Logo Nesimțit

Ep. 17: Evoluții și Revoluții

Seria „Ce Este Politica” se află cam la jumătatea drumului în demersul său principal (și unic pe web-ul românesc) de a oferi cetitorilor un „manual” al evoluțiilor politice începând cu starea de natură și terminând … așa cam înainte de pandemie. Cel puțin asta ne-am propus inițial.

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on reddit
Reddit

Am observat în episodul anterior că momentul Marii Divergențe marchează cea mai importantă răscruce în acest drum de multe milenii. Totuși, coordonatele principale ale evoluției politicii nu s-au schimbat odată cu transformările economice și tehnologice ce s-au făcut simțite începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea1. Chiar dacă s-au modificat semnificativ.

Ce Știm Până Acum?

E ceva de recapitulat.
Știm că instituțiile sunt tipare stabile de comportament colectiv (și individual, în mai mică măsură), recurente, învestite cu valoare socială, care persistă în timp; pragul-cheie fiind stabilit, de obicei, dincolo de viața liderului/liderilor care le-au fondat.
Astfel, studiul evoluțiilor politice înseamnă mai mult decât analiza unor personalități fundamentale sau momente de răscruce (world historical moments). Evoluțiile politice privesc, în principal, instituțiile politice și maniera în care acestea se nasc, se dezvoltă și, inevitabil, se degradează.

Primatologia și antropologia ne informează, contrar ipotezelor emise de unii clasici ai filozofiei politice (vezi episodul 2) că ființele umane n-au trăit niciodată în izolare și că există cel puțin două constante ale sociabilității acestora: selecția conform gradului de înrudire și altruismul reciproc.
Asta înseamnă că oamenii sunt înclinați să se comporte altruist cu ceilalți în funcție de proporția comună a genelor; își favorizează neamurile și, într-o mai mică măsură, prietenii; după vorba arăbească „eu și fratele meu împotriva vărului meu …”. Această aplecare către nepotism poate fi temperată atunci când există instituții ce oferă „stimulente” puternice (de obicei, cel puțin la început, coerciție) către generalizarea unor comportamente impersonale în sfera publică. Unii, mai puțin atenți la detalii și care trăiesc în afara istoriei (i.e., mereu în prezent), nu vor să înțeleagă că același tip de instituție, în funcție de contextul social, poate încuraja o dată comporamente impersonale, altă dată relații profund personalizate.
Există exemple în istorie, surprinzător pentru talibanii economiei de piață de exemplu, în care piețe dezvoltate au coexistat cu cele mai personalizate dintre comportamentele publice; așadar piața nu este neapărat o instituție care să promoveze impersonalul. În orice caz, când instituțiile „impersonale” se degradează, oamenii se întorc mereu la rețelele informale ale familiei/tribului și prietenilor.

⸺prințul Waleed bin Talal al Saud, un miliardar/ jeg, primește petiții din partea triburilor într-o tabără improvizată în deșertul de lângă Riyadh, 2013⸺

Cum o instituție nu e decât o regulă persistentă de comportament, comunitățile ajung în timp să o valorizeze; există o tendință naturală în societate către instituționalizare. Acest atașament față de reguli la nivel colectiv l-am explorat în episodul referitor la starea de natură. Dacă cineva crede că asta-i ceva eminamente pozitiv, corolarul acestei tendințe este rigiditatea instituțională. Rezistența la schimbare a instituțiilor este una dintre cauzele principale ale degradării acestora; comportamentul valorizat de toată lumea de pe vremea lu’ Hans Holbein cel Tânăr nu mai răspunde de la un moment dat provocărilor furnizate de un mediu înconjurător (atât natural cât și social) în continuă schimbare.

Seria noastră s-a concentrat pe emergența și transformările a trei tipuri fundamentale de instituții: statul (vezi episoadele 3, 4, 9, 10), domnia legii (episoadele 5, 6, 7, 8) și responsabilitatea politică (episodul 15). Inițial, arhitectura statului s-a conformat constantelor sociabilității umane. Îndeobște se folosește conceptul de patrimonialism (o manifestare specifică a conceptului weberian de autoritate tradițională) pentru a caracteriza cvasi-totalitatea statelor anterioare secolului al XIX-lea, în sensul că oficialii acestor state erau recrutați dintre membrii familiei, prietenilor sau dintre clienții conducătorului. Atunci când recrutarea începe să se desfășoare pe baze impersonale, în funcție de competențe și nu de statutul persoanei respective în raport cu liderul, putem spune că începe să se realizeze tranziția către statul modern. Unicul spațiu în care etatismul impersonal are o influență semnificativă înainte de Marea Divergență este cel chinez.

Domnia legii presupune existența unor reguli care se aplică până și celor mai puternici actori politici dintr-o societate. Anterior secolului al XVIII-lea, doar autoritățile religioase se bucurau de legitimitatea necesară pentru a îngrădi comportamentele elitelor războinice (sinonime cu cele politice, în general). Peste tot, originea domniei legii se leagă de un conflict pentru influență (și afluență) între „cei ce se roagă” și „cei ce se luptă”.
Cel mai înalt grad de instituționalizare al domniei legii s-a dovedit a fi cel impus inițial de Biserica Catolică în Europa Occidentală a Evului Mediu Mijlociu (High Middle Ages). La începuturile Epocii Moderne, această instituționalizare s-a metamorfozat în tradiția europeană a dreptului, derivată din cel roman. În paralel, s-a dezvoltat o tradiție a domniei legii chiar mai puternică, înrudită dar diferită, în spațiul englez sub forma sistemului Common Law (vezi episoadele 6 și 7).

Revoluțiile Secolelor XVII-XVIII

Războiul Civil din Anglia (1642-1649) și Revoluția Glorioasă (1688-89) au clarificat arhitectura generală de funcționare a vieții politice moderne: o putere executivă responsabilă în fața unei adunări legislative cu pretenții de reprezentativitate (și care ar întrupa „consimțământul” guvernaților). Această adunare legifera în numele poporului. Începând cu secolul al XVIII-lea, doar o minoritate mai contestă principiul responsabilității executivului, iar marile conflicte (chiar și până astăzi) se desfășoară în jurul identității persoanelor și grupurilor demne de a fi incluse în rândurile miticului „popor”. „Națiunea” britanică a secolului al XVIII-lea spre exemplu era politică, formată din elitele aristocratice și religioase ale Vechiuluui Regim și ceva mare burghezie nouveau riche
E important să adăugăm că ce înțelegea Henry al VIII-lea prin nation e foarte diferit de ce înțelegea William Pitt sau Thomas Jefferson, diferit de ce se înțelege în discursul public din Europa Continentală prin națiune și iarăși diferit de conceptul filozofico-sociologic. Evoluția sensurilor și realităților desemnate de cuvânt este una dintre cele mai îmbârligate și ambigue dimensiuni ale studiului politicii.

Dacă o dimensiune a responsabilității politice — cea ministerială — o datorăm Revoluției Engleze, alte două inovații în domeniu vin din zorii independenți ai Statelor Unite.
Declarația de Independență (1776) introduce potențialitatea cetățeniei moderne. Prin aserțiunea după care toți oamenii (sau, cel puțin, toți bărbații) sunt creați egali în virtutea anumitor drepturi inalienabile se ivea posibilitatea ca oricine să poată participa la trebile publice indiferent de statut; orice individ născut/naturalizat/aflat pe teritoriul unui stat putea fi considerat parte a „poporului”.
Independența SUA a fost recunoscută în 1783 și „Părinții Fondatori” au purces la articularea primului stat federal modern.

Poate cea mai importantă adiție la modelul democrației liberale este Constituția Statelor Unite, în vigoare din 1789.
Cele șapte articole ale documentului împreună cu primele 10 amendamente (adoptate în 1791 și cunoscute sub denumirea de Bill of Rights) au servit drept arhetip pentru toate asemenea demersuri ulterioare. Până și răpănosul preș indistinct Valer Dorneanu s-ar putea să știe că o constituție e formată dintr-o declarație de drepturi și o descriere a unui aranjament instituțional juridico-politic.
La nivel simbolic, constituția redactată-n 1787 stabilește fără echivoc subiectul politicii moderne, anume „poporul”: „We, the people” au întemeiat o nouă comunitate politică și însărcinează un guvern federal cu trei ramuri pentru supravegherea afacerilor politice de zi cu zi ale acesteia.

Constituția și practica politică ulterioară rafinează conceptul de responsabilitate moștenit de la ce fusese patria-mumă a coloniștilor. Puterea judecătorească este consfințită ca ramură de sine stătătoare a guvernului federal. Totuși, cu adevărat spectaculoasă este găselnița unui John Marshall care, în 1803, formulează principiul modern de judicial review (tălmăcit în Europa continentală abia la începutul secolului al XX-lea de juristul austriac Hans Kelsen drept controlul de constituționalitate al actelor normative).
Astfel, nu doar că executivul este responsabil în fața legislativului, dar ambele sunt pasibile de a fi cenzurate de curțile judecătorești, în cazul în care încalcă limitele actului fondator al comunității politice.

După atâtea succesuri engleze și americane, întrebarea ar fi cu ce a contribuit marea Revoluție Franceză la modernitatea politică?

Unii ar sublinia votul universal masculin, înscris în constituția „iacobină” din 1793. Problema e că, din cauza a numeroase stări de urgență și a loviturii de stat bonapartiste din 1799, acesta nu a devenit niciodată realitate. Toți bărbații francezi vor putea vota doar în 1848, cam la o generație de când bărbații americani se bucurau deja de acest drept.
De fapt, în materie de modernitate datorăm mai mult reformelor inițiate în regim autoritar de dictatorul corsican. Fiind atacat de toate „puterile reacționare” ale continentului, Napoleon a adus aparatul de stat al Bourbonilor (de secol al XVI-lea) direct în secolul al XIX-lea, din rațiuni de supraviețuire. Nu e prima dată când se adeverește celebra maximă a lui Charles Tilly: the state made war and war made the state (~ „statul a purces la război și războiul a reformat statul”).
Guvernele revoluționare (și apoi Napoleon) au uniformizat practicile localiste de drept (vezi episodul 11), operațiune ce a culminat cu promulgarea Codului Civil în 1804. Treaba mai puțin evidentă e că aplicarea sa unitară n-ar fi fost posibilă fără alcătuirea unei birocrații competente, devenită emblematică pentru Primul Imperiu Francez (1804-1815) și educată în celebrele Grandes écoles, sistem educațional fondat de Napoleon și unde probabil că tot el mânuia și biciul.
Codul Civil a fost impus cu japca în multele posesiuni europene bonapartiste, introducându-le prăpădiților cvasi-iobagi conceptul de egalitate în fața legii. N-o fi adus el Napoleon democrația călare în Franța și Europa, dar tratamentul pe care supușii îl primeau din partea statului era infinit mai puțin arbitrar și mai uniform în comparație cu ce primeau în Vechiul Regim.

⸺École normale supérieure, cea mai venerabilă (1794) dintre Grandes écoles⸺

Multiplele încercări din ultimii 250 de ani de construcție a unei democrații liberale funcționale (stat puternic + domnia legii + responsabilitate politică) au demonstrat că existența unei identități naționale facilitează enorm aceste eforturi.
Acest atașament emoțional față de o comunitate imaginată (imaginară?), un centru metaforic al loialității individului aflat mai presus de diferitele obligații și sentimente către propria familie grupare tribală sau etnică, este caracteristic modernității. Depășirea loialităților locale e greu de imaginat chiar și în secolul al XVI-lea, de exemplu.
Sentimentul național se poate dezvolta organic, „de jos în sus”, prin mijloace „culturale”, cum a fost cazul englez. Pe de altă parte, poate fi produsul conștient, proactiv și consecvent al unei elite politice, strategie ce poartă denumirea de nation-building („producția națiunii”).
Cum adesea stă treaba în lumea reală (valabil și pentru spațiul românesc), pe modelul „golului cu mâna lui Dumnezeu” (i.e. „un poco con la cabeza de Maradona y otro poco con la mano de Dios”), cele mai multe națiuni sunt produsul unei combinații de organicitate și nation-building. Trebuie subliniat că există numeroase exemple de nation-building extrem în Epoca Modernă, soldate cu crime în masă sau chiar genocide.
Ideea e că nu există rețete infailibile pentru construcția unei identități naționale. Diferitele exemple istorice ne informează doar cu privire la niște tendințe. Dintre acestea, cea mai importantă (precum cazul cu administrația imperială franceză) sugerează că identitățile create cu biciul în vremurile dinaintea emergenței democrației electorale tind să fie mai trainice. E destul de greu să construiești identități largi prin consens, după cum se poate vedea în cazul contemporan al construcției europene.

Miracolul democrației liberale constă în funcționarea simultană a unui stat puternic (care concentrează puterea într-o administrație organizată după principiile autorității raționale și permite implementarea legilor, menținerea ordinii, organizarea apărării, distribuția bunurilor și serviciilor publice), dar care este restricționat prin mecanismele domniei legii și ale responsabilității politice, dintre care democrația electorală este cel mai trâmbițat.
Evident, toate acestea sunt idealuri. În lumea reală, aceste trei tipuri de instituții există în diferite grade de (dis)funcționalitate, fiind influențate de numeroase alte dimensiuni ale dinamicii societăților umane.
Instituțiile se pot degrada nu doar ca urmare a tendinței naturale către rigiditate pe care am remarcat-o mai sus. Democrația a avut (ne)norocul de a se naște cam în același timp cu practica economică capitalistă, iar instituțiile democratice sunt mereu în pericol de a fi capturate de elitele economice, un aspect mai mult decât evident în Statele Unite cam de vreo patru decenii. Un alt pericol, în special pentru spațiile aflate în faza de emergență a acestor instituții, este repatrimonializarea. Acest proces presupune colonizarea unor instituții aparent raționale cu membri din familia/tribul/clientela liderilor și deturnarea instituțiilor de la scopul inițial către avantajarea acelei minorități.

În episodul următor vom vedea cum cele trei instituții au evoluat după momentul Marii Divergențe în raport cu dimensiunile economice, sociale și ideologice ale societăților moderne.

1. Noțiunile prezentate în această postare urmează materialul tratat în Francis Fukuyama, Political Order and Political Decay: : From the Industrial Revolution to the Globalization of Democracy, pp. 6-33.

guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments