Meniu
Cine au fost fasciștii? Fasciștii trebuie luați în serios.
Acestea sunt întrebarea esențială și nuanța principală după care este construită lucrarea din 2004 a lui Michael Mann, Fascists — ce trebuia inițial să fie un capitol din volumul al treilea a Sources of Social Power. Subiectul s-a extins (aproape) fără voia autorului, devenind o întreagă carte.
După cum am făcut cu „Sursele Puterii Sociale”, vom prezenta pe scurt (în șapte mii de cuvinte) teoria generală a lui Mann despre contextul care-a favorizat popularitatea masivă a fascismului în epoca interbelică, iar apoi vom prezenta trei cazuri (cartea analizează șase cazuri) naționale — Italia, Germania și România.
Dacă e să se rețină doar două idei despre fascism e că a fost un fenomen politic modern (în ciuda faptului că vorbim despre o ideologie reacționară, ea plasa vârsta de aur a purității etnice și/sau rasiale într-un oarecare viitor) și care avea la bază mobilizarea militanților și a electoratului, greu de imaginat în absența emergentei politici de mase. Fascismul trebuie luat în serios ca ideologie și practică politică moderne.
În al doilea rând, trebuie fixată bine în căpățână ideea că sunt șanse infime ca fascismul să mai revină, cu toate grupurile și indivizii ce scuipă idei fasciste ca oasele dintr-o scrumbie. Fascismul e un fenomen bine circumscris în timp și spațiu: Europa interbelică, ba mai mult, partea sa centrală, de est și sud — unde mișcările fasciste au avut popularitate cu adevărat de masă.
Nu știm precis cine dracu’ a venit cu prostia asta a istoriei care se repetă. A devenit un clișeu fraza aia a lu’ Marx cu (cităm din memorie) „istoria se repetă; prima dată e tragedie și a doua oară farsă”. Evident, a fost o figură de stil pe care proștii au luat-o de bună. De altfel era foarte aptă pentru a descrie cariera micului Napoleon. E greu de crezut că Marx credea în reversibilitatea și repetiția fenomenelor politico-sociale.
Dacă ar fi să pariem, am pune banii pe ABBA, ei sigur susțineau că istoria se repetă mereu. Șpilul e că până și Björn Ulvaeus pare să fi mai citit 2-3 cărți în ultimii 40 de ani și că s-ar dezice de ineptele versuri ale tinereții.
Revenind la lucruri serioase, au existat idei (retrospectiv identificate ca) fasciste cu mult înainte de epoca interbelică, ce-au fost preluate după aceea de fasciști. În aceste sens, fascismul ar fi fără de sfârșit. Orice dobitoc poate să reșapeze un șablon discursiv fascist. Cel puțin deocamdată, așa-zisele mișcări neo-fasciste/neo-naziste au chiar mai puțin simpatizanți ca (sigur) răposatul CV Tudor — o figură considerată de occidentali a fi fost neo-fascistă, doar pentru că nu înțelegeau românește și nu s-au prins că 99% ridicol și 1% fascist înseamnă un maimuțoi și nu vreun Mussolini al doilea, mai prost.
Un motiv mai sistemic pentru care fascismul nu va reveni, cel puțin în societățile spălate pe dinți, e că militantismul/paramilitarismul fascist e un sport pentru societăți tinere. După cum știe probabil chiar și gunoiul Ciolakian, vârsta medie a populațiilor din societățile europene a trecut de mult de 40 de ani, pe când pe la 1920 era de sub 30. Nu prea merge să faci marșuri ca cele de la Nürnberg cu plosca de urină după tine.
Din ce citim prin manuale și jurnale, explicarea fascismului seamănă cu cea a Războiului Ruso-Ucrainean: niște sandilăi au introdus nebuneala, cu seringa, în populație … după care, într-un moment de rătăcire, s-au declanșat (aproape fără voia lor) violențe și crime de nedescris. Mai ales când cei ce scriu manualele și jurnalele sunt apologeți ai intelectualilor legionari.
Fascismul trebuie luat în serios, nu doar fiindcă cei din epocă chiar îl luau, ci dintr-o serie de motive de importanță istorică:
Ca să-și atingă obiectivele, orice mișcare socială trebuie să-și asigure, în diverse configurații, controlul asupra: sistemelor de expresie a sensurilor ultime (puterea ideologică), mijloacelor de producție și schimb (puterea economică), violenței fizice organizate (puterea militară), instituțiilor de reglementare centralizat-teritoriale (puterea politică).
Fascismul a fost un răspuns la crizele ideologice, economice, militare și politice de după Primul Război Mondial.
Fasciștii au propus soluții plauzibile. Organizațiile fasciste au combinat nou-inventata „artă” a propagandei prin media cu accentul pus pe campanii electorale de mare amploare și cu organizarea violenței prin aripile lor paramilitare. Toate acestea au devenit adevărate ritualuri, pentru a spori angajamentul emoțional al militanților. Principalul obstacol în calea puterii erau vechile elite economice, politice, militare și ideologice (în special Biserica).
Precursorii fasciștilor deja duseseră la extrem noțiunea, de inspirație romantică, a națiunii „organice”. Aceștia disprețuiau „individualismul amoral” al liberalismului, precum și noțiunea de luptă de clasă a socialismului, care-ar fi slăbit unitatea națiunii. În plus, instituțiile centrale ale ordinii sociale — piețe, partide sau clase sociale — se aflau în afara moralității, fiind (relativ) impersonale. Doar statul fascist — organizat „corporatist”, cu puternice legături de asociere între grupările componente ale națiunii — era capabil. Națiunea astfel organizată putea transcende decadența morală și conflictele de clasă inerente în societatea burgheză; se vorbea despre o „a treia cale” între capitalism și socialism.
Ăsta ar fi trebuit să fie viitorul luminos. În prezent, primordială era lupta împotriva dușmanilor națiunii — capitalul străin, bolșevicii, conspirația evreiască, toți cei care semănau dezbinare-n bobor. În avangarda luptei ședea elita paramilitară. Cei mai radicali fasciști ajunseseră să reclame obiective morale absolute. Întorcându-ne la tata Weber, punctele centrale ale ideologiei fasciste erau exemple-școală de raționalitate valorică.
La nivel teoretic, Weber a aplicat conceptele de tipuri ideale și verstehen (vezi secțiunea despre „Tipuri Ideale și Verstehen” în episodul 3) ca să obțină un model pentru maniera de acțiune socială a actorilor. El ajunsese la concluzia inevitabilității subiectivității, astfel că cercetătorul poate formula explicații cauzale doar dacă se pune în pielea actorului social, să empatizeze cu viziunea acestuia despre lume și să înțeleagă motivele subiective care au determinat acțiunea respectivă.
Weber concepe o tipologie (set de tipuri ideale) a modurilor în care acțiunea socială (îndreptată către și ținând cont de reacțiile celorlalți) este orientată. În funcție de:
Raționalitatea Instrumentală — acel tip de acțiune în care actorul încearcă să realizeze ceva în lumea socială dezbătând și calculând mijloacele pe care le are la dispoziție. Este acțiunea rațională par excellence de a ajunge din punctul A în punctul B (via acțiunea C).
Pentru Weber, raționalitatea instrumentală este tipică acțiunii economice. Capitalismul modern (rațional) implică antreprenori care-și calculează minuțios mijloacele din punctul de vedere al eficienței cu scopul ultim al profitului.
Rațiunea instrumentală este specifică formei de organizare tipică modernității: birocrația. De altfel, Weber considera tendința istorică generală a fi către raționalizarea (de tip instrumental) vieții sociale, fără însă a o considera inevitabilă, ireversibilă sau neapărat dezirabilă. Sociologia istorică weberiană este, în mare parte, dedicată descrierii condițiilor în care acest tip de acțiune socială devine predominantă.
Raționalitatea Valorică este un tip de acțiune care constituie un scop în sine. Acțiunea nu este un mijloc către atingerea unui scop, având însăși valoare pentru actor și merită urmărită indiferent de șansele sale de succes.. Weber a elaborat acest ideal-tip pentru a explica mai ales comportamente cu încărcătură religioasă și politică.
Cei care apelează la acțiuni bazate pe raționalitate valorică tind să-și asume costuri atât de mari încât nici n-ar intra vreodată măcar în calculul unui actor animat de raționalitatea instrumentală (de exemplu, martiriul). Cu cât actorul se dedică mai mult idealului, cu atât mai puțin este interesat de consecințele demersurilor sale.
Unii ar crede că raționalitatea valorică este opusul celei instrumentale, dar nu este mereu așa; poate exista și complementaritate între cele două. De pildă, raționalitatea valorică a eticii protestante s-a dovedit a fi mediul propice pentru dezvoltarea raționalității instrumentale a capitalismului modern.
Pe planuri inferioare — deoarece nu se bazează pe reflecție și nu sunt orientate către schimbarea în vreun fel a lumii sociale — Weber plasează acțiunile emoțională și tradițională. Aceste acțiuni nu conțin elemente de opțiune din partea subiectului și sunt, în general, un obstacol în calea raționalizării lumii sociale.
Pentru Weber, cele mai importante acțiuni sunt cele mânate de idei și idealuri. Într-una dintre ironiile analizei weberiene carisma (idealul) este rutinizată în tradiție de adepții liderului carismatic, iar rațiunea se transformă în obicei (habitus) în cadrul birocrațiilor degenerate.
Randall Collins, Max Weber: a skeleton key, SAGE Publications Inc, p. 42-44.
Fascismul nu a fost doar o adunătură de sandilăi puși pe scandal. Impactul fascismului nu s-a datorat doar ideologiei, ci mai ales acțiunii colective întreprinsă de organizațiile fasciste. Fasciștii au fost socializați cu principiilor elitismului, ierarhiei, camaraderiei, populismului și violenței; toate urmau să fie conținute într-o formă aparte de etatism.
Fascismul urmărește edificarea unui etatism-naționalist transcendental și purificator prin paramilitarism.
Cele cinci elemente-cheie ale acestei definiții sunt:
Naționalism — fasciștii au avut un atașament puternic (și populist) față de națiunea „organică”. Acest sentiment presupunea și o conștientizare disproporționată a dușmanilor, atât cei din exterior (cât mai ales) și din interiorul țării.
Etatism — fasciștii glorificau puterea statului. Statul autoritar corporatist ar fi trebuit să aducă dezvoltare economică, socială și morală.
Deoarece statul reprezenta națiunea, trebuia să fie autoritar, să întrupeze o singură voință, a cărei expresie perfectă era o elită organizată după „principiul liderului”. În toate regimurile fasciste reale, acest ideal era diluat de activismul paramilitar și de înțelegerile cu vechile elite.
Transcendența— fasciștii respingeau noțiunile și instituțiile liberale, de stânga și extrema stângă. Ei și-au recrutat militanții și simpatizanții din toate clasele sociale; indivizi cu concepții anterioare aparținând întregului spectru politic.
Etatismul-naționalist fascist ar fi trebuit să „transceandă conflictul social”: întâi prin represiune, apoi prin absorbirea claselor și grupurilor de interese în instituțiile statului corporatist.
Ideologia fascistă urmărea crearea unui „om nou”. Cele mai de succes ideologii sunt acelea care oferă alternative transcendentale, dar plauzibile, a unei lumi mai bune; cele care combină raționalul cu mai-mult-decât-raționalul. Aceste idealuri mărețe nu au devenit niciodată realitate.
Fiindcă fasciștii nu aveau instrumentele intelectuale necesare unei autentice critici a capitalismului, au păstrat relațiile economice capitaliste, atacând doar profiturile realizate de dușmanii „din afara națiunii”.
Purificarea — națiunea trebuia purificată de dușmani. Regimurile fasciste au practicat, în grade diferite, purificarea etnică și politică.
Paramilitarism — a fost și o valoare ideologică și un mijloc de organizare. Trebuia să fie deopotrivă populară (cu membri voluntari, organizată „de jos în sus”) și elitistă (avangarda națiunii).
Prin violență s-ar fi produs transcenderea diviziunilor sociale din societatea burgheză. Apoi, elita paramilitară — ajutată de propagandă, de organizarea electorală și de subminarea vechilor elite — ar fi trebuit să se afle la vârful noului stat fascist.
Organizațional vorbind, „celulele” paramilitare îngrădeau contactele sociale ale fasciștilor, sporind atașamentul față de cauză. Violența exercitată împotriva adversarilor a câștigat respectul și chiar aprobarea neutrilor, în societăți încă dominate de spiritul marțial al masculinității.
Forțele paramilitare fasciste n-au fost un echivalent al puterii militare. Loviturile de stat fasciste s- au produs doar acolo unde puterea militară a fost neutralizată prin câștigarea simpatiei ofițerilor.
Popularitatea masivă a fascismului este imposibil de explicat fără a cunoaște cadrul socio-spațial al Europei interbelice. Perioada și continentul s-au confruntat cu 4 crize majore:
Toate aceste crize au subminat capacitatea vechilor elite de a guverna în maniera ante-belică (semi-autoritară) și, în diferite configurații și grade, explică ascensiunea fasciștilor.
Din perspectiva naturii regimurilor politice, avem de-a face cu două Europe: predominant regimuri autoritare de dreapta în centru, est și sud; regimuri liberale în vest și nord. Diferența se datorează comportamentului a două grupuri extrem de influente în societate: elitele „vechiului regim” conservator și clasa proprietarilor, care doreau să se protejeze de pericolul socialist și de revendicările populare, din ce în ce mai vocale — în presă și la urne.
Problema popularității fascismului devine și mai delicată când ne gândim că chiar și într-o jumătate de Europă, doar în cinci țări au existat mișcări fasciste de masă. Care grupuri sociale din Italia, Germania, Austria, Ungaria și România au fost în mod special atrase de fascism și de ce?
cei atrași de paramilitarism: la baza tuturor mișcărilor fasciste s-au aflat două generații succesive de tineri (generația celor care-au făcut războiul și următoarea). Idealismul lor i-a predispus la a fi seduși de valorile „moderne” și „morale” ale fascismului. Aceste valori au fost transmise prin două instituții cruciale în socializarea tinerilor: învățământul secundar/superior și armata;
cei atrași de transcendență: fasciștii tindeau să provină din sectoare sociale care nu se aflau în prim-planul luptei de clasă specifică societății industriale. Pozițiile lor socio-economice nu erau marginale și aveau obiceiul să privească principalii actori ai conflictului de clasă — marele capital și organizațiile sindicalisto-socialiste — cu dezgust;
Majoritatea recruților mișcărilor fasciste erau tineri, neformați, fără experiență de viață. Pentru aceștia, partidele și organizațiile paramilitare au fost agenți de socializare. Mișcările se mândreau cu elitismul, ordinea impusă de ierarhie și cultul liderului; ordinele se executau fără crâcnire și disciplina era sacră. Totuși, mai presus de toate acestea, organizația impunea dedicare totală, iar indivizii experimentau un profund sentiment de camaraderie.
Liderii fasciști obișnuiau să delege cele mai violente sarcini către cei mai fanatici dintre acești tineri, prinși în cușca socială a paramilitarismului.
La fel de importante erau recompensele materiale și de status, în caz că mișcarea s-ar fi apropiat de putere. Din punctul de vedere al liderilor fasciști, aceeași cușcă socială permitea recrutarea unor fideli pentru funcțiile importante în stat; astfel că oportuniștii constituiau cu adevărat o excepție în organigrama statelor fasciste … cel puțin la început.
De-a lungul secolului al XIX-lea, mai ales printre grupurile etnice conținute în cele trei imperii europene, naționaliștii au ajuns să creadă în (1) un caracter, suflet, spirit național distinct față de al altor națiuni; (2) dreptul lor de a avea un stat care să exprime acest geist; (3) dreptul de a exclude minoritățile, care duceau la diluarea acestui suflet.
Totuși, statele de dinaintea Marelui Război nu erau extrem de active în societate; ele colectau, în taxe, maximum 10% din PIB. Poziția liberalilor clasici față de stat e binecunoscută; socialiștii sperau să abolească statul (după ce s-ar fi folosit de el ca să modifice formele de proprietate); notabilii „vechilor regimuri”, care controlau în mare măsură statele, priveau cu mare neîncredere mobilizarea maselor, care-ar fi trebuit să se limiteze la „a vorbi prin” superiorii lor sociali. Nimeni nu se aștepta la prea multe din partea statului, exceptând câțiva intelectuali, activați de noile idei de extremă-dreapta.
Și-apoi a venit Primul Război Mondial care-a militarizat statul-națiune și-a oferit un model economic bazat pe intervenția masivă a statului în piață și-n viața civilă. Acest stat supradimensionat ar fi putut, în condiții de pace, să genereze o creștere economică mai echitabil distribuită decât mecanismele clasice ale capitalismului. Mobilizarea masivă din război, urmată de introducerea votului universal masculin, a slăbit elitele tradiționale și conservatorismul moderat al acestora.
În plus, a distrus imperiile și a sporit agresivitatea naționalismului. În cei cinci ani de război, se născuseră atât etatismul modern, cât și naționalismul modern, ce prefigurau state puternice, autoritare, puse în slujba națiunii.
Totuși, după cum am mai menționat, aceste regimuri autoritare s-au dezvoltat doar într-o parte de Europă. De ce?
Am mai menționat aceste „două Europe” — una liberal-democrată și alta sedusă de autoritarismul organicist. Dacă privim din punctul de vedere al dezvoltării economice, cele 5 țări eventual fasciste se aflau la grade diferite de dezvoltare: de la România (cea mai prăpădită) la Germania (cu un nivel mediu de trai apropiat de SUA și UK). În schimb, toate erau conținute-n partea de Europă mai tânără (instituțional), cu un atașament mai redus al populației față de formele de guvernare.
Evident, nu toate regimurile autoritare seamănă între ele. Michael Mann descrie un spectru al autoritarismului interbelic: regimuri semi-autoritare continuatoare ale politicii ante-belice (România până în 1933 sau Germania președinților foști militari), regimuri autoritare semi-reacționare (Ungaria lu’ Horthy sau România lu’ Carles II), regimuri corporatiste (România lu’ Antonescu, Spania lu’ Franco) și regimuri fasciste (Mussolini și Hitler).
Această tipologie și varietatea regimurilor nasc trei întrebări fundamentale:
Parțial, răspunsul poate veni din analiza crizelor sociale întrepătrunse ce au marcat, încă de la început, epoca interbelică. Totuși, un răspuns mai satisfăcător nu poate fi dat fără cercetarea fiecărei țări în parte.
Explicațiile economice ale fascismului sunt cele mai populare, cică de sărăcie (maicăăă!) ar fi crezut atâta amar de prostime promisiunile fanteziste ale fasciștilor. Faptul că atâtea mișcări fasciste s-au coagulat în țări cu grave decalaje de dezvoltare nu e vreo surpriză, toată sărăcimea visează la un viitor de aur. Însă, de cele mai multe ori, vechile elite — care păreau prăpădite — au îmbrăcat haine fasciste (și-au instalat regimuri autoritare) și au reușit să țină fasciștii adevărați departe de putere. Italia și Germania erau țări dezvoltate în comparație cu Grecia, Ungaria sau România, unde fasciștii n-au avut decât câteva luni de guvernare.
Acuma, e adevărat că la nivel macro, perioada 1919-1940 a însemnat creștere economică net inferioară în comparație cu sfertul de secol antebelic, așa că-n întreaga Europă omul de rând a perceput o scădere a nivelului său de trai. Explicația economică dă chix și dacă ne gândim la Marea Britanie și Germania, aflate la același nivel de dezvoltare (ba chiar muncitorul german o ducea ceva mai bine față de muncitorul britanic), iar fascismul britanic a fost mai degrabă cațavencian.
Cu excepția cazului german, se pare că sărăcia și autoritarismul să fi fost vag corelate, dar mari mișcări fasciste (și alte regimuri reacționare) au existat indiferent de gradul de dezvoltare materială.
Explicația economică e destul de șubredă și pentru că decalajele de dezvoltare înseși determină configurații diverse ale conflictului de clasă; nu poți compara proporția muncitorilor industriali din Germania cu cel din Ungaria. Chiar să fi fost regimurile autoritare și fasciste un rezultat al „ascuțirii luptei de clasă”?
În primul rând trebuie menționat că această categorie sociologică a clasei nu ajută foarte mult în explicarea opțiunilor electorale/politice ale populației. Există o sumedenie de influențe care pot „tăia” apartenența de clasă — sectorul economic, religia, genul, generația —, mai ales când discutăm despre clase cu milioane/zeci de milioane de membri, precum proletariatul industrial interbelic. În orice caz, un individ nu are doar o singură identitate.
Analizele electorale ale epocii arată că muncitorii care locuiau în arii urbane dense aflate în proximitatea antreprizelor industriale votau preponderent cu partide de stânga. Șpilul e că majoritatea muncitorilor nu trăiau în astfel de condiții sociale.
În ciuda accentelor puse pe tradiționala opoziție „capitaliști vs. proletari”, guvernele țărilor din „cealaltă Europă” nu erau comitete ale burgheziei. Statele anilor ’20-’30 aveau marii proprietari funciari în inima unui vechi regim — alături de monarhii, elita birocratică, forțele armate și pochimea — care a supraviețuit Marelui Război. Două erau mantrele acestor dinozauri: ordinea publică și securitatea drepturilor de proprietate.
Asta nu înseamnă că această coaliție tîrlească era chiar înghețată-n timp. După marile violențe din 1917-20, au lăsat-o mai moale cu proprietatea, dar au început s-o țină gaia-mațu cu ordinea (vezi starea de asediu a lu’ Dumitru lu’ Nae).
Cu astfel de establishment-uri trebuiau să negocieze/lupte fasciștii. Și n-au făcut decât să ducă la alt nivel conservatorismul de dreapta (puternic înrădăcinat în căpățânile ridicole ale bo$$chetarilor moșierești) și să-i adauge organizarea de masă și violența.
Cu toate că este evident că deteriorarea progresivă a condițiilor economice simțită de majoritatea populației în interbelic a pregătit terenul pentru soluțiile politice autoritare, explicația economică, clasistă a fascismului nu șade-n picioare de una singură.
Primul Război Mondial revoluționase războiul. Conflictele purtate cu armate populare de cetățeni — introduse în timpul Războaielor Revoluționare și Napoleoniene, devenite normă în secolul al XIX-lea — s-au transformat în război total, în care întregul efort economic, politic și ideologic al națiunii a fost dedicat sprijinirii frontului.
Acest efort imens, în caz de înfrângere, putea delegitima/destabiliza statul. Revoluția din Februarie a început cu revolte ale soldaților și marinarilor din armata țaristă, iar insurecții similare s-au produs în Germania, Austria și Ungaria. Un alt element de noutate a fost adus de înăbușirea acestor insurecții: efortul a fost dus în special de organizații paramilitare de dreapta, constituite ad-hoc. Militarismul popular urma să devină inima tuturor mișcărilor fasciste.
Războiul a mai avut o consecință pernicioasă: veteranii. Dacă majoritatea foștilor soldați s-au reintegrat rapid în civilie, lucrurile au stat altfel cu o minoritate foarte vocală: cei cu vederi (însușite pe front) de dreapta. Aceștia ajunseseră să venereze disciplina cazonă și să o contrasteze favorabil cu societatea post-belică, măcinată de conflicte de clasă și nu numai. O parte dintre ei au continuat practicile milităroase pe timp de pace în organizații paramilitare „cetățenești”.
Armatele post-belice, în special cele din țările pierzătoare, și-au pierdut coeziunea, fiind divizate din cauza ideologiilor corpului ofițeresc. Cei cu convingeri de dreapta, mai pe față mai pe tăcute, atacau propriile guverne, privite ca vinovații de serviciu pentru pierderea războiului și lipsa ordinii.
Toate statele, inclusiv cele din partea liberală de Europă, au avut mari dificultăți în a negocia succesiunea interminabilă de crize interbelice. Problema mare cu țările din est, centru și sud a fost tranziția împiedicată către democrație … cât de puțin s- au schimbat situațiile.
Marele politolog post-belic Robert Dahl a subliniat două dimensiuni cruciale ale democrației: participarea și contestarea. Generalizarea votului universal masculin după 1919 a însemnat că nu erau diferențe de natură în materie de participare între cele „două Europe”.
Problema prăpădiților era la contestare — în Occident, puterea era disputată de partide cu reale diferende ideologice, fără amestecul executivului. Partea de nord-vest a Europei prezenta aceste caracteristici cam cu vreo jumătate de secol înaintea Marelui Război, pe când multe țări din „cealaltă Europă” nu prea le au, de facto, nici astăzi. Ceea ce a contat a fost mai puțin ideologia liberală, cât instituții care să întrupeze liberalismul zi de zi.
Noile tensiuni sociale, economice și ideologice s-au „filtrat” fără violență prin sistemele de partide la nivel parlamentar, chiar întărind instituțiile liberale în proces. Tradiția democrată era mult prea instituționalizată ca să permită tsunami-ului ideologic pătrunderea prea aproape de sălașul puterii de stat.
Bineînțeles că asta cu deficitul de democrație/liberalism era doar una dintre marile probleme. Peste tot (în centru, est și sud) exista o mare disonanță între constituții și comportamentele instituționale cotidiene.
Puterea legislativă (teoretic primus inter pares) era subordonată sau împărțea suveranitatea cu un executiv neales, constituit din membrii/tributar practicilor „vechiului regim”. Statul era dual; de fapt, erau două state: legislativul și executivul erau țări diferite, iar puterea judecătorească era dominată de guvern.
Lipsa de control legislativ făcea ca starea standard a regimurilor central-, est- și sud-europene să fie cea semi-autoritară. Vorbim despre partide „de notabili” care reprezentau masele doar de jure, cel mai adesea partidele fiind doar niște rețele clientelare. Omul de rând se afla, în principiu, în afara instituțiilor politice. Iar dacă apuca să se organizeze cumva, apăi represiunea guvernamentală era deja o tradiție încă de la formarea acestor state, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
România interbelică a fost un caz-școală de stat dual: regele numea primul-ministru, care organiza apoi alegerile legislative. Acestea au fost mereu „câștigate” de guvern, mai puțin cele din decembrie 1937. Ce-a urmat? O lovitură de stat regală, evident.
Și la represiune stătea bine România interbelică. Vreo 15 ani din cei 20 a fost în vigoare starea de asediu, iar demonstrațiile muncitorești din 1918 și 1933 s-au soldat cu zeci de morți.
Pe lângă conflictul de clasă, inerent acelui stadiu de dezvoltare industrială, tratatele de la Versailles și Trianon au modificat radical „problema națională”, într-o manieră în care guvernele de notabili nu erau deloc pregătite s-o gestioneze.
Cele două principii ale Păcii de la Paris erau cam contradictorii: (1) pedepsirea pierzătorilor și (2) „auto-determinarea națională”. S-au redesenat serios frontierele, astfel încât fiecare stat să fie cât mai mono-etnic cu putință. Evident, cel din urmă criteriu era aproape imposibil de îndeplinit, rezultând două realități problematice:
Aceste realități au creat o sumedenie de țapi isășitori; doar statele din nord-vestul Europei fiind ferite de cele două consecințe ale tratatelor post-belice.
Așa că fricile conservatorilor din vechiul regim s-au apropiat, ajungând în aceeași rază ideologică, de obsesiile fasciștilor. Existaseră precedente (Comuna din Paris, Revoluția Bolșevică) unde tranziția către democrația de masă subminase ordinea și sanctitatea drepturilor de proprietate. Obsesia „amenințării roșii” i-a făcut pe conservatorii de dreapta, încă deținători ai puterii executive în statele duale, să se îndrepte vertiginos către represiune, ignorând pericolul mai imediat al fascismului.
Ascensiunea fasciștilor a reflectat impotența statului dual, măcinat de o criză a reprezentării, pe lângă clasica criză economică răs-discutată sau a crizei militare regnoscibile și în unele țări victorioase în război. Iar această criză politică profundă a generat o nevoie acută de ideologii transcedentale.
Crizele întrepătrunse prezentate mai sus au generat un sentiment general de evacuare a sensurilor ultime. Precursorii ante- belici ai fascismului au fost intelectuali (majoritatea naționaliști, șovini, anti-semiți) și intelectualii au rămas stâlpi ai mișcărilor fasciste. Dacă a fost vreun grup social, în toate țările europene, care să fie supra-reprezentat în partidele fasciste, aceștia au fost cei cu educație superioară — de la studenți la cei mai bine educați membri ai emergentei clase de mijloc.
E-adevărat că intelectualii de marcă s-au ținut departe mai peste tot, mai puțin valorile noastre mioritice și cele ale fraților macaronari.
Această intelighenție SH distribuia cam peste tot aceleași mesaje: doreau să aducă o lume nouă, să „resacralizeze” o societate modernă materialistă și individualistă. Lucrurile erau foarte grave: se discuta despre o criză civilizațională manifestată în politică și guvernare, arte și științe, în deficitul general de moralitate.
Socialiștii aduseseră în Europa un „barbarism oriental”, liberalii erau corupți și decadenți, știința era prea materialistă. O cultură învechită și degenerată avea nevoie de reformă profundă. Doar omul nou fascist, „cu elan tineresc” putea îndeplini o asemenea misiune de înnoire.
Într-adevăr, ideologiile tradiționale (și vehiculele lor organizaționale) erau incapabile să dea seama de realitățile sociale contemporane: conservatorismul nu vedea cu ochi buni ascensiunea maselor pe scena istoriei; liberalismul nu părea îndeajuns de atașat de națiune și ezita în folosirea instrumentului (relevat de război) extrem de potent al modernității politice — statul modern; organizațiile religioase erau în plină retragere în fața secularismului.
Mișcările fasciste de succes au încercat să modernizeze și să raționalizeze sentimentul de „sacru”: la legionari și la fasciștii austrieci treaba era clară; fasciștii italieni și germani aveau ritualuri de mare angajament emoțional. Fascismul n-a fost o religie (cum vehiculează o seamă de tîrle), nici măcar una secularistă; însă a fost sprijinit mai peste tot de mizerabilele fețe bisericești. Cu toate astea, fasciștii au împrumutat și îmbunătățit tehnici specifice organizațiilor religioase (ca „împărtășirea” din „trupul” liderului), după cum au împrumutat tehnicile de propagandă introduse de socialiști.
Instituțiile educaționale au fost mereu o curea de transmisie a valorilor. După cum am menționat, angajații din sectorul public au fost mai deschiși la mesajele fasciste, iar profesorii disproporționat de mult.
Între 1900 și 1930 proporția studenților în populație s-a cvadruplat, o creștere chiar mai spectaculoasă (în termeni relativi) ca în deceniile de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Se pare că n-a fost o prea mare coincidență creșterea efervescenței politice printre studenți în anii ‘30 și ‘60.
Un alt aspect relevant în domeniul educației este că învățământul superior german își trăia „vara indiană” a influenței continentale și mondiale, înainte ca primatul să-i fie răpit de sistemul universitar anglo-saxon. Chiar și beizadelele bișnițarilor politici români au dat Sorbona pe Heidelberg în anii ‘20-’30. Iară studenții au fost peste tot în avangarda fasciștilor.
Rețele informale de răspândire a ideilor fasciste au implicat milioane de veterani veniți de pe front, care au inspirat două generații de adolescenți cu „vitejia” lor și „dragostea de patrie”, socializându-i într-o cultură marțială.
Cei mai răsăriți dintre veterani au ajuns în poziții oficiale — instructori în academiile militare, încă foarte căutate într-o eră când pipițele cu zero autonomie personală nu se puteau mărita cu fotbaliști.
Transformările tuturor celor patru surse ale puterii sociale și cele patru crize ale modernității așază pe tapetul interbelic originile autoritarismului și fascismului.
Decalajele de dezvoltare și crizele repetate ale capitalismului au accentuat conflictul de clasă, astfel că proprietarii încă stăpâni pe puterea executivă s-au îndreptat mai abitir către autoritarism, etatism-naționalist sau chiar au îmbrăcat „straie” fasciste. Înfrângerea în Marele Război a alimentat sentimentele revanșarde și pe plan intern, organizate sub forma paramilitarismului care ataca dușmanii reali sau închipuiți ai națiunii. Statul dual din „cealaltă Europă” (împreună cu electoratul) nu era pregătit pentru era politicii de mase. Rețelele de comunicare ideologică fuseseră „pregătite” încă de dinainte de război pentru diseminarea mesajelor fasciste către grupurile-țintă: tinerii, veteranii și angajații din sectorul public.
Însă fiecare mișcare fascistă a avut povestea sa, în care factori locali au influențat organizarea, mesajele, nivelul de violență și capacitatea de a prelua puterea.
Dacă ar fi să facem filistinul bilanț al victimelor, fascismul italian pare cel mai benign, cu doar câteva mii — și-aceia vizați mai degrabă pe criterii politice, nu etnice sau rasiale. Bineînțeles, ar mai trebui să facem abstracție și de atrocitățile din Africa, pe timpul ocupației italiene a Etiopiei (1936-41).
Italia ajunsese cam întâmplător în tabăra Antantei, așa că nu prea au fost băgați în seamă la Conferința de la Paris. Această „pierdere a păcii” a divizat Italia. Câteva sute de fasciști au devenit o mișcare de masă rapid și-n mai puțin de trei ani au cucerit puterea. Mai ales proprietarii agricoli din sud s-au dat repede cu fasciștii, iar marii capitaliști din nord n-au refuzat o soluție paramilitară la problema muncitorimii.
Viteza succesului fascist poate fi explicată prin absența unui „vechi regim” veritabil; să nu uităm că Italia e un stat mai tânăr decât România. Biserica era extrem de influentă, însă tradiția sa explicit trans-națională (plus principiul secularismului pe care fusese înființat statul italian) a determinat-o să se plaseze în opoziție cu statul.
Notabili liberali și conservatori au controlat statul ante-belic, fără vreo rădăcină în societate. Imediat după război s-a produs o efervescență paramilitară și radicalizarea (non-violentă) a celor mai importante partide: socialiștii și catolicii.
Guvernul deținea, teoretic, controlul asupra armatei. Șpilul e că nu aveau destulă încredere în ofițeri (care, la rândul lor, suspectau politicienii de lipsă de patriotism), astfel că represiunea armată a vreunei opoziții ieșea din discuție.
Fasciștii italieni au oferit soluții plauzibile la aceste crize. Au promis că vor transcende lupta de clasă (în principiu, prin violență), o propunere atractivă pentru cei din afara zonelor industriale. Au susținut că vor dezvolta țara prin sporirea rolului statului în economie, un prospect agreat de cei aflați în interiorul (sau tangențiali) statului.
Pentru început, puterea urma să fie obținută prin mijloace paramilitare, un aspect pe placul tinerilor (socializați în venerarea luptătorilor de pe front) și veteranilor. Patronatul, cam falit de război și de criza economică ulterioară, s-a gândit că prin sprijinirea fascismului ar fi fost rost de niscaiva ajutoare de la stat după aceea.
Această popularitate extrem de pestriță a fasciștilor a avut nevoie de figura carismatică (și politic pragmatică) a lui Mussolini ca să desăvârșească trecerea către statul fascist. Câteva mii de cămăși negre plus câteva mii dintre elitele colaboraționiste au adus fascismul la putere în Italia, iar câteva zeci de milioane doar s-au uitat, cam ca la poarta nouă.
Spre deosebire de fascismul italian, cel german a fost o mișcare de masă încă înainte de a accede la putere. Astfel, toate clasele sociale erau bine reprezentate și în partid și în SA (Sturmabteilung, aripa paramilitară). Burghezia educată apropiată de stat a devenit rapid categoria cea mai supra-reprezentată în NSDAP. Iar, spre deosebire de Italia, biserica majoritară (protestantă) a ajuns să fie un stâlp al fascismului. Biserica minoritară (catolică, ~25% din credincioși) a dezvoltat rapid o opoziție „mută” la regimul nazist. Iarăși spre deosebire de frații macaronari, Germania avea o mișcare muncitorească și un partid socialist foarte dezvoltate. Naziștii n-au reușit să fure aderenți de la aceștia, însă erau destui muncitori neîncadrați care să simpatizeze cu Partei-ul.
Un aspect interesant care face Germania unică printre țările cu mișcări fasciste puternice e că chiar avea o societate civilă. Problema a fost că nu era o societate civilă înclinată către democrație, drepturi și armonie socială. Societatea civilă germană interbelică era foarte conflictuală și urmărea mai ales cauze de interes super-local. Și cine se afla în mijlocul „luptelor” din interiorul societății civile? Ați ghicit! Naziști.
Deja înainte de lovitura de stat nazistă (februarie-martie 1933), partidul avea peste un milion de membri. Dar numerele brute au contat mai puțin decât nivelul de dedicare al militanților fasciști.
Acest nivel de dedicare e ilustrat perfect de maniera în care naziștii subminau adunările politice ale celorlalte partide; acestea obișnuiau să fie întâlniri formale, iar naziștii acționau precum „spărgătorii” de greve. În rarele cazuri în care erau răsplătiți cu aceeași monedă, puteau face pe victimele sau chema „întăriri” din rândul SA. Socialiștii și comuniștii, care inventaseră militantismul partizan, au fost copleșiți de energia, entuziasmul și violența naziștilor. Organizarea superioară a naziștilor, de la umila celulă locală la organizațiile de femei și Hitlerjugend, a contat enorm în succesul electoral și nu numai al NSDAP.
Fasciștii germani au profitat din plin de libertățile regimului de la Weimar; într-un regim autoritar n-ar fi avut nici o șansă la urne, iar violența „amatoricească” a aripii paramilitare ar fi fost neutralizată complet de „profesioniștii” din armată, cum a fost cazul fasciștilor români la „rebeliunea” din ianuarie 1941.
De-a lungul deceniilor scurse, grupările SA au devenit emblematice pentru violența paramilitară, în ciuda episoadelor rare de luptă serioasă-n care au fost implicate. Ce-i drept, erau mai mulți și mai full-time decât omologii lor squadristi. Dintre toți fasciștii, tinerii din SA au fost cei mai expuși „cuștii sociale” a organizației.
Violența lor era, de cele mai multe ori, mai degrabă simbolică și rituală: erau trimiși in corpore să intimideze grupuri răzlețe de socialiști sau evrei individuali. Cei mai fanatici demonstrau în „fortărețele” socialiste din zonele industriale, unde conflictele erau inevitabile, iar rănile fasciștilor erau expuse teatral în presa de-a doua zi. Totuși, naziștii erau foarte conștienți că nu vor cuceri puterea exclusiv prin mijloace paramilitare.
Această violență de mică intensitate avea rolul de a spori coeziunea internă și de a demonstra că „pericolul bolșevic” putea fi învins prin disciplina paramilitară. Propaganda nazistă se ocupa cu exagerarea acestor pozițiii pentru milioanele de votanți indeciși, ce trebuiau să vadă că „ordinea” fascistă contrasta cu „anarhia” luptei politice întreprinsă de celelalte partide.
Cum naziștii au fost cea mai populară și populată mișcare fascistă (în termeni absoluți și relativ la populația generală), datele permit o mai bună generalizare despre grupurile sociale preponderent atrase de ideologia și organizațiile fasciste.
În primul rând, îi avem pe cei cu afiliații religioase evanghelice, această denominație considerându-se și spiritul statului-națiune german. Apoi au fost refugiații etnic germani, care-au avut de suferit de pe urma schimburilor de populații ulterioare Tratatului de la Versailles, simpatizanți naziști aproape din oficiu. Ca peste tot, angajații din sectorul public au fost seduși de etosul ordem e progresso, în special bărbați cu experiența disciplinei militare, funcționari de rang mijlociu, profesorii, muncitorii din antreprizele industriale publice. Toate aceste poame vedeau în arhitectura hiper-democratică a Republicii de la Weimar preludiul anarhiei, în special dacă asta le era sugerat de mai-marii lor.
Iar acești mai mari erau păturile cele mai educate, mai ales universitarii, partizani ai unui stat activist ce-ar fi trebuit să întrupeze Volk-ul, cel mereu moral și fără pată.
Cei din aceste spații sociale aveau deja afinități puternic spre dreapta spectrului politic încă înainte de război, ulterior fiind părinții spirituali ai vehiculelor fascismului: două generații de tineri ce-au sacralizat violența împotriva dușmanilor de-acasă și de-aiurea. Toți erau foarte „germani”, majoritatea idealiști, mulți violenți, câțiva erau de toate.
Multe milioane — din generații și clase sociale diferite — erau (doar) simpatizanți. Cei mai mulți nu se aflau în prim-planul conflictului de clasă industrial: nu erau din marile orașe, nu fuseseră influențați de organizațiile proletariatului, nu erau deținători de capital, nu erau liber-profesioniști să-și angajeze serviciile pe piață și nici nu se aflau printre categoriile cele mai afectate de șomajul ce-a acompaniat Marea Criză.
Acest suport popular relativ difuz a fost întărit de atitudinea și mașinațiunile „vechiului regim” (militar și civil), care iarăși nu prea avea treabă cu particularitățile societății industriale moderne. Aceștia urmăreau, în principiu, să-și păstreze privilegiile și status-ul.
Majoritatea germanilor se săturase de politica „de clasă” în care se angajau partidele democratice. Lipsa de educație politică îi determina să creadă că așa se perpetuează slăbiciunea națională.
Înainte de război, aripa executivă a Kaiser-Reich-ului menținuse conflictul partizan (din legislativ) la minimum și consolidase percepția unei unități naționale de monolit. Înfrângerea din război a destabilizat acest sistem politic (care cam arunca gunoiul sub preș) și elitele vechi cu tot cu așa-zisa unitate.
Pierderea războiului și haosul politico-social de până-n 1923 puteau fi plauzibil puse-n cârca elitelor reacționare din aparatul de stat și armată sau a socialiștilor non-patrioți; era mai greu de crezut în conspirația evreiască. Peisajul percepțiilor s-a schimbat radical, urmare a două evenimente economice — inflația absurdă din 1922-23 și Marea Criză începută-n 1929. A fost trimisă în aer orice noțiune de plauzibilitate; venise vremea țapilor ispășitori și soluțiilor populiste.
Socialiștii nu puteau oferi decât un viitor utopic și-un prezent haotic. Capitalismul era un corolar al forțelor internaționale care umiliseră Germania la Versailles. În această atmosferă dezolantă exista, totuși, un băiet care mustea de soluții.
Hitler susținea că va plasa „legile” capitalismului și conflictele de clasă sub umbrela binelui colectiv al națiunii. De asemenea, dușmanii externi și acoliții lor din interior vor fi puși cu botul pe labe. Pentru treimea din germani caracterizată mai sus — aflată într-un spațiu social oarecum izolat — o a treia cale a unității naționale sub egida unui stat puternic era un proiect perfect plauzibil, iar naziștii păreau să fie candidații ideali care să-l aducă la îndeplinire.
Toată lumea știa că, odată ajunși la guvernare, naziștii vor demantela democrația, drepturile și libertățile. Cum am văzut, lumea nu prea era atașată de asemenea abstracțiuni și nu li se părea a fi o soluție mult prea drastică.
Aici e nevoie de o mențiune privind condițiile de trai. Germania n-a fost cea mai afectată țară de Criza economică a deceniului al patrulea. Statele Unite sau Marea Britanie au suferit mai mult în cifre absolute și relative, iar muncitorimea din aceste țări nu avea parte de bruma de plasă socială de siguranță existentă în Germania de pe vremea lui Bismarck și, ceva mai accentuat, de la fondarea Republicii de la Weimar.
Ca în majoritatea spațiilor din „cealaltă” Europă, ultimul cui în sicriul democrației a fost înfipt de vechea elită politică și economică. Părți semnificative din conducerea vechiului Kaiser-Reich au fost prinse în off-side de tranziția accelerată către politica de mase; mulți s-au trezit peste noapte într-un no man’s land politic. Vârfurile armatei și funcționărimii nu excluseseră niciodată „reducerea democrației”. O sumă de partide conservatoare propuseseră mereu soluții autoritare, însă mereu le-a lipsit capacitatea de mobilizare a fasciștilor.
Naziștii au folosit abil cele trei resurse importante pe care le-aveau la dispoziție — un corp de militanți extrem de dedicat, simpatia unei treimi din electorat și conivența vechilor elite — ca să obțină puterea printr-un amestec de coerciție, succes electoral și manipulare constituțională.
Dacă în spații mai occidentale autoritarismul de dreapta și naționalismul organicist erau în special apanajul fasciștilor și a unor segmente din „vechiul regim”, în România aceste două patologii molipsiseră aproape întregul spectru politic. Evident, trebile erau mai degrabă de fațadă; chiar și așa, Partidul Național Țărănesc — singurul partid oarecum de masă, oarecum modern — nu s-a sfiit să glorifice imaginea țăranului ca singura autentic românească sau să guverneze sub stări excepționale.
Marii moșieri, cam singurul element ce-ar fi putut fi considerat vechi regim, fuseseră pulverizați politic în 1919-20. Bișnițarii politici ai vremii nu s-au dat înapoi de la purtarea hainelor fasciste sau de la a apela la represiune ca să pună opoziția cu botu’ pe labe, inclusiv pe fasciștii autentici. Cazurile lui Carol și Antonescu sunt ilustrative în acest sens.
Cum nu exista burghezie (sau clasă de mijloc de vreun fel), fasciștii autohtoni au trebuit să-și adapteze mesajul și organizarea, rezultând astfel un soi de fascism mai aparte: un mix de fascism țărănesc (la 88% țărani, trebuiau să lucreze cu materialul clientului) mânjit ideologic cu elemente ortodoxo-pochești, plus un discurs cu accente proletare (legionarii având un succes electoral nebun printre cei 13-14 muncitori industriali din România interbelică).
Aceste grupuri disparate s-au strâns în jurul Legiunii doar din cauza incompetenței oamenilor politici tradiționali. Ăștia, și să fi vrut, n-aveau cum să se ia la trântă cu acele multe crize societale ale interbelicului.
În 1918, românii se pricopsiseră cu o grămadă de teritoriu și populație (inclusiv multe minorități greu de mulțămit) și promisiunea unei democrații. Realitatea economică zicea că românii erau cei mai săraci din Europa (excluzând Albania și URSS), iar instituțiile politice erau bune pentru 1820, nu 1920.
În primul deceniu (dominat electoral de PNL), mai multe partide de notabili plus monarhia au reușit să creeze trainice rețele de patronaj, dispensând clienților bruma de surplus pe care statul era capabil să-l colecteze și transformând practica democratică într-o glumă proastă.
Marea Criză a demonstrat rapid limitele acestui semi-autoritarism soft, iar scăderea dramatică a prețului produselor agricole a creat o masă receptivă la ideologii radicale. Tradiționalul șovinism (și anti-semitism) românesc a fost mană cerească pentru creatorii unei versiuni autohtone de fascism — nu mai trebuiau să se chinuie cu schițarea vreunui țap ispășitor.
Fasciștii români au extras viziunea de ansamblu de la atmosfera fascistă general europeană — o renaștere națională printr- un stat-națiune puternic, în calea căruia se puneau haute finance evreiască și politicienii corupți (camarila lui Carles II devenind așa legendară din cauza propagandei legionare).
Cauza fasciștilor a fost pierdută din cauza incompetenței lor paramilitare și dedicației elitei tradiționale către autoritarism și represiune militară. Să nu uităm că la alegerile din decembrie 1937 partidele fasciste obținuseră aproape o treime din voturi, deci de suport popular nu duceau lipsă.
„Educație și Bălăcăreală Politică” | ©®™, 2019-24.
mailto: titularu@un-nesimtit.ro
