Logo Nesimțit

Explicații Nesatisfăcătoare

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on reddit
Reddit

Înainte de Game of Thrones Robert Reich era cel mai faimos pitic din lumea anglofonă, dacă nu din lume. Știm că nu e politically correct să-l etichetăm astfel, dar ca singura voce a cetățeanului de rând din succesive administrații americane neoliberale, e cumplit de ironic că omul are 1 metru 49.
Ajuns astăzi la senectute, e printre puținii insideri ai sistemului care bălăcărește capitalismul american cu o frecvență cel puțin săptămânală. De curând, Reich a dezvăluit aproape cu uimire unul dintre motoarele principale ale inflației din SUA (fenomen ce, evident, reverberează în întreaga lume): marile multinaționale, cu un statut ce frizează monopolul, măresc prețurile cu mult peste rata nominală a inflației calculată de Federal Reserve, în contextul unor profituri aproape istorice în anii pandemici.
Asta doar pentru că pot.

Cică prin decembrie, ditamai președinta Federal Reserve (post asemănător guvernatorului băncii centrale în Europa) dorea să denunțe puterea excesivă a acestor companii și rolul pernicios pe care-l au în accelerarea spiralei inflaționiste. Mai mult, ar fi vrut să sugereze că explicațiile „oficiale” pentru o inflație care nu s-a mai pomenit de 30 de ani (la ei) — celebrele lanțuri de aprovizionare deficitare sau și mai celebra relaxare cantitativă — ar fi doar o parte secundară a poveștii. Cică s-a aflat secretul lui Polichinelle chiar și de către cei mai înalți cerberi ai capitalismului de stil american: ca să-și protejeze și să-și sporească profiturile, marii capitaliști cresc prețurile cu mare talent, iară asta generează inflație.
În ianuarie, când a livrat acest raport de stare a economiei, zisa președintă n-a mai zis nici pâs despre comportamentul tîrlesc al unor companii ce-ar fi putut lejer să suporte o inflație de 7-10% în costurile lor de producție. Nu știu ce comitet de la Casa Albă s-ar fi opus, dând de înțeles că, în timp, piața va scoate la iveală noi competitori ce vor determina coloșii de astăzi să reducă prețurile, iară creșterea prețurilor la Amazon Prime, de exemplu, întâmplată în octombrie-decembrie 2021 nu a influențat rata anuală a inflației.

Evident, această schimbare bruscă de atitudine are legătură cu ticăloșia politicienilor din Partidul Democrat; nu doreau să-și înfiereze, nici măcar oleacă, sponsorii. Mai se leagă și de credința (pur ideologică) autoreglării pieței și, implicit, a inflației ca fenomen trecător. Și mai e ceva.
Oamenii se încăpățânează să creadă, în ciuda tuturor precedentelor și evidențelor, că societatea și conflictele sale ar fi o poveste doar despre resurse. Că diversele „tărâmuri” — economic, politic, tehnologic, ideologic — ar fi separate, doar pentru că avem noi facultăți de economie, inginerie, drept sau istorie și politică. 
Puterea, fie ea obținută prin metode total legale și loiale, din tărâmul economic n-o să rămână niciodată țintuită acolo. E în natura umană ca specie socială și în natura capitalismului ca șasiu pentru motorul profitului ca puterea economică să capete dimensiuni ideologice și politice.
Celor care reclamă această izolare a politicului de economic ar trebui să le fie invocat exemplul Arabiei Saudite. E de netăgăduit că Mohammad bin Salman și ceilalți burduhoși cu cârpa-n cap din clanu’ lu’ Saud n-ar vrea să-și recupereze, cu vârf și-ndesat, pârleala din pandemie; dacă se poate și fără să extragă mai mult. Că doară întreaga ordine politică saudită se bazează pe mituirea liderilor tribali și religioși cu petrodolari, mergând până la oamenii obișnuiți. Cum funcționează separarea dintre economic și politic acolo? 

Totuși, prostimii (încă) i se poate livra fără probleme astfel de explicații nesatisfăcătoare, cu inflația provenind din lanțuri de bicicletă rupte … de parcă n-ar fi tot responsabilitatea companiilor să se-ngrijească să nu se rupă. Problema e că singura responsabilitate a companiilor e către consiliul de administrație, prima poruncă a duhului capitalist.
E greu de trecut peste uimirea babelor care se uită zece ore pe zi la televizor, unde numai despre scumpiri și alte blăstămății auzi, și apoi pică de uimire la supermarket că „banul nu mai are nici o valoare, dragă”. Acum vreo câteva luni, un mare publicist lega inflația de faptul că salata verde costa în decembrie 5 lei legătura. Astăzi, când salata e doar doi lei,  pare-se că nu mai e inflație.
Culmea e că, și la noi și peste ocean, singurul bălăcărit pentru inflație e statul. Și, dacă-i întrebi pe toți, de la babele din piață la publiciștii prestigioși de pe Dâmbovița și până-n comitetele Casei Albe, toți vor capitalism. Iară dacă statul ar vrea să folosească instrumente (legale) de-a mai tempera companiile hrăpărețe — legislație antitrust sau naționalizare —, toți or să sară de cur în sus că se murdăresc sfintele precepte ale lu’ Hayek sau Friedman.

Și mai multe explicații nesatisfăcătoare am auzit în cazul războiului, mai precis în lămurirea cauzelor acestuia. Se vorbește despre zone-tampon care să liniștească nevoia rusului de securitate, de tradiția lui de expansiune încă de pe vremea celebrului Ivan, despre particularitățile psihologice ale lui Putin, despre interesul național al tuturora, etc. Să fi citit 2-3 analize corecte (nu edificatoare) din zecile ce ne-au împuiat capul în ultimele două săptămâni.
Hai să luăm acest interes național; există ceva mai gol de sens? Interesul cui? E războiul din Ucraina în interesul muncitorului de pe o platformă de extracție din curu’ Siberiei? În interesul oligarhului înamorat de lungimea iahtului? În interesul slujbașului din nu știu ce gubernie? Cic-ar fi în interesul lui Putin.
Chiar le face Putin pe toate? Bănuim că, precum orice individ, până și Vladimir Vladimirovici ar mierli-o în maximum două săptămâni dacă brusc ar dispărea ceilalți homo sapiens de pe lângă el, cu toate centurile lui negre de karatei sau ce morții mă-sii draci s-o fi bătut el.

Care sunt structurile sociale pe care se sprijină acest regim destul de ciudat? N-am dat peste explicații serioase despre cum funcționează, infrastructural, puterea în Rusia. Se zice că e un sistem cleptocratic și corupt, însă pare-se că o directivă de la Kremlin ajunge și e implementată cu costuri fezabile în Kamceatka; iară orice acțiune a oricărui organism are costuri. 
Cum sprijină diferitele grupuri sociale — activ, pasiv, fără tragere de inimă, entuziast — actuala ierarhie politică? E prea multă ideologie în „analizele specialiștilor”, mijlocită de cuvintele goale de sens invocate mai sus; că dacă Putin a început cu borhot ideologic și „lumea liberă” e minten să-i răspundă cu aceeași monedă. Vorbim despre ideologie în sensul oferit de Michael Mann, de viziune plauzibilă despre un spațiu și-un timp mai bun, dar imposibil de verificat/testat, care combină raționalul cu emoția.

Trebuia să ne panicăm în momentul în care Putin s-a apucat să scrie și să publice „lucrări de istorie”. E ridicol și abominabil ca un actor implicat până-n gât să-și aroge această calitate, având în vedere detașarea absolut necesară pentru producerea de astfel de texte. De-atunci trebuia să se vorbească despre escaladare, căci poate doar în România mai e posibil să fi învățat istorie la Institutul Partidului și-apoi să te iei în serios și să mai vrei să te ia și alții.

Revenind la cauzele acestui război, noi am introduce două elemente despre care se vorbește mai puțin: securismul și naționalismul. Mai precis, securismul asigură ancorele solide ale poziției și lipsei de responsabilitate a elitelor, iar naționalismul prostimii asigură minima cooperare a acesteia. De altfel, aceleași tare mănâncă și societatea românească de mai bine de cincizeci de ani, iar dacă naționalismul l-am produs local prin imitație lipsită de talent, n-ar trebui să uităm că securismul ne-a venit pe filieră rusească. Până și prostu’ de Ceaușescu și-a dat seama că e lucrativ să urzești securismul cu naționalismul și acuma ne mirăm că altu’ o face mai bine.
Am putea să ne amintim că rușii au inventat Securitatea (vezi episodul 14 din seria noastră despre istoria politicii) și pe vremea Romanovilor târzii nu se știa dacă autoritatea poliției secrete chiar se termina la ușa apartamentelor imperiale. Dintre toate puterile autoritare din istorie, doar Germania nazistă a mai avut indigen ceva asemănător securității de inspirație rusească, însă durata scurtă a regimului nu i-a permis să infecteze societatea de-așa natură încât să se ajungă la o simbioză nefericită. 
Dacă în România — pricopsită cu securism abia de vreo 70 de ani, prin „transfer de tehnologie” — securiștii sunt gate-keeperi în toate domeniile importante de activitate, de la bănci până la academii, oare cum o fi în Rusia? S-ar putea ca astfel să se explice funcționalitatea relativă a aparatului birocratic într-un sistem „corupt și cleptocratic”.
Un caz curios de disonanță cognitivă în cadrul kommentariatului românesc (în media și de scara blocului) este admirația față de Putin pentru conducerea cu mână forte și afurisirea securiștilor; atunci, acum și pururea. Cel mai probabil e ca Putin să fie și tatăl și mama și exponentul și prizonierul securiștilor și securismului de secol XXI.

În ceea ce privește naționalismul, se pare că nimic important nu s-a schimbat din 1914 și această relicvă ce trebuia să moară cu demnitate (cel puțin în Europa) atunci, este singura ideologie ce poate fi cu adevărat asimilată de marea masă a prostimii. 
Putem să ne amintim că Stalin n-a chemat boboarele sovietice la luptă în numele modului de producție socialist ce determina suprastructura democrației populare, iar al Doilea Război Mondial este numit Marele Război de Apărare a Patriei, sau cam așa ceva. Prin alte părți, de fiecare dată când capitalismul dă câte-un chix răsunător se zice că e ne-american (sau nepatriotic) să purcedem la vreo naționalizare. Unii demagogi de absolut ultima speță au creat comitete parlamentare de „investigare a activităților ne-americane”.
Aventuri geo-politice ca invazia Ucrainei nu poate fi vândută celor care chiar muncesc și chiar împușcă în absența naționalismului. Pierzătorii tranziției din spațiul mioritic vibrează la cel mai primitiv naționalism (și nu numai ei), d-apăi rușii care au căzut cam la același nivel al mocirlei economico-sociale în anii ‘90, doar că de pe un cal infinit mai înalt. Și când vine un băiat serios, cu dorința de a fi iarăși ce am fost și mai mult de-atât, un băiet mereu încruntat de ciuda că statul nu mai e chiar instrumentul sfânt al națiunii (cum Fiul a fost al Tatălui), cum să n-ai măcar un grad ridicat de „încredere sociologică” în el?

E o realitate universal recunoscută că prostimea are memorie scurtă. Nu știm cu ce ajută naționalismul când mori de foame, de căldură sau când vrea cineva să te împuște. Prea multă ideologie în politica internă poate să ducă maximum la un război civil, da’ prea multă ideologie în cea internațională la unul nuclear. Când elitele partizane, capitaliste sau securistice vorbesc prea mult despre răsărituri luminoase și unități perfecte (și prea puțin despre bugete și dezvoltare), atunci e momentul pentru mase să nu mai pună botu’.

guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments