Meniu
Am vorbit în episodul anterior despre asemănările între formarea statului chinez într-o stare de război generalizată între diferite principalități și corespondentul european al acestui fenomen, precum și de speculația contra-factuală vis-a-vis de absența emergenței unui mod de producție capitalist în mileniul al II-lea e.n. în China. Când numeroși analiști și analizde consideră că existau condiții propice pentru așa ceva. Pare o discuție cu oarecare sens : chinezii aveau deja de secole tradiția raționalității în spațiul politic, așa că ce îi oprea să extindă această raționalitate în sfera economică? Răspunsul oferit de F. Fukuyama la această pseudo-interogație l- am oferit deja în articolul respectiv: pentru dezvoltarea unui capitalism, e nevoie de o sumedenie de alți factori.
Unul dintre motivele principale ale apariției capitalismului în Europa (în Anglia, în special) ține de confi.gurația actorilor socio-economici ; dealtfel, cazurile totalitarismului secolului al XX-lea au dovedit că un stat puternic și nimic mai mult nu sunt tocmai circumstanțe favorabile pentru relații capitaliste de succes.
Acuma, cercetătorilor recenți le place să caute sâmburii capitalismului cât mai devreme în timp. E o modă posibil trecătoare. Cert este că în prima jumătate a mileniului al II-lea, China și lumea islamică băteau la cur Europa Occidentală cam la toți indicii de dezvoltare creați retrospectiv. Aveau economii mai bănoase (sau doar bănoase), populații mai numeroase și care o duceau mai bine, state infi.nit mai puternice.
Problema era că, în profunzime, țesătura socială a acestor teritorii/unități politice era tot una tribală. Instituțiile politice au fost așezate deasupra loialităților tribale și am văzut că era nevoie de măsuri extreme, cum a fost instituția sclaviei militare, ca să se contracareze problemele generate de aceste loialități. În plus, actorii socio-economici erau familiile (mari și mici), indivizii nu aveau drepturi exclusive de proprietate asupra pământului și nu puteau înstrăina averea neamului nici în contextul moștenirii. În aceste spații, indivizii datorau loialitate fameliei/tribului întâi, apoi autorității politice; doar cei aflați la vârful piramidei puteau contempla acțiuni individuale.
Statul chinez sau cel musulman și dacă ar fi. vrut să impună de sus drepturi individuale de proprietate și posibilitatea indivizilor de a se angaja în contracte individuale cu drepturi și obligații reciproce probabil nu ar fi. reușit. În ciuda puterii lor de a trece sate și orașe prin foc și sabie. De cealaltă parte, în spațiul european, state puternice nu s-au dezvoltat decât mult mai târziu (secolele XIV-XVII) în societăți unde asemenea caracteristici erau puternic înrădăcinate.
Tot în prima parte a mileniului trecut, tabloul social al Europei (Occidentale) era taman opus celui musulman sau chinez. Triburi și loialități tribale nu mai existau de mult. În unele părți indivizii deja aveau o identitate proprie. Chiar și femeile puteau deține proprietăți și, în unele cazuri, să le administreze singure.
În acest episod1 , vom discuta despre cum și când s-a produs ieșirea Europei (Occidentale) din tribalism și, anticipând tematica următorului episod, vom evidenția acolo unde e cazul evoluția spațiului englez ca vârf de lance în acești mărunți pași către modernizare.
O tîrlă cronicărească de-acu’ câteva veacuri ne-a povestit cum că „de la Râm” ne-am trăgea, iar noi i-am răspunde că maniera asta de căcat de a face politică (hiper-personalizată, unde nu te mai descurci în labirintul de amante, verișori, cumnați, cumetri, etc.) tot de la Râm o avem.
Am discutat în episodul 3 că cvasi-totalitatea populațiilor antice (indo-europene) erau organizate în jurul unității tribului agnatic și patrilineal, o organizație segmentară. În Roma republicană aceste unități erau gintele (spre exemplu, faimosul Caesar aparținea gintei Julia).
Aranjamentul instituțional al Republicii (i.e., magistraturile, între 509 și 27 î.Hr.) a fost gândit pentru o împărțire relativ echitabilă a puterii între diferite grupuri (la o populație redusă pe vremea aia), pe criterii pe care astăzi le-am asocia cu clasele sociale. Un politician de succes în acea vreme aparținea (aproape musai) unei ginte de patricieni și, pentru a avea o influență cât mai mare, se baza în genere pe relațiile familiale, de unde și numărul mare de divorțuri și (re)căsătorii între (aceiași) aristocrați. Dealtfel, cultul domestic roman se învârtea în general în jurul venerării strămoșilor, în aceeași manieră prezentă mai peste tot în spațiul euro-asiatic al vremurilor respective.
Un politician patrician bogat («patronus») și neamurile lui trebuiau să mobilizeze un număr semnifi.cativ de indivizi din afara gintei lor («clientes»), oameni de status inferior în principiu, pentru a captura mai multe magistraturi, în special tribunatele plebei care prevedeau drept de veto al legislației. Astfel, ei puteau dicta politica de cuceriri sau lucrări publice și, în fi.nal, să se îmbogățească pe spinarea populațiilor cucerite și a statului. Clienții erau mobilizați, de obicei, prin plăți sau favoruri de diferite alte naturi. Mai mulți bani = mai mulți clienți = mai multă influență = mai multă putere = mai mulți bani.
De-asta fi.gurile Romei antice au fost și sunt atât de cunoscute … bine, și nen’-tu Shakespeare și-ar putea aroga o parte din meritele de PR … pentru că aveau mii de atârnători pe care-i atrăgeau și aveau interesul să-i țină prin preajma lor.
Ginta era unitatea socială, economică și politică de bază, cel puțin pentru aristocrați. Expansiunea imperială și noțiunea de cetățenie (acordată unui număr important de locuitori non-latini ai imperiului în 212 d.Hr.) subsumate influenței statale în viața cotidiană slăbește puțin caracterul acesta arhaic al confi.gurației sociale romane.
Începutul decăderii părții de apus a imperiului (a doua jumătate a secolului al III-lea e.n.) reduce influența unui stat și așa destul de slab asupra unei populații nominal și retrospectiv romane. Ca să ne face o idee despre dimensiunea civilă limitată a acestuia, bugetul „public” al lui Augustus (cel rezultat din taxare, într-o formă sau alta) era de trei ori mai redus ca bugetul său «privat» (venitul moșiilor deținute în nume personal).
Către anul 300, nu exista o diferență de natură în tibra socială a populațiilor romane/romanizate și «barbarii» adiacenți. Vorbim tot de triburi agnatice și patrilineale și de o parte și de alta, doar că unele erau mai mobile/sedentare decât altele. Aranjamentele socio-culturale semănau foarte bine cu cele din spațiile orientale pe care le-am explorat în episoadele anterioare.
În această perioadă de sfârșit a romanității în vestul Europei, o altă instituție va canibaliza capacitatea organizatorică imperiului și va penetra societatea infi.nit mai puternic decât statul roman, cel de la apogeul puterii sale. Vorbim, evident, de Biserica Catolică.
Deja în secolul al V-lea, populațiile din interiorul imperiului se considerau mai degrabă creștini decât romani, iar identitatea etnică a barbarilor (de goți, franci, vandali, etc.) nu a rezistat mai mult de două generații convertirii acestora la creștinismul de rit apusean.
Declinul autorității politice centrale a însemnat că existau doar două instituții capabile de a (re)modela indivizii și grupurile, prezente și la cel mai de jos nivel al societății (în fi.ecare sat) și la cel mai înalt (episcopia Romei și proto- casele regale) : Biserica Catolică și tribul agnatic.
Benefi.ciind de legitimitate religioasă, o organizare superioară și de remanențele „vechilor structuri” imperiale, Biserica Catolică a purces la consolidarea propriei poziții de putere prin convertirea tuturor populațiilor care pătrundeau pe teritoriul dintre Pirinei și Carpați. Iar principala victimă a acestui proces de consolidare a fost tribul agnatic.
Până acum am văzut că pe vremea lui Atilla între structurile sociale din vestul Europei și cele existente prin provincia Sichuan nu erau mari deosebiri. Cum s-a făcut că «doar» vreo șase secole mai târziu în Orient lucrurile nu s-au schimbat, iar în Occident vorbeam deja de o populație care nu mai avea absolut nici o treabă cu multi-milenarele obiceiuri și loialități tribale?
Multă lume a încercat să explice această schimbare, folosind raționamente de sorginte economică și/sau politică. Totuși, cea mai verosimilă explicație pare cea oferită de antropologul britanic Jack Goody : schimbarea dramatică în structura familială a Europei Occidentale s-a datorat intereselor instituționale ale Bisericii Catolice.
Ca să reiterăm evidența, una dintre principalele mize ale conflictului politic dintr-o societate – mai dihai într-o societate agrară – este proprietatea. Și în ziua de azi, principalul scop al unui trib este continuitatea proprietății asupra pământului moștenit de la strămoși imemoriali, mai ales când acești strămoși sunt și îngropați acolo (în contextul cultelor de venerare a strămoșilor). De altfel, și când discutăm despre baza puterii unui clan/familii nobiliare în societatea agrară ne referim tot la forța sa economică dependentă de înzestrarea funciară.
Pentru a-și asigura această continuitate, fi.ecare familie (și, în special, cele proeminente) ale unei asemenea structuri sociale avea nevoie de cât mai mulți moștenitori legitimi. Acuma, criteriile potrivit cărora progeniturile erau considerate legitime variau destul de mult, dar este evident că modelul familiei nucleare (care nouă contimporanilor ni se pare natural) nu prea este favorabil continuității proprietății la nesfârșit în același neam. Iar dacă te gândești că speranța medie de viață s-a menținut constantă între 30 și 35 de ani de la Revoluția Neolitică și până prin secolele XVII- XVIII, înțelegem de ce familia nucleară e evoluție relativ recentă. Cum toate se transmiteau pe linie masculină, «un singur uom și fi.meia lui» greu puteau produce un moștenitor viabil.
Pentru a-și menține pământurile ancestrale în posesie în ciuda acestor limitări biologice, triburile (inclusiv evreii, arabii, romanii, grecii sau germanicii) aveau obiceiuri matrimoniale mai «ne-ortodoxe» : poligamia de jure sau de facto (concubinajul), căsătorii între rude apropiate, căsătoria cu văduvele (văduvii) rudelor decedate, divorțuri repetate sau adopțiile. Toate aceste obiceiuri au devenit repede și sunt în continuare temeiuri de excomunicare.
Acuma, ia stați și comparați oleacă aceste «strategii de asigurare a moștenirii» (după cum le numește Goody – strategies of heirship) cu idealul matrimonial promovat de Biserica Catolică – cam de prin secolul al IX-lea – de aranjament monogam, pe viață, între (același) bărbat și (aceeași) femeie. Doar realizând această comparație putem să ne dăm seama cum pochii au transformat căsătoria dintr-o strategie într-o instituție și de înțelepciunea unui Groucho Marx, autorul faimoasei maxime despre căsătorie ca „o instituție minunată, dar cine dracu’ vrea să trăiască într-o instituție?”.
În fața schimbărilor forțate inițiate din scaunul pontifi.cal, marile triburi ale Antichității nu au rezistat mai mult de câteva generații convertirii la creștinism. Pe lângă interzicerea acelor practici multi-milenare menite să păstreze pământul în aceeași familie, Biserica și-a urmat interesul și a dat lovitura de grație vechilor structuri sociale (primitive) prin legiferarea dreptului femeilor de a deține proprietăți funciare. Căci ce fi.ică poate fi. pentru beserică mai bună ca o fată bătrână plină de parale și proprietăți?
Această modifi.care profundă și nemaiîntâlnită a organizării sociale și a confi.gurației proprietății a modifi.cat radical traiectoria de evoluție a societății occidentale, cel puțin în comparație cu spațiile pe care le-am analizat în episoadele anterioare (chinez, indian și islamic). Cele mai importante consecințe, pe termen mediu – câteva secole să zicem – ale acestei veritabile schimbări de paradigmă ar fi:
Dacă privim spațiul Europei Occidentale ca un întreg din punct de vedere cultural, transformarea structurilor familiale și ieșirea completă de sub constrângerile identităților și formelor de proprietate tribală înseamnă dezvoltarea unor condiții necesare (nu neapărat și sufi.ciente) pentru nașterea ulterioară a modernității (doar) în această parte a lumii:
O societate individualistă exista din Evul Mediu în Occident, înaintea constituirii statelor europene și cu multe secole înaintea Reformei, Iluminismului sau Revoluției Industriale. Această caracteristică nu a fost rezultatul modernizării, ci mai degrabă o condiție care a facilitat procesul de modernizare.
Economia proto-capitalistă a Italiei, Angliei și a Țărilor de Jos din secolele XV-XVI nu a avut ca obstacol interesele unor structuri tribale puternice cu numeroase proprietăți funciare de apărat, precum erau în India sau China. Schimbările economice s-au realizat într-un spațiu ce avea deja o puternică tradiție a proprietății individuale, unde vânzarea și cumpărarea între actori neînrudiți era la ordinea zilei.
The Origins of Political Order, p. 239
Un alt aspect, mult mai obscur și mai puțin discutat, al acestei adevărate revoluții sociale promovate (relativ accidental) de Biserica Catolică a fost și un alt statut al femeilor. Spre deosebire de poveștile lacrimogene ale feminizdelor de toate culorile, în Europa Occidentală a Evului Mediu femeile aveau o poziție superioară (relativ, evident) în comparație cu aproape toate societățile contemporane și, cu siguranță, mult îmbunătățită față de realitățile vieții în interiorulstructurilor tribale agnatice.
E îndeajuns să vedem condiția femeii din zilele noastre în societăți care încă n-au făcut ieșirea din tribalism, ca Arabia Saudită spre exemplu. Până și prostu’ de Mohammad bin Salman și-a dat seama că trebuie să scoată femeile pe piața muncii – dându-le astfel dreptul de a încheia contracte, de a deține și opera patrimonii, bineînțeles – dacă nu vrea ca peste vreo câteva decenii saudiții să se întoarcă la vânturat cu lopata balegă de cămilă. Nu e foarte înțelept să ții peste jumătate din populație departe de munca remunerată, mai ales că acea jumătate bea și se droghează mai puțin decât cealaltă.
Pochii lui Grigore al VII-lea (ăla cu Canossa), în goana lor aproape creștinească după moșii și șerbi, au reușit să ridice cu ajutorul transformărilor în dreptul european statutul femeii (cel puțin al femeii nobile) în doar câteva generații. Evident, încet-încet și foarte relativ poziția socio-economică a femeii s-a extins și la celelalte pături sociale. Toate aceste transformări au fost fără îndoială accidentale, că doar nu vă puteți gândi că pochii și-ar fi. propus așa ceva.
Totuși, acest prim și timid val de emancipare a avut, pe termen lung, consecințe extrem de favorabile pentru economia occidentală, după cum ne confi.rmă și eminenta economizdă feminizdă Victoria Bateman.
Potrivit cercetărilor și interpretărilor acesteia, viața femeilor din Europa Occidentală în vremile imediat anterioare emergenței modului de producție a capitalismului industrial era destul de diferită în comparație cu toate celelalte societăți. Și cu cât mergeai mai spre nord-vest cu atât diferențele erau mai perceptibile, apogeul înregistrându-se bineînțeles în spațiul britanic.
Vârsta la prima căsătorie era infi.nit mai ridicată față de societățile tradiționaliste – în medie cu 7-8 ani mai înaintată – și un procent important nu se căsătoreau niciodată. În plus, după cum cunoaștem din bilanțurile manor-urilor engleze, și femeile și bărbații erau frecvent angajați în munci remunerate încă de prin secolele XIV-XV. Aceste mici diferențe însemnau că femeile aveau un cuvânt mult mai important de spus în alegerea soților, vârsta la căsătorie și căsătoria în general.
Dealtfel, în spațiul britanic nu a existat niciodată obiceiul primogeniturii, moștenirea împărțindu-se într-un mod mai mult sau mai puțin egal între copii, indiferent de sexul acestora. Toți acești factori zugrăvesc raporturi sociale între sexe mult deosebite de alte spații.
În familiile non-aristocratice, nu exista practica asimilării noului cuplu în gospodăria familiei bărbatului, ci stabilirea unei gospodării independente. Astfel, până când își puteau permite un copil, cuplurile din nord-vestul Europei amânau momentul cât puteau, de unde și nivelul mai ridicat de trai ; un aspect demn de semnalat, având în vedere că nu existau deosebiri de producție per capita în și între societățile agrare, doar că din aceeași ciorbă mâncau mai puține guri.
Aceste strategii maritale țineau în frâu creșterea populației până la limita de jos a subzistenței, o tendință comună tuturor celorlalte societăți agrare, de unde și faimosul principiu al populației expus de Thomas Malthus. În contextul unei economii proto-capitaliste, mai puțini copii însemna mai mult timp pentru femei petrecut pe piața muncii și o economie care putea suporta salarii mai mari. Această relativă independență a femeilor a permis ca creșterea productivității să se realizeze în societăți fără forță de muncă ieftină și abundentă, încurajând astfel inovația ș.a.m.d. În toate celelalte spații, aspect evident în țările «lumii a treia», avem secvența : forță de muncă nesfârșită → salarii mici → stimuli inovativi non-existenți → dezvoltare slabă / perpetuarea condițiilor malthusiene.
Așa putem vedea cum pochii au fost – fără să vrea și doar pentru câteva secole – un factor de progres, cel puțin pentru Europa Occidentală.
Acuma, să revenim la cele trei instituții fundamentale ale modernității politice : statul weberian, domnia legii și răspunderea democratică. Despre ultima n-avem ce să vorbim până-n secolul al XIX-lea. În schimb, fundația domniei legii în Europa s-a pus în vremurile despre care am discutat în acest episod.
După cum am observat în episodul precedent, originile domniei legii (cu rolul de restrânge aria de acțiune a celor mai puternici actori politici) se află mai mereu în ideile religioase … din lipsă de alte oferte. În India aveam o domnie a legii puternică, organizată în jurul «instituției» brahmanilor ; în spațiul musulman aveam o domnie a legii slabă din cauza lipsei de unitate a clericilor musulmani ; în China nu aveam domnie a legii deloc, având în vedere că idei religioase sofi.sticate și transcedentale n-au pătruns niciodată în vastitatea rurală chinezească, aceasta rămânând și astăzi la venerația strămoșilor în contextul structurilor tribale agnatice.
În Europa Occidentală a începutului de mileniu al II-lea, Biserica Catolică devenise deja o organizație puternică, cvasi- rațională. Ea schimbase înrădăcinate obiceiuri sociale și exercita rolul de cenzor al puterii politice, aceasta din urmă nu-și revenise încă din convulsiile descentralizărilor repetate. Fiind un exemplu de organizare, seniorii feudali au început să-i urmeze exemplul și să-și alcătuiască timide proto-birocrații pentru a-și îndeplini mai bine bruma de funcții ce le mai rămăsese din vremuri imemoriale și nicăieri mai efi.cient ca în spațiul englez (vezi faimosul recensământ al lui William Cuceritorul).
Pe măsură ce monopolul scrisului devenea mai fragil, Biserica Catolică își ia din ce în ce mai în serios rolul de gardian al domniei legii (divine, evident) prin inventarea și codifi.carea dreptului canonic în câteva noi instituții denumite universități.
Cum liderii politici ai vremii nu mai erau de mult niște barbari preocupați doar de raiduri de prădăciune, îl emulează pe episcopul Romei aproape imediat. Din nou, cel mai mare succes în acest sens s-a înregistrat în spațiul englez, un subiect numa’ bun pentru episodul următor.
1. Noțiunile prezentate în această postare urmează materialul tratat în Francis Fukuyama, The Origins of Political Order: From Prehuman Times to the French Revolution, pp. 229-240.
„Educație și Bălăcăreală Politică” | ©®™, 2019-24.
mailto: titularu@un-nesimtit.ro
