Share on twitter
Share on facebook

La Mormântul «Res Publica»

Furtuna dinaintea Furtunii
Mike Duncan | The Storm Before the Storm
Rating Nesimțit :
3/5
Revolutia Romana
Richard Alston | Rome's Revolution
Rating Nesimțit :
4/5

Surse Imagine 1, 2

Zeci de generații de teoreticieni și de practicieni ai politicii, poate mai puțin cei din spațiul românesc, au fost marcați de lungul și epopeicul deces al Republicii Romane. Dintre toți ăștia, cei mai faimoși și influenți au fost «Părinții Fondatori» ai Constituției SUA, poate cel mai de succes proiect politico-juridic al modernității.
Dealtfel, trei dintre sus-numiții arhitecți ai Constituției din 1787 – Alexander Hamilton, James Madison și John Jay – au semnat cele 85 de articole programatice întru susținerea proiectului lor de lege fundamentală sub pseudonimul Publius, după Publius Valerius Publicola – una dintre semi-legendarele figuri ale întemeierii regimului republican în Roma antică.

Imortalizați în mii de «istorii» și opere de artă, cei mai bine de 100 de ani (de la aproximativ 133 î.e.n. până pe la 27 î.e.n. sau chiar 14 e.n., potrivit unora și altora) de conflicte și prefaceri din societatea romană merită oricând vizitați și revizitați. Și asta nu pentru că am avea ceva de învățat ; oricât de ilustrative ar fi evenimentele și fenomenele, o societate sclavagistă aflată în condiții malthusiene nu prea are multe în comun cu societăți (pretins) democratice prinse în vârtejul capitalismului globalizant.
Aceste două apariții relativ recente – The Storm Before the Storm: The Beginning of the End of the Roman Republic (Furtuna Dinaintea Furtunii: Începutul Sfârșitului Republicii Romane), apărută pentru prima dată în 2017 | Rome’s Revolution: Death of the Republic and Birth of the Empire (Revoluția Romei: Moartea Republicii și Nașterea Imperiului, apărută pentru prima dată în 2015) – se concentrează pe episoade distincte (vremea lui Marius, Cinna și Sulla pentru Duncan și vremea lui Caesar, Antoniu și Octavian în cazul lui Alston) dar, luate laolaltă, desăvârșesc tema degradării instituționale. Dar, la fel ca în cazurile operelor de artă invocate mai devreme, la romani te întorci pentru personalități și pentru dramatism.

Trei Viziuni Tradiționale

În mod tradițional, povestea decesului Republicii și al instaurării Imperiului s-a învârtit în jurul elementului moral. Cică fusese odată o epocă de aur a virtuților romane (în care probabil a originat și faimosul, dar aproape intraductibilul, «dignitas»), o societate a fermierilor austeri în trai și viteji în luptă ; cam aceeași părere o aveau despre ei prietenii lui George Washington.
Cândva, pe la sfârșitul Războaielor Punice (mijlocul sec. II î.e.n), pe fondul influxului de sclavi și metale prețioase, vitejia și austeritatea au fost înlocuite cu luxul și intriga de culise. Perioada asta de decadență morală a durat cam vreun secol, încheindu-se prin intervenția providențială a carismaticului Gaius Iulius Caesar și desăvârșindu-se cu restructurarea mai puțin carismaticului, dar mult mai moralului, mort Imperator Caesar Divi Filius Augustus (născut doar Gaius Octavianus).
Această interpretare se datorează mai ales surselor contemporane sau cvasi-contemporane. Problema cu acestea este că autorii ar putea fi clasificați ca «Prietenii lui Augustus» sau, mai degrabă, angajații lui Augustus și/sau a familiei imperiale ce se trăgea de la dânsul.

Imperator Caesar Divi Filius Augustus
⸺ Imperator Caesar Divi Filius Augustus, unul dintre cei mai bulănoși protagoniști ai istoriei ⸺

Sursă Imagine

A doua viziune tradițională se leagă de atracția exercitată asupra a multor generații de «misiunea civilizatoare» și maiestatea Imperiului Roman. Această interpretare este un exemplu clasic de «Whig History» și/sau ceea ce se cheamă «Istoria Marilor Oameni». Această interpretare se informează din lucrările unor istorici (mai degrabă) britanici ai secolelor XVIII-XIX, marcați de inevitabilitatea progresului și misiunea civilizatoare a imperiilor, mai ales a imperiului lor.
Conform acestora, Republica Romană reprezenta o arhitectură instituțională și un etos depășit pentru magnitudinea teritorială pe care statul roman o căpătase. O serie de figuri importante – frații Gracchi, Marius, Sulla, etc.) au sesizat această contradicție și au încercat diferite reforme, toate menite din start eșecului. Tensiunile dintre arhaicul republicanism și «modernizatorul» centralism au ajuns la paroxism în războaiele civile ale secolului I î.e.n., până au fost rezolvate prin îmbrăcarea permanentă și inevitabilă a purpurei de către Augustus, un om ‘nalt la stat și, mai ales, mare la sfat.
După aia, au urmat vreo trei-patru secole de pax romana, ce au permis răspândirea infrastructurii romane și supra-structurii grecești ale progresului din Britania până în Dacia, din Tunisia până în Siria. Ave Imperator, morituri te salutant!

Cea de-a treia și poate cea mai influentă variantă de interpretare este cea a decesului Republicii Romane citit în lumina succesului Republicii Americane. Dacă versiunea evocată mai sus se leagă de ambițiile imperialiste britanice, această opțiune de jelire a virtuților republicane este la fel de încărcată din punct de vedere ideologic. Până la solidificarea științelor sociale moderne (i.e., sec. XX) a fost povestea favorită a istoricilor de peste ocean.
Conform acestei din urmă cetiri, Republica Romană suferea de grave erori în design-ul său instituțional ; mai precis, de dominația executivului asupra legislativului și de imponderabilitatea puterii judecătorești.
Prea rigidă în arhitectura sa internă, Republica a căzut pradă succesului său geopolitic. Profitabilitatea războiului a generat enorme inegalități economice, ce s-au tradus în viața politică și au fost exploatate de figuri (în general din interiorul executivului) în interes personal. Armatele Republicii au devenit armate personale și, în cadrul unui război al figurilor proeminente, s-a instaurat o dictatură militară cu accente patrimoniale sub conjuncturala uniune a gintelor Julia și Claudia. Mulți zic că separarea fermă a puterilor și, în general, sistemul de checks and balances propus de Constituția Americană a fost în mod expres impus pentru a nu repeta disfuncțiile responsabile pentru eșecul ultim al republicanismului Romei antice.

Toate cele trei interpretări au punctele lor slabe (mai ales prima), însă nu credem că cineva s-ar îndoi că cel mai aproape de «adevăr» se situează ultima variantă. Totuși, și aceasta suferă de idealizarea excesivă a unor valori și virtuți republicane ce țin mai degrabă de domeniul folclorului. După cum am mai spus și altădată, Grigore Ureche avea dreptate când zicea că ne tragem de la Râm, în sensul că am moștenit maniera extrem de tîrlească a romanilor de a înțelege și practica politica.
Chiar dacă, după cronologia romană (extrem de disputabilă), se poate susține că romanii au fost primii care au subliniat caracterul public al statului (res publica = afacere publică), politica romană a fost mereu patrimonială în esență, clientelară în practici și oligarhică în specie. Doar că de la Augustus încolo, îngustul segment al oligarhilor s-a îngustat și mai tare.

Actori Vechi și Noi

The Storm Before the Storm mustește de această nostalgie a virtuții expirată de interpretarea republicană. Ba mai mult, lunga agonie a Republicii Romane își are ecoul (sau invers) în curenta agonie a Republicii Americane.
La nivel narativ, se vede că Duncan aista nu este istoric profesionist, chiar dacă podcast-ul său e foarte informativ. „Marius a făcut, Sulla a dres …” și, la sfârșitul capitolelor avem paralele între oligarhia militaro-colonială romană și oligarhia celor 1% organizată în jurul haute finance de pe Wall Street. Dealtfel, suprareprezentarea surselor cvasi-contemporane (i.e., «prietenii lui Augustus») duc la o lucrare destul de seacă și care nu prea aduce nimic nou, până și pentru cei care nu sunt neapărat interesați și înamorați de istoria antică.

De cealaltă parte, R. Alston are o abordare total diferită, reflectând calitatea de profesor de istorie romană la University of London. În ciuda stilului său nu tocmai atractiv – pe alocuri devine enervant cu detalii inutile (și de o veridicitate îndoielnică) ale diferitelor bătălii – în Rome’s Revolution actorul principal este oropsitul și anonimul popor roman, prăpăditul «P» din ubicuul «SPQR». Se zice că acronimul era tipărit pe chiloții lui Augustus, și în partea dorsală și în cea frontală.

La Mormântul Res Publica
⸺ Senātus Populusque Rōmānus = Senatul și Poporul Roman ⸺

Sursă Imagine

Alston se depărtează ferm de tradiția «Marilor Oameni», susținând că prea multă vreme s-a propagat o viziune simplistă asupra societății și, mai ales, politicii romane. El lasă să se înțeleagă că până și clivajul «Populares vs. Optimates» a fost o găselniță hiper-simplificatoare ticluită post-factum. Societatea romană era una extrem de complicată, pluri-stratificată după o sumedenie de criterii, de la cele economice la rudenie. La vârful acesteia se situau întotdeauna exponenți al unor rețele de patronaj economic și politic, rețele cu durata de viață de decenii, dacă nu secole la rând.
Problema Republicii era că instituțiile formale erau prea rudimentare ca să se poată opune/negocieze cu aceste rețele – formate din patricieni, plebei, străini și sclavi eliberați – mai mult decât eterogene în opțiunile lor ideologice. În plus, starea de război și cuceriri cvasi-permanente în care se afla Republica din secolul al IV-lea î.e.n. a produs, în mod repetat, problema includerii populațiilor cucerite în viața publică.

Conflictele «încetățenirii» sunt arhi-cunoscute. Cetățenia romană era mai degrabă un privilegiu – ca cetățean aveai o sumă de beneficii, cam de la 50 î.e.n. până după vremea lui Traian aproape că puteai să trăiești în orașul Roma de pe urma statului – limitat decât o funcție a locuirii unui teritoriu. Natura inițial tribală a organizării socio-politice romane este evidentă din acest aspect ; cetățenia a fost extinsă tuturor locuitorilor liberi ai imperiului abia în 212 e.n., când beneficiile economice erau deja istorie antică.
În secolele II-I î.e.n. numărul cetățenilor din componența legiunilor romane reprezenta o fracțiune (aproape infimă) din total. O sumedenie de soldați și veterani erau nemulțumiți că, după lăsarea la vatră, nu se puteau înfrupta din privilegiile cetățeniei. În plus, plebea urbană a Romei intra în această ecuație a nemulțumirii, putând acționa în vreme de criză aproape în aceeași manieră ca gloatele pariziene din vremea Terorii.

Pe fondul problemelor răs-sublinitate în viziunile tradiționale ale decăderii Republicii – inegalitate economică, senilitate instituțională în contextul expansiunii teritoriale – cei mai de succes generali/politicieni au exploatat dubla forță populară latentă : pe cea a plebei urbane mituind-o cu grâne și parale rezultate din succesele militare și pe cea a soldaților din legiuni ducându-i de nas cu promisiuni ale privilegiilor încetățenirii.
Rețelele de patronaj și putere economico-politică cele mai influente le-au permis exponenților acestora să jongleze spre propriul avantaj cu aceste forțe mai puțin vizibile pe scena politicii oficiale, din postura de insideri ai procesului politic (i.e., consuli, generali, guvernatori de provincii, senatori).
Și nici o rețea nu dispunea de resurse financiare și de influență ca cea asamblată și condusă cu dibăcie de Caesar și, ulterior, lăsată moștenire lui Octavian. Alston susține că, de multe ori, aceste rețele aveau o manieră aproape mecanică de funcționare, cam ca marile companii multinaționale de astăzi. De câteva ori ne sunt relevate episoade de incompetență incredibilă din partea lui Octavian, care nu o dată era să fie linșat de propriile trupe în aroganța și violența sa fără păreche chiar și-n brutala lume a războiului antic.

Transformarea Republicii Romane într-o dictatură militară cu puternice accente patrimoniale, à la Franco așa, nu a fost ceva inevitabil. Însă succesivele încăpățânări/eșecuri ale establishment-ului republican – patricieni și plebei, deopotrivă – de a mobiliza în politică grupuri îndelung marginalizate (dar îndelung asimilate în economia și societatea romană) a însemnat că decesul Republicii a fost unul lung, chinuit, logic și mult-așteptat.
Doar întâmplarea și Shakespeare i-au făcut faimoși pe de-alde Crassus, Pompei, Antoniu sau Octavian. Locul lor putea fi luat de oricare dintre celelalte notabilități uitate ale vieții politice romane. Însă toată lumea e de acord că Caesar a fost o valoare.

Newsletter Nesimțit

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Newsletter Nesimțit