Ce Iaște Politica, ep. 16: Momentul „Marii Divergențe”

Foto : hp.com

Share on twitter
Share on facebook
Share on reddit

Acuma că am cartografiat în mult timp și spațiu aparițiile succesive ale celor trei instituții fundamentale ale modernității politice, am ajuns la un punct de inflexiune al istoriei – așa-zisa Great Divergence, tradusă oarecum impropriu ca „Marea Divergență”.
Credem că toată lumea se poate pune de acord că ceva nemaipomenit s-a întâmplat în Lumea Occidentală, între circa 1750 și 1850. Privind retrospectiv, ne dăm seama că nimic n-a mai fost ca-nainte; oricât ar vrea gunoaiele moșnejești să ne convingă să mergem numai într-acolo, că oricum „înainte era mai bine”.
Marea Divergență nu e altceva decât ce am numi, în limbaj mai nespecializat, debutul modernității: delimitează un univers social al indivizilor dominat de Gemeinschaft de unul structurat de Gesselschaft. Înainte aveam agricultură, stagnare și superstiție; astăzi avem smartfon, capitalism și gândire critică. Sau cam așa ceva!
În orice caz, înainte de momentul Marii Divergențe aproape toate societățile „defineau” prosperitatea drept creștere economică de aproximativ 5% într-o generație (dacă ar fi avut capabilitățile de a o măsura), speranța medie de viață la naștere era undeva mult sub 30 de ani, iar populația la nivel global era sub 700 de milioane. Și datele astea-s așa … de apéritif!

La nivelul evoluțiilor politice, perioada de după Marea Divergență a fost infinit mai plină și mai efervescentă decât (aproape) tot ce venise înainte. Ne-am ostenit 15 episoade să dăm seama de nașterile lungi, disparate și chinuitoare ale statului, domniei legii și responsabilității politice. Prima dată când acestea au existat simultan în cadrul aceleiași unități politice a fost în Marea Britanie celei de-a doua treimi de secol al XVIII-lea, oricât de imperfect sau neuniform s-ar fi manifestat în practica politică de zi cu zi.
Majoritatea episoadelor următoare ale acestei serii se vor ocupa cu încercările, mai mult sau mai puțin reușite, de a implementa cele trei tipuri de instituții în spații sociale având fundaluri economice și culturale extrem de diverse; dinamicile socio-economice care au precedat nașterea modernității politice în Anglia hanoveriană erau extrem de diferite față de cele în care bișnițari politici ca cei din clanul Brătianu doreau să „edifice” un stat funcțional la sudul Dunării. Ca să nu mai vorbim de circumstanțele politicii internaționale.
Cadrul general al „descoperirii” modernității politice a fost cu totul altul de cel al diseminării acesteia.

Foto : wikipedia

Marea Divergență în PIB per capita ⸺

„Condițiile Malthusiene” și „Marea Divergență”

Marea Divergență (a.k.a. „Miracolul European”) este denumirea dată schimbării socio-economice produsă în Europa Occidentală și părți ale Americilor, începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ce a permis depășirea limitelor de creștere economică pre-modernă, ce erau evidente în cazul altor puteri contemporane (China dinastiei Qing, India Mogulilor, Japonia shogun-ilor Tokugawa).
O sumedenie de cauze au fost atribuite acestui fenomen aproape mistic – de la bulan geografic la etica protestantă –, dar la fel de fascinante sunt analizele despre cum Marea Divergență a schimbat societățile occidentale înseși.
Despre cauzele și efectele acestui proces istoric (printre multe altele) puteți consulta:

  • K. Pomeranz, Marea Divergență. China, Europa și nașterea economiei mondiale moderne, Polirom, 2012.
  • N. Ferguson, Civilizația. Vestul și Restul, Polirom, 2017.
  • N. Elias, Procesul Civilizării, Polirom, 2002.

Deocamdată însă, problema noastră e ce-a fost înainte de această divergență, că doară cele 15 episoade precedente cu această perioadă se ocupă. Ei bine, înainte aveam de-a face cu celebrele condiții malthusiene, pe care le-am mai menționat p-acilea fără să le explicăm pe-ndelete.
Pentru cei care vor un răspuns mai concis, alde Fukuyama consideră că ce separă fundamental lumea malthusiană de modernitate ar fi creșterea economică intensivă. Un corolar al acestei explicații (ce ne place în mod special) ar fi trecerea de la exploatarea energiei biologice ca „motor” al civilizației umane (cai, boi și alte animale) la energia chimică stocată în diferiți combustibili, cărbuni și petrol în special.

Aceste condiții, care au stabilit limitele dezvoltării societăților umane până la Revoluția Industrială au fost botezate după caracterizarea pesimistă a potențialului umanității făcută de Thomas Malthus într-al său Eseu Asupra Principiului Populației (1798).
Din câte se pare, acest Malthus era un defetist și-un gunoi moșnejesc avant la lettre, iar miza sa era consolarea maselor cu mizeria acestei lumi și îndreptarea lor către virtuți pochești (e.g., să-și respecte mai marii ecleziastici sau mireni și să-și afle răsplata în ceriuri).
În esență, eseul acela prevedea un meci continuu între creșterea economică (sub forma sa principală din epocă, anume excedentul agricol sau, ceva mai savant, creștere economică extensivă) și sporul populației. Mai precis, în condiții de creștere, oamenii trăiesc mai bine și se încurajează singuri să facă mai mulți copii, care vor „mânca” treptat creșterea inițială, ducând la degradarea condițiilor de trai și, eventual, la diminuarea populației prin foamete, molime și războaie, într-un cerc vicios fără de sfârșit. Malthus implică existența unui punct de echilibru aproape divin între resurse și populație (un adevărat sweet spot), care e foarte probabil să existe, dar pe care nu l-a identificat încă nimeni și care-i total dependent de reperele subiective ale fiecăruia.

de profundis ...

Probabil cel mai cunoscut exemplu de creștere economică extensivă s-a produs în Europa secolelor XI-XIV, așa-numitul Ev Mediu Mijlociu (High Middle Ages). Datorită unui cumul de factori – îmbunătățirea relativă a climei, răspândirea unor tehnici agricole orientale, impulsul politic către desțelenirea unor pământuri – populația Europei aproape că s-a dublat în două secole, însă produsul pe cap de vită furajeră a rămas mai mult sau mai puțin același.
Privind retrospectiv, marea problemă era epuizarea solurilor. Fiindcă nu se știa prea multe despre rotația culturilor, cam la o jumătate de generație (10 ani) unele terenuri trebuiau abandonate. Astfel, creșterea economică intensivă era cam greu de obținut.
E interesant de remarcat că pe la începutul secolului al XIV-lea, când populația era la apogeu, instituțiile politice mai comptente ale epocii (cum ar fi monarhia engleză) beneficiau de un surplus serios de mijloace materiale. Ilustrația perfectă a politicii în condiții malthusiene este ce-a făcut cu acest surplus alde Edward al III-lea. Pentru că nu putea să-și investească bugetul recent umflat pe la Goldman Sachs sau East India Company, s-a gândit că cel mai bine ar fi să atace Franța, pornind Războiul de 100 de Ani. 

Opera lui Malthus a fost extrem de prost receptată într-o epocă puternic tributară iluminismului, fiind aspru criticat de toată lumea (care conta) și, către sfârșitul vieții, probabil și-a dat seama singur că modelul său nu funcționa pentru o societate britanică aflată la apogeul Primei Revoluții Industriale.
Nu știm dacă dezonorabilul (în virtutea ocupațiunii pochești) reverend și-a băgat unghia-n gât din cauza asta, însă consensul actual e că modelul malthusian descrie perfect cele aproximativ 97 de secole de trai uman organizat anterioare vieții lui Thomas Malthus.

Foto : economiasimple.net

⸺ Thomas Malthus (1766-1834), gunoi pochesc și profet retrospectiv ⸺

Politica în Condiții Malthusiene

Bănuim că până și jegosul nostru premiere – faimosul Cîțu-lache – ar înțelege diferențele esențiale între evoluțiile politice din lumea tradițională/malthusiană* și condițiile în care a evoluat și evoluează politica modernă. Special pentru acest sclăvete ridicol (aflat în pole-position pentru premiul de gunoiul politic al anului 2021) vom folosi două concepte, pe care credem că și le-a însușit pe când lustruia băncile „marii” universități americane ce i-a spălat temeinic fâșia îngustă de neocortex.

Discutăm despre investiții (în sensul cel mai larg posibil), incentives (stimulente generale în favoarea unui anumit comportament) și ROI (return on investment / rentabilitatea unei investiții, aici nu ne limităm la tărâmul material).
Cei care le-au împuiat capetele talibanilor libertarieni de Pipera insistă mereu pe discursul privind întărirea unor instituții, în sens larg, care să le asigure indivizilor predictibilitatea pe termen lung a propriilor investiții – drepturi de proprietate (intelectuală), stabilitate fiscală și monetară, negocierea și aplicarea transparentă a contractelor. Toate aceste instituții sunt sublime, însă se bazează pe presupunerea că creșterea economică și ROI-ul preconizat de indivizi sunt sustenabile pe termen lung.
Atunci când creșterea are limite stringente, după cum sugera alde Malthus, avem de-a face cu o lume unde nu prea ai vreun incentive să investești în capital, fie el fix sau simbolic (educație și instituții conexe). E mult mai productiv să organizezi niște băieți cu niscaiva săbii și cai (să le zicem nobili) ca să ia cu japca surplusul unor prăpădiți umiliți și obidiți (să le zicem șerbi).

De-asta, în condiții malthusiene, singura instituție politică demnă de luat în seamă este statul. Acesta permitea un nivel intensiv de cooperare pentru organizarea prădării, ce poate fi privită ca o formă de creștere economică extensivă, cel puțin pentru cei care au succes. Prădarea resurselor poate fi orientată către interior (luând forma sclaviei, șerbiei sau a impozitării unor indivizi formal liberi) sau către exterior (războiul).
Din cauza diferitelor modalități disponibile de organizare a prădăciunii, de obicei în interiorul „clasei” superioare tendința a fost de sporire a coeziunii de grup în cazul prădăciunii externe și de fisiune a coeziunii în cazul celei interne … cam ca la cimpanzei.
Dacă luăm în considerare că grupurile prădate au înclinația naturală către apărare împreună cu ritmul extrem de scăzut al inovațiilor tehnologice, putem începe să intuim o secvență a evoluțiilor politice în lumea malthusiană.

Statul reprezenta un instrument util de transformare a capacității de coerciție în resurse economice, totuși avea și o mare problemă. În vremuri antice și medievale, statul era un monopol al unei foarte mărunte minorități dintr-o societate (probabil nu a depășit niciodată și nicăieri 5 la sută din populație).
De aceea chestiunea legitimității – sau operaționalizarea resurselor ideologice – era crucială în stabilitatea instituțională pe termen lung. În principiu, singura resursă ideologică ce putea fi mobilizată a fost pentru multă vreme religia (și „tradiția” sau diferitele „obiceie ale pământului”).
Dansul autorităților politice cu legitimarea religioasă a dat naștere – nu peste tot și în funcție de specificul cultural – la diferite configurații de limitare a puterii politice (vezi episodul 8). Aceste limite impuse „prăduitorilor interni” erau în consonanță cu minimale și vagi idealuri despre o societate justă, permițând „bandiților sedentari” să beneficieze în continuare de legitimitatea conferită de „păzitorii” muritori ai voinței divine.

Ca să recapitulăm, evoluția politică în condiții malthusiene a avut un ritm extrem de lent și s-a desfășurat pe două direcții mari și late:

  • evoluția statului (ca mijloc de creștere economică extensivă) – puterea politică genera resurse economice care, la rândul lor, puteau fi reinvestite în expansiunea (puterilor) statului. În special în Europa și China, această logică s-a perpetuat până la contactul cu actori militari formidabili (triburile turcice din Asia Centrală, triburile maghiare și slave din Europa de Est, arabii) sau cu limite naturale de netrecut (Marea Mediterană, Alpii, Himalaya).
  • deraierile legitimității – puterea statelor și status quo-ul (geo)politic puteau fi tulburate de instanțele de legitimare ideologică prin evoluția unor tradiții de rule of law (domnie a legii) sau prin mobilizarea, pe aceeași cale ideologică, a unor noi actori: exemplul cuceririlor arabe din secolele VII-VIII fiind cel mai faimos.

În majoritatea episoadelor anterioare am depănat povestea diferitelor state și „domnii ale legii”, una îmbârligată și desfășurată în condiții malthusiene la un tempo extrem de lent. În episodul 15 am văzut că o a treia inovație instituțională majoră – responsabilitatea politică – a fost introdusă într-o lume care, practic, nu se mai supunea limitelor malthusiene.
Lentoarea acestui tempo se datorează unei alte specificități a lumii malthusiene: lipsa contactului sistematic între spații culturale și unități politice diferite. De exemplu, Scipio Africanul nu avea prieteni comuni pe Facebook cu Qin Shi Huangdi ca să afle și el că chinezul dezvoltase rudimentele statului modern cât domnul consul era ocupat bătându-se cu dracii de cartaginezi.

Foto : dw.com

⸺ importul instituțiilor moderne în spații „malthusiene” poate duce la catastrofe precum „statele eșuate” ⸺

Evoluții Politice în Condiții Moderne

Cu toate hibele sale multe și imense, capitalismul și inovațiile tehnologice conexe au schimbat pentru totdeauna condițiile macro în care evoluează toate celelalte dimensiuni ale vieții sociale. La nivelul evoluțiilor politice, garantarea (mai mult sau mai puțin) creșterii economice pe termen lung a adus noi și noi actori părtași la conflictele și compromisurile politicii.
Acuma să nu se înțeleagă că evoluțiile economice le determină pe cele politice (sau invers); ele sunt invariabil intercalate, cu momente și părți autonome și dependente. Cartea-etalon din 1968 a lui Samuel Huntington, Political Order in Changing Societies, a stabilit că e posibil să ai societăți extrem de sofisticate din punct de vedere economic/tehnologic și care se află totodată în preistoria evoluțiilor politice sau că democratizarea procesului electoral (un pas către modernizarea politică) poate constitui uneori o piedică în calea atingerii unui nivel satisfăcător de bunăstare economică.

Creșterea dramatică a producției pe cap de locuitor nu a însemnat doar sporirea resurselor aflate la dispoziția prădătorilor statali interni și externi. E drept că statele moderne absorb infinit mai mult din producția realizată pe teritoriul care-l controlează față de omoloagele lor malthusiene (30-40 la sută față de 2-5%), însă și resursele aflate la dispoziția actorilor non-statali au crescut semnificativ.
În câteva generații, progresul tehnic și militar au făcut mult mai apetisante perspectivele de a investi în capacități de producție (cu toate instituțiile aferente) și prospectul clasic al investiției către prădăciunea externă mai intimidant.
Creșterea economică, împreună cu generalizarea ratei de penetrare a ideologiilor seculare (egalitariste) au dus mobilizarea socială la rate inimaginabile în condiții malthusiene.
Dacă statul lumii tradiționale funcționa ca monopol al unei elite liliputane, în lumea modernă statul capătă o dublă cristalizare – fiind simultan un actor (relativ) autonom exercitând prerogativele regaliene tradiționale prin intermediul birocrației și o arenă în interiorul căreia se ciocnesc interesele divergente/convergente/izolate ale unei societăți întregi.
Continua mobilizare de noi actori în politică, folosind resurse economice și ideologice proaspete, se produce îndeobște ca reacție la dominația unor elite (aristocratice, militare, economice, teocratice sau tehnocratice) care reușesc în mod recurent să captureze statul și să-și asigure rente prin intermediul acestuia. Grupuri și instituții din interiorul statului și a societății civile se află mereu în competiție ideologică pentru mai buna organizare a acelor investiții, individuale și colective, care permit creșterea economică intensivă … cel puțin la nivel declarativ.

Un alt factor propriu modernității politice este gradul extraordinar de integrare internațională. Construcțiile instituționale au fost influențate de puternica interacțiune a statelor în ceea ce numim domeniul relațiilor internaționale. În afara acestui actor clasic, devenit în secolele XIX-XX statul-națiune, diverși actori non-statali – cum ar fi diversele organizații asociate capitalului internațional, ONG-uri sau organizații paramilitare – au avut și continuă să exercite un impact deloc neglijabil în procesele politice moderne.
Până acum am depănat poveștile unor spații politice relativ autarhice, unde influențele externe erau de două feluri, ce se puteau și îngemăna: conflictul (războiul sau amenințarea războiului) și misionarismul (diseminarea peste granițe politice sau culturale a unor mesaje religioase, unele dintre ele pretins universale).
Privind din acest unghi, e simplu să explicăm cele trei instituții din lumea malthusiană (pe care astăzi le-am numi) transnaționale: imperiul de cucerire, Biserica Catolică și Califatul Islamic. În ciuda repetatelor încercări ale acestor actori de a integra diferitele populații aflate în aria lor de influență, evoluțiile politico-sociale în condiții malthusiene au avut un puternic caracter local (izolat).

Gradul superior de integrare internațională și mobilizare de (noi) actori a sporit competiția între state și, implicit, între modelele sociale promovate de acestea. Poate părea paradoxal dar, în contextul acestei competiții, a sporit convergența între formele politice; de exemplu, alegerile electorale par a fi ubicue pe toate paralele și meridianele, indiferent de calitatea lor intrinsecă.
De voie sau de nevoie, societățile nu se mai pot complace într-o senilitate instituțională seculară. În timpul Războiului Rece de pildă, SUA și URSS au dorit să-și exporte modelele sociale … mai cu vorba bună, mai cu japca.
Rarele povești de succes ale acestor exporturi au demonstrat fața și reversul acestui grad superior de integrare: posibilitatea teoretică de a te reinventa întru prosperitate și realitatea mai generală a construcțiilor instituționale. Am discutat în episodul dedicat „stării de natură” despre conservatorismul inerent homo sapiens în ceea ce privește macro-regulile. A renegocia reguli și comportamente adânc înrădăcinate nu e vreo bucată de tort. Edificarea instituțiilor e ceva mai dificilă decât cea a formelor exterioare ale modernității.

„Construcțiile instituționale nu seamănă cu înălțarea unui baraj sau cu proiectul unei autostrăzi. E nevoie de multă muncă preliminară să convingi oamenii că e nevoie de o schimbare a comportamentelor, urmată de alcătuirea unei coaliții în favoarea schimbării capabilă să reziste presiunii exercitate de grupurile interesate de perpetuarea vechiului regim. Apoi mai e și rutinizarea noilor comportamente la nivelul majorității populației. De multe ori, instituțiile formale trebuie acompaniate de schimbarea unor paradigme culturale.

Instituțiile apar din cauze, la o privire retrospectivă, contingente. Unele dintre ele supraviețuiesc deoarece răspund unor nevoi mai mult sau mai puțin universale. De aceea putem discuta de convergență instituțională de-a lungul timpului.
Însă supraviețuirea instituțiilor implică deasemenea multă contingență: un set de instituții politice care funcționează într-o țară cu media de vârstă a populației în jurul a 20 de ani s-ar putea să nu mai meargă cu o treime dintre cetățeni în pragul pensionării. Dacă instituțiile nu se pot adapta, societatea va intra în criză și-apoi în colaps.”**
.

guest
0 Comentarii
Inline Feedbacks
View all comments

* Secțiunile II și III ale acestei postări se beazează pe raționamente dezvoltate în Francis Fukuyama, The Origins of Political Order: : From Prehuman Times to the French Revolution, pp. 458-481.

**  Fukuyama, op. cit., p. 479-480.