Gunoaie PSD-iste (II)

E curios că se știu foarte puține, cel puțin din surse deschise, despre această mizerie ridicolă și gunoi moșnejesc, Șerban Mihăilescu zis Micky Șpagă. Nu că ar conta foarte mult. Mai mult ca sigur avem de–a face cu un gunoi extrem de primitiv, aspect ce-a fost spre avantajul său. Fiind foarte prost, mai marii Complexului Bișnițăresco-Securistic l-au recrutat fără preget în funcția de broker-șef al șpăgilor din ce a fost cea mai intensă perioadă de privatizare din România post-comunistă. Apoi, iarăși pentru că era foarte prost, toți cei care au investigat mișmașurile acelor vremuri mitice, s-au gândit că ar arde gazu’ de pomană dacă l-ar vârî la răcoare pe Micky pentru deceniile cu care era dator.

Și mecla aia tălâmbă l-a ajutat să devină un personaj aproape folcloric, pe care nu te poți supăra. E cam și cum i-ai purta pică lu’ Bulă c-a luat și el o șpăguță acolo când a avut ocazia. E o căldură și-o ironie afectuoasă în glas când îl pomenești pe Micky Șpagă, iară odată cu el se estompează însăși indignarea propriu–zisă referitoare la cele mai românești dintre acțiuni: darea și luarea de mită.

În acest episod avem în vedere trei generații de PSD-iști. Micky Șpagă face parte din prima generație, cea în care gunoiul politic nu era neapărat dublat de o personalitatea mediatică deosebit de jegoasă; încă mai puteai să-l consider cât de cât apropiat de omul obișnuit. Sau o fi doar o impresie cauzată de metamorfozele mass-media.
Taman pentru că este un ticălos aproape adorabil, îi rezervăm lui Micky Șpagă cea mai teribilă dintre pedepse: să-l uite de tot tanti aia cu coasa, până ajunge cel din urmă homo sapiens și însăși rațiunea existenței sale — șpaga — devine redundantă.