Meniu
Am stabilit în episodul 18 că nu toate lucrurile bune merg împreună (e.g., o societate poate fi extrem de dezvoltată economic, însă primitivă din punct de vedere economic și/sau social). Pe lângă aspectele instituționale, identificabile și măsurabile, există și fenomene mai subtile, care pot fi esențiale în succesul/insuccesul unei societăți.
Unul dintre cele mai discutate dintre acestea ar fi capitalul social — capacitatea indivizilor de a crea legături durabile, frecvente și complexe unii cu ceilalți, în special cu străinii (în sensul de necunoscuți). Aceasta ar fi una dintre multele definiții, iar netul de limbă română nu este prea generos cu resursele privind capitalul social. Conceptul se află în strânsă legătură cu (ne)încrederea socială și cu gradul de dezvoltare a ce numim astăzi societate civilă (asociații de cetățeni cu scop non-patrimonial aflate în afara sferei statale).
Istoric vorbind, e celebră descrierea spiritului asociativ al americanilor oferită de Alexis de Tocqueville în Despre Democrație în America. În ultimele decenii a devenit foarte la modă născocirea de metodologii care să permită comparația capitalului social între diferite spații, însă puține astfel de încercări sunt pe deplin convingătoare. Probabil capitalul social va rămâne unul dintre acele lucruri necuantificabile, pe care știi dacă-l ai sau nu.
În continuarea episoadelor precedente, unde am vorbit despre momentul modernizării statului, adoptării votului universal și emergența clientelismului, vom povesti despre două societăți dezvoltate economic, dar care, din cauza neîncrederii sociale crescute, au ratat modernizarea politică și socială: Grecia și Italia.
Cauzele și efectele acestei modernizări incomplete au ecouri și în experiența României moderne: neîncrederea în stat și în concetățeni, partide politice organizate în jurul clientelismului cu scopul îmbogățirii celor care populează statul, corupție generalizată, birocrație statală handicapată.
În Germania (vezi episodul 20) statul a fost modernizat înainte de epoca politicii de mase și fenomenul clientelismului a fost mereu neglijabil; Statele Unite (vezi episodul 22) a cunoscut aproape un secol de clientelism până o clasă de mijloc relativ puternică a reușit cu greu să-l domolească și să ceară articularea unei birocrații weberiene.
Grecia și Italia au devenit democrații electorale curând după independență (înainte măcar să se încerce organizarea unei birocrații serioase), iar mobilizarea unei părți importante din electorat s-a făcut mereu cu promisiunea angajării/promovării în sectorul public. Au devenit țări bogate după Al Doilea Război Mondial, dar creșterea economică de una singură n-a stârpit clientelismul, după cum preconizau majoritatea teoreticienilor epocii. Noi actori sociali au fost recrutați în sistemul de pile– cunoștințe-relații și antrenați să joace după vechile reguli.
1 Întâi și-ntâi trebuie spus că problemele neîncrederii, statului slab și corupției se referă mai degrabă la sudul peninsulei (+Sicilia) — o regiune agrară alipită la Regatul Piemontului în anii 1860-1870 în procesul de Unificare a Italiei. Decalajele de toate felurile dintre nord și sud s-au păstrat (aproape) până astăzi, în ciuda redistribuirii serioase realizată în special în primele decenii după Al Doilea Război Mondial.
Există numeroase studii sociologice ce descriu viața tradițională în Grecia și sudul Italiei (regiune cunoscută și sub denumirea de Mezzogiorno), axate pe predominanța covârșitoare a familiei ca (practic singura) unitate de cooperare socială și absența structurilor civice care să existe în spațiul social aflat între stat și individ.
Atitudinile față de cei exteriori grupului familial au fost și rămân unele de suspiciune amestecate cu dispreț. În astfel de medii sociale, vecinii nu sunt priviți ca un sprijin, ci sunt potențial rivali. Întreprinderile economice rămân de dimensiuni reduse și operate în cadru familial; iar când urbanizarea se produce, motorul acesteia nu este industrializarea, ci activitatea statului. Dacă în Europa Occidentală indivizii au fost atrași către oraș de cererea pentru forța de muncă în industrie, în aceste spații semi-periferice întregi familii și comunități rurale au fost strămutate la oraș, păstrându-se intacte dinamicile sociale tradiționale. Tranziția de la Gemeinschaft la Gesselschaft s-a produs doar formal.
Există, bineînțeles, multe deosebiri între Grecia și sudul Italiei, dincolo de asemănările privind legăturile familiale, absența încrederii sau a unei societăți civile veritabile. Una are Mafie care–ți rupe picioarele, cealaltă doar mafie politică. Una-i catolică, alta ortodoxă. Una a ocupat-o pe cealaltă în timpul războiului. Cu toate astea, în afara perioadei 1941-45, s-au situat mai mereu cam în același spațiu geo-politic (i.e., sub influența serioasă a puterilor occidentale și, mai precis, a Statelor Unite). Pentru români e ușor să înțelegem conexiunile între neîncrederea socială și clientelism/corupție/administrație slabă, că doar le trăim în timp real. De fapt, ele se consolidează/subminează reciproc: un guvern capabil produce încredere și este, la rândul său, potențat de încrederea socială.
Grecia, Italia și România au intrat cam în aceeași perioadă în clubul statelor independente. La sfârșitul Primului Război Mondial erau cam pe-acolo cu dezvoltarea economică (exceptând nordul Italiei). Toate trei au fost puternic infectate cu microbul fascist. La noi a fost episodul socialismului real care–a complicat și mai mult un tablou politico-social deja îmbârligat. În ultimul deceniu Grecia a retrogradat și se află cam la nivelul României. Italia, în ciuda unei politici mizerabile, e în primele zece economii ale lumii. Asemănări? Deosebiri?
Cu toate astea, moda prințului străin nu apusese, iară grecii s-au ales c-un june danez de Schleswig–Holstein, care le–a dăruit noilor săi supuși o mândrețe de constituțiune, ba chiar și vot universal masculin în 1864, cu vreo generație înaintea Europei de Vest. La fel ca-n SUA, democrația a aterizat înaintea statului modern.
În ciuda formelor politicești aparent avansate, Grecia a rămas o țară agrară, cu toate că ceva urbanizare s-a produs pe la finalul secolului în jurul porturilor de la Mediterană. Orașele erau centre administrativ-comerciale, cu o industrie chiar mai sublimată ca cea a Vechiului Regat.
Statul era unul dual (pentru explicarea mai pe larg a conceptului vezi secțiunea „Criză Politică” din articolul despre fascism): un executiv în jurul monarhiei (populată cu mulți străini) independent de un legislativ deschis contestării democratice.
Această combinație sinistră — un executiv slab dominat de străini, absența unei clase antreprenoriale (și chiar a unei burghezii funciare) în mijlocul primului boom al capitalismului global și prematura deschidere a sistemului electoral — a stat la baza tradiției clientelismului grecesc.
Politica rurală a secolului al XIX-lea era organizată în jurul clasicelor relații patron-client și al familiilor extinse. Oamenii au rămas ancorați în acest univers social pe măsură ce politica se democratiza (formal). La nivel național, nu se putea ca viața politică să se reconfigureze (peste noapte) în partide cu politici programatice menite să apere interesele uneia sau alteia dintre clasele sociale; ca să nu mai aducem în discuție lipsa de educație și analfabetismul votanților.
Votul universal a transformat vechile rețele de patronaj în clici politice, care nu aveau cum să motiveze alegătorii altfel decât mituindu-i. Cea mai simplă soluție era umflarea artificială a rolului statului, ajuns de departe cel mai mare angajator într-o epocă a laissez-faire-ului. Deja în anii 1880 Grecia avea de 7 ori mai mulți funcționari per capita decât Marea Britanie.
După Primul Război Mondial a urmat o scurtă perioadă-n care se părea că Grecia s-ar putea stabiliza și moderniza. Într-un caz clasic de a vedea partea plină a paharului, Războiul Greco-Turc (1919-1922) s-a soldat un aflux de refugiați a peste 1.5 milioane de greci din fostul Imperiu Otoman expulzați de noul guvern de la Ankara; un potențial pericol din multe puncte de vedere.
Aceștia constituiau clasa antreprenorială a otomanilor și, chiar dacă veneau fără capital fizic, erau oameni mobilați intelectual și cu conexiuni în lumea afacerilor. Pe spinarea lor și a investițiilor vest-europene, Grecia și-a accelerat urbanizarea, constituindu-și și o brumă de industrie, impresionantă în context regional.
Emergența acestei burghezii „de import” și a unui modest proletariat industrial (reprezentat de un partid comunist ce boxa deasupra categoriei datorită finanțării și know-how-ului de la Moscova) promiteau un viitor politic organizat pe baze programatice.
Dar Marea Criză a stricat toate planurile, iar Greciei nu i-a mai fost dat să experimenteze contestare politică autentică până la jumătatea anilor ‘70 (când a devenit prima țară din ce S. Huntington a botezat Al Treilea Val al Democratizării). S-au succedat următoarele regimuri: dictatură de dreapta (1936-41), ocupație militară italo–germană în timpul războiului, război civil (1946- 49), democrație mimată până-n 1967 și Regimul Coloneilor (1967-74).
Picând după Al Doilea Război Mondial pe șervețelul occidental, Grecia a cunoscut o dezvoltare economică rapidă ca urmare a investițiilor străine, iar în 1981 (destul de rapid după revenirea la democrație) a aderat la UE. La fel ca la noi, integrarea europeană i-a civilizat în mare măsură.
Până la debutul așa-zisei Crize a Datoriilor Suverane în 2009, viața politică a Greciei a fost dominată de Noua Democrație (conservatori, ND) și PASOK (PSD-iștii lor), care au alternat de multe ori la guvernare și au început repede să bată recordurile de clientelism ale celuilalt. Deja la jumătatea anilor ‘80 observatorii externi comparau cele două partide cu mașinăriile politice din America celebrei Gilded Age.
Deoarece partidele căpătaseră obiceiul de–a concedia clienții celorlalți la fiecare alternanță, destul de repede (la insistența sindicatelor din sectorul public, ce–aveau, iar ca la noi, o sumedenie de conexiuni politice) s-a introdus un statut al funcționarului public, după care acesta devenea aproape inamovibil. Sună cunoscut?
Între 1974 și 2009 numărul angajaților la stat a crescut de 5 ori. La mijlocul anilor ‘90, Banca Centrală a Greciei avea peste 16.000 de angajați. Așa ca idee, BNR a avut un maximum de vreo 8.000 de angajați pe vremea Împușcatului, când era practic singura instituție financiar-bancară dintr-o țară cu de peste două ori populația Greciei.
Grecii n-au avut o clasă de mijloc îndeajuns de coezivă să se agite serios pentru reforma statului. Asta probabil și pentru că aproape toată clasa de mijloc era angajată la stat.
Acuma, vorbind serios, establishment-ul politic a reușit mereu să coopteze alți și alți actori sociali — noii urbanizați, emigranții din Imperiul Otoman, cei veniți înapoi din Occident după 1974 — în rețelele existente de clientelism.
N-a ajutat nici lunga tradiție de influență străină în afacerile interne: diversele clici din partea regală a executivului sau sprijinul SUA pentru mizerii clientelare de dreapta în dauna comuniștilor și socialiștilor imediat după Al Doilea Război Mondial.
Un alt factor are de–a face cu decalajele de dezvoltare și articularea târzie a unei economii capitaliste. Grecia a căpătat ceva urbanizare și-o pojghiță de modernitate relativ repede. Totuși, lipsa locurilor de muncă în sectorul industrial i-a făcut pe oameni să se orienteze către stat (sau să emigreze), iar politicienii s-au grăbit să le facă pe plac. Mai mult, prezervarea vechilor rețele de patronaj a fost posibilă doar în absența unui economii private puternice.
Nu în ultimul rând, deficitul de capital social/neîncrederea socială a fost un factor de luat în seamă. Unii sunt de părere că asta-i o caracteristică culturală independentă, iar alții că e o consecință a altor procese socio-istorice.
Francis Fukuyama, care a studiat comparativ chestiunea neîncrederii în Trust: The Social Virtues and the Creation of Prosperity, e de părere că:
Originea neîncrederii grecești se află în sistemul politic, în mod special în absența unui stat competent și imparțial, iar apoi s-a perpetuat într-o caracteristică culturală. Neîncrederea natural prezentă într-o societate rurală sub ocupație străină a fost exacerbată de conflictele politice ale secolului al XX-lea. În ciuda faptului că sunt printre cele mai omogene societăți din punct de vedere etnico-religios, grecii au fost divizați în funcție de clan, regiune, clasă sau ideologie. Aceste clivaje au fost alimentate de faptul că statul n-a fost niciodată privit ca protectorului unui interes public (ca în Franța sau Germania), ci ca mijloc de înavuțire exploatabil de diverse interese înguste. (Political Order and Political Decay, p. 107).
Într-un studiu clasic — Cum Funcționează Democrația? — Robert Putnam (poate cel mai important cercetător american într-ale legăturii capitalului social cu o ordine politică sănătoasă) a analizat discrepanțele inter-regional enorme la nivelul guvernării locale în Italia. Acestea se corelează cu gradul de participare a indivizilor în viața civică și cu lunga tradiție a clientelismului în acele regiuni cu cea mai proastă performanță.
Dintr-o exagerată predispoziție către generalizare, Putnam s-a apucat să atribuie disfuncționalitățile sudului Italiei unor imuabile valori culturale, a căror origine o plasează în Evul Mediu Târziu când Sicilia n-ar fi beneficiat de „virtuțile republicane” ale unei Veneții sau Genove, fiind ținută-n întuneric de bocancul greu al regilor normanzi.
În orice caz, clientelismul care–a măcinat Mezzogiorno în ultimele multe decenii n-are prea multe de–a face cu cavalerii normanzi, fiind de dată mai recentă și legată mai degrabă de circumstanțele articulării statului național italian modern.
Spre deosebire de Prusia — care a raționalizat și naționalizat aparatul de stat când a unificat Germania — Regatul Piemontului n-avea nici o birocrație atât de weberiană și nici forța militară de a se impune în sud. Astfel, la momentul unificării burghezia industrială din nord a făcut un soi de pact de neagresiune cu oligarhia agrară a sudului, alianță informală cunoscută sub numele de bloco storico.
Acești notabili aflați la vârful rețelelor de patronaj tradiționale s-au arătat dispuși să sprijine-n parlament orice majoritate în schimbul autonomiei locale plus ceva parale de la centru ca să aibă ce distribui periodic propriilor clienți.
Una dintre numeroasele diferențe dintre societățile tradiționale și cele moderne e că în primele predomină ierarhia de status (te nășteai/deveneai repede parte a uneia dintre cele trei stări: cei ce se roagă/luptă/muncesc), pe când în cele moderne predomină ierarhia de clasă (contează poziția în care te afli în cadrul circuitelor de producție, distribuție sau schimb, poziția traducându-se rapid în avere).
Relația feudală între senior și vasal poate fi privită ca un contract formal de patronaj, cu privilegii și îndatoriri stipulate clar. Evident, în societăți tradiționale când aveai nevoie de ceva trebuia să te adresezi superiorului tău social, că nu puteai să cumperi de pe piață. Din această perspectivă, capitalismul este un sistem infinit mai rațional; ideea era că doream să subliniem originile patronajului tradițional.
În sudul Italiei feudalismul a fost abolit, de jure, doar în secolul al XIX-lea (după Revoluția de la 1848), iar relațiile de patronaj s-au mutat exclusiv în registrul informalului. Foștii seniori — care în societatea tradițională îndeplineau la nivel local funcții social-politice pe care astăzi le asociem exclusiv cu o autoritate centrală — au devenit oligarhi funciari preocupați exclusiv de propria avere într-o tranziție dură (și pentru ei) și relativ rapidă de la feudalism la capitalism.
Deoarece statul piemontez nu avea nici dorința nici capacitatea de a se implica în Sud, după 1860 ordinea politică în Mezzogiorno începuse să se dilueze. În acest context, potrivit celor mai serioși autori, a avut loc nașterea mafiei siciliene.
Într-o interpretare puternic economic-istă, mafioții sunt priviți ca niște antreprenori privați ce furnizează protecția drepturilor de proprietate individuală într-o societate în care statul este absent. Mafia îndeplinea un serviciu cerut de populație: folosirea amenințării/violenței pentru a se asigura că înțelegerile sunt respectate.
Au existat studii — unele mai convingătoare, altele nu prea — care au arătat că grupări mafiote cu viață lungă s-au dezvoltat taman în acele zone ale sudului Italiei unde justiția oficială era în mâinile unei singure familii de notabili, spații cu un nivel ridicat de conflict în jurul proprietății funciare după reașezările juridico-politice pricinuite de îmbârligatul proces de Unificare al Italiei.
Patronajul tradițional s-a metamorfozat în clientelism în diferite etape, iar impulsul final a fost introducerea votului universal (începutul secolului al XX-lea) într-o societate cu un stat slab, decalaje de dezvoltare față de țările aflate în centrul capitalismului mondial al vremii și cu mari diferențe inter-regionale. Ar fi util să spunem că limba italiană (o construcție academică realizată în jurul dialectului toscan) nu s-a generalizat până spre Al Doilea Război Mondial, iar dialectele regionale nu erau mutual inteligibile.
Organizarea politicii în jurul simpatiilor și antipatiilor personale a golit repede de conținut însăși ideea de partid, aspect evident și în cazul României interbelice (sau post-comuniste cu monopolul și multele milioane de membri ai PCR jucând același rol); astfel că n-ar trebui să ne mire că ambele societăți au căzut ușor pradă fascismului în problematica atmosferă de după Primul Război Mondial.
În consonanță cu ideologia vremii privitoare la reducerea decalajelor, începând cu ultima parte a secolului al XIX-lea guvernele italiene s-au folosit intens de instrumentul taxelor vamale prohibitive — atât la produsele manufacturate, cât și la cele agricole. Dacă această politică a sprijinit dezvoltarea unei industrii competitive în nord, sudul s-a trezit cu o și mai acută dominație a oligarhilor agricoli. Acest rol disproporționat (în cadrul ambelor ierarhii, de status și de clasă) al proprietății funciare a încurajat familiile ce-ar fi putut să devină o clasă de mijloc antreprenorială să se orienteze către achiziția de mai mult pământ, într-o vreme în care emigrația (internă sau externă) era cam pentru totdeauna.
Lucrurile au rămas cam la fel pe parcursul celor două decenii de conducere fascistă. Imediat după război, peisajul politic avea potențialul de a se diferenția radical de cloaca ante–belică, prin consolidarea a două partide nepătate: Democrazia Cristiana (DC) și Partidul Comunist (legitimat de opoziția-n ilegalitate față de fasciști).
Problema a fost dinamica Războiului Rece. Americanii nu-și permiteau un partid comunist de guvernământ în Europa Occidentală, în contextul în care creștin-democrații nu puteau câștiga prea multe voturi în rândurile proletariatului industrial din ce în ce mai numeros. Astfel, cu fonduri americane și tehnici de organizare moderne, DC a încorporat vechii notabili din zonele agricole (care nu dispăruseră) cu mult populism și ceva suport pochesc în ce a fost probabil cea mai de succes mașină clientelară din politica secolului al XX-lea, dominând politica italiană timp de peste patru decenii.
Pentru sudul Italiei perioada postbelică a însemnat cam aceeași mărie cu altă pălărie. Politicienii de la Roma și-au dat seama că nu pot ține sudul în sărăcie perpetuă: din anii ’50 și până în anii ’80 a funcționat Cassa per il Mezzogiorno, un program etatist de investiții dedicat dezvoltării sudului.
În ciuda transferului impresionant de parale, nu s-a reușit crearea unei industrii, ci un soi de colonizare a sudului de către nord la nivel financiaro-industrial, cu tot cu „repatrierea” celei mai mari părți din profituri. La data decesului acestui program, discrepanțele dintre cele două regiuni erau mai mari ca niciodată.
La nivel politico-societal, Cassa per il Mezzogiorno a fost un factor de exacerbare a corupției și clientelismului. La fel ca-n Grecia, relațiile politice și capacitatea de–a perverti birocrația statală au devenit un drum mult mai sigur către îmbogățire decât activitatea în sectorul privat. Liderii DC din sud au colaborat strâns și spre folos comun cu diferite famiglii; măsluirea licitațiilor fiind dusă la rang de artă.
Precum în Grecia (și-n multe alte părți ale lumii), marele licurici de la Washington a preferat partide „de dreapta” corupte în dauna unor partide de stânga ceva mai spălate. În ciuda deselor schimbări în cabinet, politica italiană a rămas extrem de previzibilă sub cizma gloduroasă a Democrazia Cristiana.
Lucrurile au luat o turnură spectaculoasă către sfârșitul Războiului Rece. Marxismul și partidele comuniste au fost discreditate definitiv, așa că nu mai exista vreo motivație geopolitică pentru ținerea-n brațe perpetuă a creștin-democraților. Corupția și Mafia — în loc să se diminueze pe măsură ce Italia devenea tot mai bogată — ajunseseră în anii ’80 la un apogeu al violenței, ieșind din fieful lor sudic și infectând toată Italia (ba chiar deveniseră o operațiune trans-națională din cauza circuitului mondial al traficului de droguri).
Establishment-ul politic n-a făcut mare lucru împotriva Cosa Nostra sau ’Ndrangheta, că doar tacticile lor tradiționale erau de încorporare, nu de opoziție.
Unele figuri din sistemul de justiție — precum celebrii procurori Giovanni Falcone și Paolo Borsellino — au devenit embleme ale rectitudinii profesionale, ajungând să fie comparați extrem de favorabil cu politicieni ca de–alde Giulio Andreotti (șeful DC și un moșnegar extrem de alunecos și răpănos).
Asasinarea lui Falcone și Borsellino de către mafie în 1992 a generat reacții puternice în cadrul sistemului judiciar și în rândul opiniei publice. Procurorii au declanșat anchete extinse vizând corupția politică și legăturile dintre partide și crima organizată, în special operațiunea botezată Mani Pulite („mâini curate”).
Conivența dintre mafioți și politicieni s-a dovedit a fi mai generalizată decât cele mai pesimiste estimări inițiale. Procurorii au avansat suma de 5 miliarde USD pe an ca medie a șpăgilor plătite pentru contracte guvernamentale în anii ’80. Sistemul politico-mafiot al vremii este cunoscut retrospectiv drept Tangentopoli (tangento=recul, în sensul de para-ndărăt; polis=oraș), iar scandalul a marcat decesul politic al creștin-democraților.
După Tangentopoli toate partidele existente deveniseră nefrecventabile, de unde și avalanșa de partide noi în Italia contemporană. Rămășițele partidelor de dreapta au fost recuperate de diversele formațiuni construite în jurul lui Silvio Berlusconi — om vechi al sistemului, care a revitalizat atacurile politicienilor la independența justiției. Dacă am considera separația public–privat drept esența statului modern, întreaga existență a lui Berlusconi e un afront la adresa manierei moderne de a face politică.
În trei mandate de prim-ministru, ridicolul gunoi moșnejesc n-a schițat vreo reformă a sectorului public, continuând să se folosească de structurile clientelare cu originea în Mezzogiorno.
Similaritățile între Grecia și sudul Italiei sunt evidente. Ambele au fost spații înapoiate economic unde capitalismul a ajuns cu întârziere. Oamenii au devenit repede dependenți de stat în privința locurilor de muncă, experimentând ceea ce se numește în literatura de specialitate modernizare fără dezvoltare (modernization without development) sau forme fără fond, într-o exprimare mai neaoșă. Iar neîncrederea a fost și este generalizată, atât cea interpersonală cât și cea între cetățeni și stat.
Traiul într-o societate cu un grad ridicat de încredere prezintă avantaje indiscutabile. Într-una „neîncrezătoare”, după cum o demonstrează și justiția românească sau ridicola noastră clasă „antreprenorială”, cooperarea se poate face doar prin mecanisme formale — ce se soldează adesea prin contracte groase și procese lungi —, deoarece oamenii nu-și respectă promisiunile.
Este extrem de costisitor să veghezi la respectarea legii când oamenii se uită-n jur și văd că ceilalți nu o respectă din pura convingere că normele sunt apă de ploaie. Dacă un funcționar vede un coleg că ia șpagă și nu i se întâmplă nimic sau dacă un politician mai tânăr vede unul mai bătrân că măsluiește contracte, crește exponențial posibilitatea ca și el să se comporte întocmai.
Calitatea guvernării depinde de capitalul social existent. Dacă statul nu-și îndeplinește unele funcții, oamenii vor lua legea-n propriile mâini, cum s-a văzut din povestea originii mafiei siciliene.
Toată lumea știe că neîncrederea este contraproductivă, poate mai puțin gunoaiele moșnejești clasice. Dar orice individ izolat nu are motivația inițială de a fi primul care să treacă peste bariera neîncrederii, într-un cerc vicios al suspiciunii.
Istoriile moderne ale Greciei și sudului Italiei demonstrează că neîncrederea începe cu o serie de transformări politico- economice, cu tensiunea dintre Gemeinschaft și Gesselschaft. Odată cu trecerea generațiilor a devenit o caracteristică culturală extrem de dificil de corectat. Cinismul în relația cu statul sau percepția că ceilalți umblă să profite de tine devin „valori” care se transmit și se manifestă extrem de concret: încerci să faci evaziune fiscală pentru că statul e corupt și ilegitim, iar acesta devine și mai și din lipsa de fonduri pentru servicii sociale; chiar dacă tu personal nu ești dispus să profiți de concetățenii tăi, tot n-o să te aștepți la nimic bun din partea lor.
Dacă apreciați astfel de articole, vă puteți abona la blogul nesimțit aici.
1. Noțiunile prezentate în această postare urmează materialul tratat în Francis Fukuyama, Political Order and Political Decay: From the Industrial Revolution to the Globalization of Democracy, pp. 94-125.
„Educație și Bălăcăreală Politică” | ©®™, 2019-24.
mailto: titularu@un-nesimtit.ro
