în Asia. Din punctul nostru de vedere, procesul definitoriu al epocii – decolonizarea – a implicat statele europene doar ca actori episodici, aflați în ariergarda mersului istoriei. Iar marile idei, printre care și atoatecuprinzătorul și tîrlescul neoliberalism, au originat în Statele Unite.

Revenind la vastitatea subiectului, când ai de-a face cu întinderi dintr-astea aproape nesfârșit, e uman să ai părți preferate și fragmente detestabile ca autor și e firesc ca preferințele să se reflecte în produsul final. De exemplu, din text ar reieși că «cei trei magi» ai Europei postbelice ar fi fost George Marshall (ăla cu planu’), Henry Kissinger și Fr. Mitterrand. Dacă la primul n-am avea nici o obiecție, despre proeminența celorlalți doi credem că e prea umflată. Abia apoi am aflat că specialitatea academică a lui Judt ar fi fost politichia franceză, unde Mitterrand pare-se că a fost un soi de Pericle al anilor ’80.
Rămânând la capitolul preferințe, credem că e util să comentăm și fragmentele dedicate României, destul de ample în „Epoca Postbelică …”. Din câte știm noi, Judt era prieten de pahar cu băsistul de tristă amintire Mircea Mihăieș … sau poate doar respectivul tîrlete se lăuda că ar fi fost prieten cu Judt. În orice caz, românii sunt prezentați ca victime ale istoriei și conducătorilor, stârnind în cititor o compasiune nu deosebită de cea generată de copiii handicapați unui lord prea plictisit. Simpatizanții «lobby-ului moșnejesc» ar putea înțelege, din tratamentul pe care Judt îl aplică Europei de Est (și României în special) că pârdalnicele decalaje de dezvoltare ar fi rodul exclusiv al conspirațiilor marilor puteri și al destinului (cu un „D” mai mic).
O analiză profundă a evoluțiilor sociale dintr-un spațiu nu se poate realiza într-o lucrare cu un asemenea profil. De asta e dificil să-ți explici de ce influențe similare din politica internațională sunt internalizate diferit în țări situate, cel puțin geografic, în același spațiu.
Aceeași imposibilitate de a ataca profunzimea duce și la dificultatea de a recunoaște vreo temă generală în imensitatea acestui tom, dincolo de renașterea din cenușa celui de-Al Doilea Război Mondial, urmată de căutarea sisifică a unității unui spațiu civilizațional aflat, din vremuri aproape imemoriale, într-un stadiu cronic de fragmentare și competiție geo-politică.

Cu toate neajunsurile, chiar am învățat câte ceva despre istoria postbelică, în special despre țări mai obscure, mai ales din rândul celor aflate la est de Cortina de Fier. A fost interesant, așa ca să se sedimenteze convingerea că în alte țări socialiste a fost ceva disidență până la genunchiul broaștei, pe când la noi disidența s-a oprit la genunchiul trilobitului, al trilobitului securistic bineînțeles.
Un capitol aparte, poate cel mai bun, este cel despre destrămarea Uniunii Sovietice, având în prim-plan subminarea perestroikăi prin glasnost și cum cel din urmă a permis bișnițarilor politici și securistici locali să galvanizeze masele prin opiul naționalismului. Ca și în cazul cu Mitterrand, cetitorul ar rămâne cu impresia că dizolvarea URSS, la doar 6 ani după preluarea puterii de către Gorbaciov, ar fi fost aproape în totalitate rezultatul ambâțurilor și incompetențelor acestuia.
Asta seamănă cu păreri emise de unii americani, îndobitociți de mitul excepționalismului, cum că tîrleasca paiață senilă Ronald Reagan ar fi îngenuncheat de unul singur (poate doar cu ajutorul Departamentului de Stat și CIA) «Imperiul Răului». Judt ne informează foarte telegrafic despre stagnarea din vremea lui Brejnev, pusă pe seama hiper-reprezentării moșnejești în CC al PCUS. Nu suntem deloc lămuriți cu privire la factorii structurali din spatele prăbușirii economice și politice, cu o lungă perioadă de incubație, a URSS.
Pe de altă parte, capitolele despre organizarea Uniunii Europene sunt la fel de plictisitoare ca dezbaterile din organismul născut castrat zis Parlamentul European. Autorul doar face aluzie la ambivalența succesului construcției europene – un succes relativ dacă ne gândim la istoria Europei Occidentale, dar un eșec în termeni absoluți, în special de când Uniunea s-a deplasat mai la răsărit de Praga, tradiționalul punct terminus al civilizației occidentale.

Noi am înțeles că discutăm despre o lucrare de introducere în (dacă e să fim foarte obiectivi) nu prea complicata/controversata/importanta istorie a Europei postbelice. Totuși, nu se poate să nu reclamăm absența a două elemente esențiale: o prezentare tranșantă a opiniilor autorului cu privire la actorii principali ai istoriei (1) și o critică a capitalismului (2).
Acuma, credem că (2) nu i se poate reproșa prea mult lui Judt, având în vedere că până și în Anno Domini 2020 ai șanse mari să fii afurisit dacă terfelești sanctitatea capitalismului … apăi acu’ 15 ani. Autorul denumește „nou realism” ideologia talibanismului de piață a reciclatorilor «Băeți de la Chicago» și chiar laudă încăpățânarea Margaretei Thatcher de a se afișa aproape post-mortem cu tovarășul și pretenul ei întru neoliberalism, el heneral Augusto José Ramón Pinochet Ugarte.
Însă să nu ne spună cine face istoria îi scade mult din prestigiu autorului, cel puțin privind prin lentile nesimțite. De fapt, aceasta e o întrebare fără răspuns precis, astfel că ar fi putut să încerce liniștit fără vreo frică de ridicol. Dacă am sta să dăm noi un răspuns pe baza lecturii ar fi, în ordinea numerelor de pe tricou: 1) niște indivizi aflați la conducerea guvernelor europene occidentale; 2) capitalismul (sponsorizat de SUA) care a facilitat mult-trâmbițata renaștere a celor treizeci de ani glorioși & 3) secretarul general al PCUS, dar doar din când în când. Și, după cum știm din seria Ce Iaște Politica …, actori de acest soi sunt doar foarte rar producători de istorie.

Newsletter Nesimțit
guest
0 Comentarii
Inline Feedbacks
View all comments
Newsletter Nesimțit