Haznale Mediatice

Pe 18 aprilie Fox News Network din SUA — originala și gigantica hazna mediatică fondată de mega-jegul Rupert Murdoch — a fost nevoită să plătească vreo $800 de milioane unei companii ce se ocupă cu sistemul electronic de vot din America, recunoscând implicit că au mințit sistematic și cu bună–știință în scandalul iscat după alegerile prezidențiale din 2020, zis și Stop the Steal.
Pe 19 aprilie la România TV — o hazna mult mai măruntă, dar nu mai puțin jegoasă — patru gunoaie  au tîrlit mult și fără giudeț (cum fac în fiecare zi), instrumentalizând falsa compasiune și perpetuând stereotipuri mizerabile în vederea unor meciuri personale și instituționale, și-au stârnit o indignare benignă în rândurile jurnaliștilor oleacă mai spălați.

De fapt, nu s-a întâmplat nimic ieșit din cotidian. Pe Fox News sunt doar minciuni, jumătăți de minciuni, sferturi de minciuni și borhot de 25 de ani. De–alde Ciutacu și gunoaiele adiacente put și împut spațiul public în interesul elementelor patogene din Complexul Bișnițăresco- Securistic tot cam de–atâta timp. Grav e că haznale mediatice ca Fox și RTV nu sunt excepții. Haznaua este modelul de business predominant în mass-media, cel puțin în ceea ce este cunoscut ca medii tradiționale.
Un om serios nu se mai poate uita la televizor și nu doar pentru că există platforme de conținut video de o calitate incomparabilă pe toate planurile. Nici la știrile BBC nu mai poți să te uiți. Numai frânturi de informații și analize inepte. Modelul haznalei a infectat până și cele mai venerabile și respectabile instituții sau profesioniști. Și asta înainte ca presa scrisă și televiziunea să se confrunte cu provocarea noilor medii.
De vină este capitalismul neoliberal, iar în avangarda sa a stat … cine altul decât balega matusalemică de Murdoch!

Acum 50 de ani jurnalismul era o treabă de establishment, aproape elitistă ar zice unii. Producția jurnalistică propriu– zisă era destul de scumpă (mai ales cea TV), așa că multe instituții erau de stat. Jurnaliștii ajunseseră aproape o profesie — în sensul weberian că puteai face o carieră din asta — urmând un parcurs început la universitate. Către televiziune se migra dinspre presa scrisă sau mediul academic.
Angajații aceștia se puteau aștepta la un trai middle–class confortabil, astfel că își „permiteau luxul” de a lua în serios misiunea de informare și educare a publicului. Toate astea nu înseamnă că nu existau hibe: unghiurile de abordare reflectau poziția socială a jurnaliștilor; prea multă influență a oficialităților; existau ierarhii osificate; inovația era descurajată; nu exista mai nimic democratic, nici în procesul jurnalistic propriu–zis, nici în mesajele diseminate.

Acest model a început să se clatine serios la sfârșitul anilor ’70, când criza globală a capitalismului de inspirație keynesiană s-a răsfrânt și asupra mass-media. Instituțiilor de presă li s-au cerut profituri sau măcar reduceri de cheltuieli. Deschiderea piețelor naționale către capitalul global a încurajat formarea celebrelor trusturi, cu mogulii de rigoare. Dacă era profitabil să aduci fata de la pagina 3 în Marea Britanie, te duceai acolo. Când se săturau englezii, era fete dispuse s-apară și prin RFG.
Această revoluție a început cu presa scrisă, despre care am mai vorbit — tabloidizarea gazetăriei în anii ’80 în Regatul Unit, aproape sinonimă cu preluarea unei părți a presei scrise de către Rupert Murdoch, (aproape) direct de la guvernul Thatcher-ei. S-a trecut de la imperativul informării la să-i dăm boborului ce vrea să citească. Și, bineînțeles că boborului i-a plăcut.
Mogulii au descoperit că puteau obține profituri frumușele, iar odată cu ele venea și ceva influență politică. Așa c-a fost un val de angajări, ale cărui consecințe au fost democratizarea (oarecum) a profesiei la pachet cu deprofesionalizarea și precarizarea jurnaliștilor. Primele haznale mediatice au fost cele din presa tipărită. De exemplu, încă de la sfârșitul anilor ‘80 așa-zișii jurnaliști de la haznaua murdoch-iană News of the World foloseau interceptări ilegale de convorbiri telefonice pentru modelul lor de business bazat pe bălăcăreală ieftină și șantaj scump.

Repede-repejor, modelul ziarului-hazna și-a făcut intrarea și-n România proaspăt post-ceaușistă. Vezi clipuri pe YouTube despre anii ’90 și-auzi despre epoca de aur a presei. Nimeni nu vorbește despre calitatea (editorială) mizerabilă a acelor fițuici triste, unde deprofesionalizarea specifică Occidentului nici măcar nu–și avea sensul. Jurnaliștii români au fost întotdeauna de râsu’ curcilor. Era vremea când inginerii lu’ Nea Nicu ne învățau cum stă treaba cu democrația, capitalismul, societatea civilă, relațiile internaționale, gemeinschaft și gesselschaft. E foarte relevant că avem astăzi remanențe ca CTPeu — lăudat ca decriptând magistral realitatea socială, când el n-are nici o treabă cu dinamicile și conceptele necesare înțelegerii politicii și societății. El doar și-a însușit câteva tipare de funcționare a excrementalei politici dâmbovițene și lumea se uită-n gura lui mai ceva ca eroii din vechime către hiper-narcotizata Pythia.
Este evident că lumea românească a ultimului deceniu din secolul trecut n-ar fi putut produce o presă non-haznatică nici dacă modelul n-ar fi fost deja existent în vest. Totuși, cele două realități s-au potențat reciproc și nicăieri mai ilustrativ ca în succesul mizeriei absolute care a fost Evenimentul Zilei.

A durat ceva până ca modelul să fie aplicat în televiziune, lucru evident din atitudinea încă vie a unor naivi care tind să creadă că ceva-i adevărat doar pentru c-a fost dat la TV. Costurile de producție erau încă prohibitive — se știe că vajnicii antreprenori ai capitalismului contemporan n-au niciodată chef să „investească” din propriile fonduri —, iar guvernele erau conștiente de puterea imaginii și urmăreau să–și păstreze primatul.
Însă inovațiile tehnologice s-au succedat rapid și în 1996 blăstămăția australiană de Murdoch a pus bazele arhetipului haznalei televizionistice, Fox News. A strâns vreo duzină de figuri relativ simpatice fizic și a dezlănțuit asupra publicului american calamitatea talk-show-ului desfășurat 24/7. După principiul lui George Costanza — de ce s-ar uita cineva la așa ceva? Pentru că-i la televizor! —, prostimea s-a atașat relativ repede de niște oameni care chibițau continuu fără noimă, dar cu mare aplomb. Exact ca filistinii lor telespectatori! Ușor-ușor, proprietarii haznalelor și-au dat seama că se poate zice orice în cadrul acestor „emisiuni” și o parte importantă a publicului va crede, indiferent de magnitudinea prostiilor/ticăloșiilor vehiculate.
Așa a debutat era jurnaliștilor-gazde-influenceri, care–și dau mereu cu părerea despre orice. Ieși mult mai ieftin să plătești un „consacrat” cu sume enorme decât să plătești decent o echipă de câteva zeci de oameni — cam câți ți-ar trebui să faci un produs mediatic de calitate.

Lucrurile au început s-o ia cu adevărat razna când o cameră relativ performantă a ajuns să coste mai puțin ca un cartuș de țigări. Bo$$chetarul mizerabil Dan Diaconescu, recent scos de la naftalină, ne–a demonstrat că-i mai ieftin să–ți deschizi o televiziune decât o șaormerie. Și-ți trebuie chiar mai puțină competență. E aproape inutil să subliniem că modelul haznalei mediatice a fost un succes răsunător și-a infectat nu doar organele media for profit. Anul trecut am avut nenorocul să văd un căcat de la TVR zis Referendum (sau cam așa ceva) și mi-a venit instant să borăsc de la pestilențiala mizerie vehiculată de gunoaiele aflate-n în acel platou.
Comunicarea mediată de Internet ar fi trebuit să ne absolve de hibele pernicioase ale mediilor tradiționale. E drept că există câteva oaze dedicate informării corecte și competente. Însă trebuie să fii deja (aproape) extrem de sofisticat ca să ajungi la ele. În rest, mult borhot, puțin efort. Ca la Ciutacu sau la Tucker Carlson.
HAZNAUA IMPERATRIX MUNDI !