Share on twitter
Share on facebook

Ce Iaște Politica, ep. 10: Evoluția Statelor Moderne în Europa

Se pare că e fatidic și de bun augur că am ajuns ca în episodul al zecelea din Ce Iaște Politica să furnizăm cititorilor din blogosfera românească o rudimentară (dar utilă) «schemă» a ceea ce, în umila noastră opinie, este cea mai importantă halcă de istorie politică : formarea și evoluția statelor moderne în Europa*.

«Miracolul» politic al democrației liberale – care, ca orice miracol, e unul mai mult teoretic, el răsfrângându-se în realitate prin lentile mai mult decât imperfecte – este reprezentat de un executiv puternic (capabil să organizeze eficient acțiunea colectivă), dar ținut în frâu de un principiu al domniei legii întrupat în instituții legale autonome și responsabil în fața populației prin fel de fel de proceduri (cele mai proeminente fiind alegerile).
Dacă istoria ne-a demonstrat că instituțiile exponente ale principiului domniei legii sunt extraordinar de dificil de obținut în praxă (cum s-ar fi exprimat onorabilul Marius Chicoș Rostogan), definiția guvernământului responsabil ține mai degrabă de visele cu Zâna Măseluță sau de zona miracolelor fără ghilimele.

GUVERNĂMÂNT RESPONSABIL = există atunci când guvernanții cred că sunt responsabili în fața guvernaților și pun interesele populației deasupra intereselor personale.** 

⸺ Harta Europei după Pacea Westfalică (1648)***, click pe imagine pentru mărire ⸺ 

Sursă Imagine

În episoadele 2-4 ne-am ocupat de evoluția statelor din Antichitate până-n preziua Epocii Moderne Timpurii (plasată convențional către sfârșitul secolului al XV-lea), iar episoadele 5-8 au fost dedicate domniei legii, în special în spațiul european – acolo unde putem vorbi de instituții de control cu adevărat autonome.
Cele mai năstrușnice «descoperiri» țin cu siguranță de «crearea» statului modern în China antică și de rolul «modernizator», din punct de vedere politic, deținut de Biserica Catolică de-a lungul Evului Mediu. Ideea esențială e că, în ciuda unei descentralizări statale extreme (în comparație cu spațiul asiatic), Europa (în special cea Occidentală) era deja în secolul al XII-lea deja cel mai dinamic spațiu politic, atât practic dar mai ales ideologic.
Evoluția statelor moderne începe în Europa secolului al XV-lea (ceva mai devreme în cazul Angliei) în niște condiții extrem de îmbârligate (evident, mult mai îmbârligate decât în China secolului al III-lea î.e.n.), iar particularitățile fiecărui spațiu au influențat – grosso modo – cam ce soi de regim (raportat la idealul democrației liberale descris mai sus) a rezultat ca urmare a acestor grandioase eforturi de consolidare a puterii politice centrale.

Societatea Europeană în Zorii Modernității

A realiza o asemenea «radiografie» a Europei la începutul procesului de agregare a statelor moderne înseamnă o generalizare și-o simplificare extraordinară, însă necesară. De exemplu, impactul Reformei a fost unul infinit mai redus în spațiul polonez față de cel german – practic adiacente, amândouă pornind de la catolicism. Totuși, inovațiile instituționale**** aduse de Reformă – porniri anticlericale și pro-alfabetizare soldate cu implicarea statului în procesul de educație – au pătruns, mai devreme sau mai târziu, și în spațiile unde majoritatea populației a rămas fidelă vechilor credinți.
Astfel, când discutăm pe marginea unor teme atât de largi, ar fi indicat de adoptat o perspectivă «impresionistă» și nu una deterministă.

Primul aspect esențial care deosebește această modernitate timpurie de Evul Mediu (oricât de Târziu) este declinul aristocrației funciare. Acesta poate fi privit ca având cauze deopotrivă economice, cât și funcționale. Acuma, să nu se înțeleagă că decăderea s-ar fi produs de pe azi pe mâine; dimpotrivă, discutăm despre un proces întins pe vreo cinci secole, că dacă forța aristocraților ar fi fost de neglijat, atunci nen-tu Robespierre n-ar mai fi fost atât de chitit să-i scurteze de capete.
Erodarea poziției economice a nobilimii s-a produs atât din cauza asccensiunii economice a orașelor, cât în special ca urmare a profundei transformări din economia rurală. Deja prin secolul al XIV-lea, manufacturile urbane produceau îndeajuns încât orașele din multe spații europene să aducă un aport disproporționat față de minuscula lor pondere în totalul populației.
Apoi, din secolul al XV-lea, perfecționarea tehnologiilor de transport maritim au dus la adevărata naștere a comerțului internațional. Aceste elemente definitorii ale unei economii (proto)capitaliste demonstrează că încă din deceniile de început ale tranziției către state moderne, o serioasă felie din avuția europeană nu se afla nici în mâinile monarhului, nici în cele ale aristocrației. În plus, numeroase orașe (cele mai faimoase fiind cele parte din Liga Hanseatică) beneficiau de autonomie în virtutea a vechi statute medievale, întărindu-le poziția ca actori sociali de luat în seamă.

⸺ Sală a Senatului din Hamburg, oraș liber din 1189, membru al Ligii Hanseatice ⸺ 

Sursă Imagine

Destinele economiei rurale s-au dovedit a fi strâns legate de Marea Ciumă din secolul al XIV-lea. Dispariția peste noapte a 25-30 la sută din forța rurală de muncă (dependentă) a Europei de Vest a avut serioase consecințe locale, dar și internaționale :

  • În Occident (la vest de Elba) a apărut o competiție între seniori pentru forța de muncă, rezultând în dispariția de facto a șerbiei într-o generație după momentul 1348 și, oleacă mai treptat, la apariția muncii salariate în agricultură și livrarea impozitelor agricole în monedă, nu în produse.
  • Aristocrații rămași fără muncitori s-au reorientat (și) către activitatea mult mai puțin intensivă (în muncă) a zootehniei, împrejmuindu-și domeniile și comercializându-și produsele pe piața internațională a textilelor, contribuind încă o dată la monetizarea agriculturii și, indirect, la slăbirea legăturilor feudale.
  • Deoarece în Occident agricultura devenea o activitate capitalistă (i.e., întreprinsă în vederea profitului), multe spații s-au confruntat cu penurii de cereale și, implicit, foamete. Astfel, în spațiile aflate la est de Elba – unde datorită densității mai reduse a populației, ciuma nu făcuse asemenea ravagii, aristocrații locali au început să-și transforme moșiile în mono-culturi pentru exportul grânelor către Vestul doritor.
    Ca să-și burdușească pungile cu arginții occidentalilor, boierii unguri, polonezi, baltici, etc. au început să abuzeze de înțelegerile de muncă medievale (vezi mai jos conceptul de «oligarhie eșuată»), coborând și mai puternic biciul pe spinarea țăranilor într-un fenomen cunoscut drept A Doua Iobăgie (The Second Serfdom), mai nasoală decât prima.

Decăderea funcțională a aristocrației (ne amintim din episodul al șaptelea că nobilii erau cei ce se luptă) s-a produs, în principiu, de-a lungul secolului al XIV-lea, iarăși cu serioase consecințe asupra evoluției mai largi a societăților. Ne referim la un fenomen cu puternice ecouri în istoria Chinei pre-imperiale – tranziția de la războiul purtat între armate de proporții reduse dominate de cavaleria grea la cel purtat între armate masive dominate de corpuri de infanterie. Această tranziție s-a realizat în China secolelor V-III î.e.n., iar în Europa Occidentală (cel mai faimos) în prima parte a Războiului de 100 de Ani – aia presărată cu succesele englezilor.
De ce este foarte importantă această tranziție? Pentru că, într-o manieră sau alta, acele mulțimi de pedestrași trebuiau plătite de undeva. În China antică, regii Statelor Combatante și-au pus la punct aparatul birocratic și au recrutat mase nemaiauzite de țărani. 
În Europa Modernă Timpurie țăranii erau, conform legii, ori liberi, ori legați de glia nobililor (care n-aveau chef să mai piardă altă forță de muncă), ori în plină fugă de a deveni orășeni (nerecrutabili, în baza cartelor medievale acordate orașelor). Astfel, statele europene au fost nevoite să apeleze la armate de mercenari, cel puțin până când celebrul Comitet al Salvării Publice a (re)folosit naționalismul, prin mitul cetății asediate, ca să introducă procedeul numit Levée en masse. Această situație este un exemplu subtil de cum domnia legii instituită în vremuri apuse punea bețe-n roate făuritorilor de state moderne.
Partea proastă cu armatele de mercenari era că aceștia nu obișnuiau să lupte cu stomacul și/sau buzunarul gol. Această crudă realitate financiară pentru monarhii aflați în plin proces de centralizare a dus la anomalii precum cele sesizate în secolele al XVI-lea și al XVII-lea : cei mai puternici actori geopolitici (Spania, respectiv Franța) se aflau într-un mega-deficit perpetuu înainte să se poată împrumuta de la americani sau chinezi. Vom reveni mai târziu la partea economică a modernizării statelor.

Portretul Europei în zorii modernității nu poate fi desăvârșit fără a ne referi la elementul ideologic. Reforma și Umanismul au început să mai pună ceva cărămizi la fundația ideii de egalitate întru demnitate a indivizilor, fundație așezată de creștinismul timpuriu.
Pe lângă accentuarea ideii de egalitate, Reforma a reprezentat un precedent prețios pentru demersurile de contestare a autorității. Acest obicei eminamente modern și occidental de pune vechi realități și «adevăruri» sub semnul întrebării a fost întărit de ceea ce numim retrospectiv Revoluția Științifică – consolidarea domeniilor științelor naturale, care se despart de filozofie tot prin secolele XV-XVI. În plus, toate acestea duc la apariția unei noi specii de autoritate, cea științifică, relativ independentă de ceilalți actori importanți din societate.

⸺ Luther & Erasmus, superstaruri ale Reformei și Umanismului ⸺ 

Surse Imagine 1, 2

Aceste inovații în gândirea teologică, socială și naturală s-au contopit apoi în ideologia Luminilor dând naștere – pe măsură ce statul devenea incontestabil cel mai puternic actor din societate – conceptului de drepturi naturale. Aceste transformări inter-dependente și relațiile dintre grupurile lor exponente sunt privite de Fr. Fukuyama drept necesare, dar nu și suficiente, pentru atingerea stadiului de modernitate politică într-o societate :

„De-a lungul tuturor fazelor precedente ale istoriei umane, diferiți indivizi și diferite grupuri au luptat pentru propria recunoaștere sau pentru recunoașterea propriei familii sau clase sociale ; doreau să fie ei înșiși stăpâni, nu să pună sub semnul întrebării însăși relația de dominație-supunere.
Datorită înțelegerii drepturilor ca fiind universale, ar fi trebuit ca revoluțiile politice ulterioare să nu însemne numai înlocuirea unui grup restrâns cu altul, ci recrutarea în sistemul politic a întregii populații.
Însă doar ideile nu sunt suficiente pentru un regim stabil de democrație liberală, în absența unui echilibru relativ al forței actorilor politici, încât un astfel de regim să reprezinte alternativa cea mai puțin nefavorabilă pentru toți.
Miracolul democrației liberale moderne, unde state puternice capabile să implementeze reguli de conduită sunt totuși controlate de legi și legislaturi, nu putea origina în absența unui asemenea echilibru. Dacă nici un actor nu era dominant, toți erau nevoiți să recurgă la compromisuri. Ce înțelegem noi ca guvernământ responsabil constituțional modern este rezultatul a numeroase nedorite și neplanificate compromisuri.”
*****

Fiscalitatea – Atribut Major al Statelor Moderne

Prima măsură a capacității unui stat ar fi procentul taxat din produsul teritoriului pe care-l controlează, iar istoricii devin din cei în ce mai proficienți în aproximarea acestor numere. Așa putem să ne dăm seama, de pildă, că statul român a fost mai mereu de râsu’ curcilor, fiind depășit în registrul rizibilului doar de societatea civilă sau pochimea aferentă.

Oricum, ca să înțelegem magnitudinea trecerii de la medieval la modern e de ajuns să ne aducem aminte de viestieria regilor medievali, să zicem un Ludovic al Franței (mai degrabă ai francilor) de la VI la XII. Aceștia își extrăgeau veniturile strict din domeniile personale (i.e., aria metropolitană actuală a Parisului).
Uneori, teritoriile regale nici nu comunicau direct între ele, astfel că era mai greu pentru un astfel de monarh să-și «maximizeze veniturile». Modernizarea statelor a însemnat în primul rând capacitatea birocrației regale de a controla întreg teritoriul (în timpuri medievale aparținea doar nominal al monarhului) și, în special, de a-l taxa. Tot din această perioadă datează și principiile continuității și contiguității teritoriului statului modern, ce au rezultat tot din această ambiție a taxării «holistice».
În plus, sistemul de state și maniera de a face politică internațională cu actorul statal în prim-plan (așa-zisul Sistem Westfalic, inaugurat după Războiul de Treizeci de Ani) nu poate fi conceput fără această caracteristică a Caesarului modern. Ca să atingă această capacitate de taxare, birocrațiile monarhilor au trebuit să se hipertrofieze cu câteva ordine de magnitudine și să renunțe, treptat, la multe dintre caracteristicile lor patrimoniale.

Dacă statul medieval își extrăgea rațiunea existenței din nevoia societății de justiție (vezi episodul dedicat emergenței Common Law), statul modern este indisolubil legat de taxarea în vederea supraviețuirii. Asta deoarece statele europene ale secolelor XV-XVII existau într-un spațiu extrem de competitiv, iar dacă nu taxau ca să-și angajeze costisitoarele armate, dispăreau pur și simplu de pe hartă. Să nu uităm de teribilul pericol reprezentat de Imperiul Otoman (infinit mai modern și mai puternic decât orice stat european la începutul acestei perioade) pentru juma’ de Europă.
Unele spații s-au confruntat mai târziu cu teribila competiție geopolitică și, prin urmare, au dezvoltat state moderne mai târziu (sau au dispărut) ; însă greii care ne sunt tuturor familiari – Franța, Anglia, Spania, Țările de Jos, Suedia, Imperiul Habsburgic, Polonia, Ungaria sau Rusia – se conformează, în principiu, acestei cronologii a secolelor XV-XVII.

În goana lor după fonduri (și după supraviețuire și prestigiu) monarhii europeni se împiedicau mai în fiecare zi de interesele corporate ale grupurilor recunoscute de legile feudale, în principal aristocrația, clerul și orășenii – cele trei faimoase stări. Regii au încercat mereu să ocolească statutele medievale ce protejau acești importanți actori de «abuzuri», dar au fost mai mereu forțați la compromisuri.

Regimuri Rezultate din Modernizarea Statală

Credem că deja toată lumea s-a prins cum a stat treaba în acest cazan fecund al modernizării statelor, cel puțin o explicație hiper-generalizantă : un complex de interacțiuni, aranjări și rearanjări în tărâmurile economic, politic, militar și ideologic, având în prim-plan 4 grupuri ⸺ monarhia centralizatoare (ahtiată după parale), marea nobilime (care visa, asemenea gunoaielor moșnejești dintotdeauna, la «vârsta de aur» medievală), mica nobilime (care spera să-și păstreze măruntele sale privilegii) și burghezia incipientă (chitită pe «maximizarea beneficiilor»). Ca întotdeauna, țăranii se limitau la munci și bețîvăneală.
Maniera în care ultimele trei categorii au reușit să coopereze împotriva tendințelor dictatoriale ale puterii centrale, coeziunea fiecărui grup în parte, precum și consecvența politicilor statale au «determinat», grosso modo, tipul de regim politic rezultat în urma procesului de modernizare a statelor.

⸺ din fericire, Leviathanul a rămas, în principiu, doar în căpățâna moșneagului Hobbes ⸺ 

Sursă Imagine

Astfel, în ordinea numerelor de pe tricou, avem 4 rezultante ale acestor complexe de interacțiuni :

  • ABSOLUTISM SLAB — cazurile de manual sunt regatele Franței și Spaniei, relativ puternic centralizate și ceva mai dictatoriale decât Anglia sau Țările de Jos. Termenul «slab» denotă faptul că monarhiile respective nu au reușit să subjuge marea nobilime. În plus, administrația a rămas patrimonială (deci, ineficientă) producând deficite perpetue în bugetele coroanei și nemulțumiri cronice în rândul grupurilor de contribuabili.
  • ABSOLUTISM FORTE —  cazul Rusiei, unde țarul a cooptat întreaga nobilime în aparatul de stat, făcând-o complet dependentă de coroană pentru moșii și forță de muncă (șerbi). Această «nobilime de robă» constituia o administrație patrimonializată la extrem, însemnând că țarul îsi permitea chiar să terorizeze uneori boierimea (cazurile celebre sunt cele ale lui Ivan cel Groaznic și Petru cel Mare). 
  • OLIGARHIE EȘUATĂ —  în Polonia și Ungaria aristocrații au reușit să subjuge monarhia (transformând-o din ereditară în electivă) de prin secolul al XIV-lea și, astfel, statele moderne respective s-au născut moarte. Rezultatele au fost previzibile pe neiertătoarea scenă europeană a Realpolitik: aristocrați exploatatori, o «a doua iobăgie», administrație și armată prost finanțate și corupte, dispariția de pe hartă a Ungariei (sec. XVI) și Poloniei (sec. XVIII).
  • GUVERNĂMÂNT RESPONSABIL — (Anglia și Danemarca)****** un echilibru funcțional a rezultat între cei patru mari actori, însemnând un stat destul de puternic, dar responsabil în fața legii și, inițial, în fața oligarhiei adunată în instituții «reprezentative». În secolul al XIX-lea, au cunoscut un drum către democrație reprezentativă ferit de mari hopuri.

* Schema și explicațiile conexe se bazează pe argumentații prezente în Francis Fukuyama, The Origins of Political Order: : From Prehuman Times to the French Revolution, pp. 321-333.

** Fukuyama, op. cit., p. 321.

*** La momentul Tratatului Westfalic (în ciuda faptului că nu toți actorii statali despre care discutăm au participat la Războiul de Treizeci de Ani; e.g., Rusia) se consideră că procesul de modernizare al statelor europene devenise deja ineluctabil.

**** Am vorbit în episodul dedicat stării de natură despre tendința societăților umane către importurile relativ rapide de inovații instituționale.

***** Fukuyama, op. cit., pp. 324-325.

****** Evident, au existat și cazuri intermediare de modernizare: exemplul republican al Țărilor de Jos și Elveției, sau cazul militarist al Prusiei. Ideea e că trebuie să distingem între condițiile preliminare care favorizează ori absolutismul ori guvernarea responsabilă.

Newsletter Nesimțit

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Newsletter Nesimțit