Ce Iaște Politica, ep. 13: Deriva Oligarhică din Regatul Ungariei

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Pentru neinițiați e destul de greu – și dinlăuntru și dinafară – să înțeleagă ce se întâmplă într-un spațiu din punct de vedere politic. Și mai nasol e când facem excursii de-astea prelungite prin timp și spațiu. Iar periodizările clasice – Antichitate → Ev Mediu → Modernitate – sau marxiste – Sclavagism → Feudalism → Capitalism – nu prea ne ajută să dăm seama de aceste transformări politice, care constituie subiectul acestei serii.
Un demers revelator relativ simplu ar fi să ne concentrăm asupra statului și să pornim din prezent. De obicei, cam toată lumea știe câte ceva despre stat și ar trebui să-și răspundă, cu aproximație, cine este statul – membri importanți ai partidelor politice sau ale Complexului Bișnițăresco-Securistic ce populează funcțiile importante – și ce face statul – colectează impozite, oferă niște servicii „publice” (de obicei, de proastă calitate) și întreține un aparat represiv.
Distincția «stat ≠ societate civilă» este una artificială în zilele noastre (istoric vorbind, cu cât statul percepe impozite mai mari, cu atât își pierde din autonomie și devine mai dependent de, mai «încastrat» în societate), dar pentru o lungă parte a istoriei această distincție a fost perfect valabilă.
În perioada la care ne referim acum, la începutul Epocii Moderne Timpurii, în mare parte a Europei statul era o dinastie domnitoare + niște aristocrați atârnători și nu făcea prea multe în afară de războaie. Distincția «stat ≠ societate» își păstra valabilitatea. Cu cât ne apropiem de prezent, statul face mai multe, e compus din mai mulți (indivizi și grupuri corporate*) și distincția menționată mai sus își pierde din valabilitate.

În precedentele două episoade (11, 12) am explorat articularea și dezarticularea absolutismului monarhic slab (tipologizat în episodul 10) din Franța și Spania secolelor XVI-XVIII. Problema Vechiului Regim în aceste două spații a fost că dinastia conducătoare (care era statul) și-a dorit ca statul să poată face mai multe (decât în mod tradițional), dar să-și păstreze intactă autonomia (distincția stat ≠ societate).
Capitalismul comercial emergent a jucat un rol important în această ecuație, oferind celor din societate resurse economice de neînchipuit într-un aranjament economic feudal. Vechiul Regim avea nevoie de aceste resurse pentru expansiunea funcțiilor statului, însă nu dorea să dea socoteală prin instituționalizarea responsabilității politice (i.e., oferind o mai largă reprezentare și separarea atribuțiilor executive de cele legislative).

În prima parte a acestui episod vom face cunoștință cu o altă configurație de actori, într-un context doar în parte occidental, dar cu același rezultat final: evitarea guvernământului responsabil. Discutăm despre regimul oligarhic instaurat de aristocrația maghiară. Spre deosebire de cazurile francez și spaniol, Regatul Ungariei a sfârșit nu printr-o revoluție sau într-un declin fără de sfârșit, ci cu eșecul total al unității politice.
În a doua parte vom trage niște concluzii de etapă, comparând traiectoriile franceză, spaniolă și maghiară privitoare la ordine/dezordinea politică și implicațiile pe care aceste regimuri le-au avut pentru drumul către responsabilitate politică.

Foto : Wikipedia

⸺ Bătălia de la Mohács, tablou de Mór Than (1828-1899) ⸺ 

Regatul Ungariei — Un Feudalism Aparte

Istoria Ungariei în Evul Mediu Timpuriu, mai precis în perioada Dinastiei Arpadiene (sec. X – 1301), este una extrem de problematică. Și asta nu pentru că s-ar fi succedat evenimentele ca la CNN, ci din cauza lipsei izvoarelor scrise.
În mod evident, Ungaria n-a trecut prin transformările medievale tipic occidentale prezentate în episoadele 5-8. Considerăm că e de dorit să luăm ca referință trăsăturile specifice societăților medievale occidentale și să realizăm apoi un portret al celei ungare, ținând cont de acele repere.

În primul rând, maghiarii își fac intrarea în izvoarele istorice europene pe la sfârșitul secolului al IX-lea, ca migratori aflați la nivelul tribal de organizare socială – surse îndoielnice vorbesc despre o uniune de șapte (mitice) triburi. Dealtfel, Dinastia Arpadiană își trage denumirea de la șeful semi-legendar al acestei uniuni. Printre descendenții săi, cronicarii au inclus primii principi ai Ungariei, dar și primul Rege al Ungariei – faimosul Ștefan I (cca. 975-1038).
Total diferiți de migratorii clasici ai secolelor IV-VII, maghiarii nu au devenit parte a unei sinteze cu populațiile băștinașe. Acestea erau oricum în număr redus și, judecând retrospectiv, identitățile etnice erau deja destul de bine stabilite. Rezultatul a fost o coexistență (relativ) segregată. Cu toate acestea, judecând după legendarele capacități militare ale ungurilor, e de presupus că mai-marii invadatorilor s-au impus repede ca lideri în teritoriu, deasupra tuturor ierarhiilor pre-existente.
Aceste aspecte legate de specificurile locale în cucerirea Bazinului Carpatic au însemnat că societatea ungară nu a trecut prin remarcabila ieșire occidentală din stadiul tribal. Ce e de reținut aici e că dacă în Occidentul secolelor V-VIII religia creștină a câștigat adepți mai degrabă în logica organică (de «jos în sus» cum ar veni), catolicismul a fost impus maghiarilor (politeiști sau animiști) «de sus în jos», prin oportunista botezare întru catolicism a primului rege.

Despre același Ștefan I se zice că ar fi desăvârșit organizarea statală a ungurilor prin înfrângerea militară a ultimilor șefi de trib. Victoria în bătălie a fost urmată de încercarea regelui de a organiza administrativ țara după model carolingian și de emularea din ce în ce mai fidelă a feudalismului occidental. Primele izvoare scrise sugerează o casă regală binișor garnisită funciar – de-a lungul secolului al XI-lea, se pare că regii Ungariei dețineau în mod constant de la o treime la jumătate din pământ. Totuși, e greu de crezut că puternice identități tribale s-ar fi topit ca prin minune într-o singură generație, oricât de dibaci și carismatic ar fi fost acest sanctificabil Fane Întâiul.
Iarăși judecând retrospectiv, e de presupus că realitatea politică în emergentul Regat al Ungariei era ceva mai nuanțată – o monarhie neîndoielnic solidă (legitimată și de tradiție și de proaspăta popularitate a creștinismului, dublată de «clauza națiunii cele mai favorizată» cu papalitatea), dar care se chinuia să țină-n frâu aristocrați cu spirit independent (care se trăgeau și erau mândri că se trag din lideri tribali) și mijloace materiale proprii. Pe lângă că, potrivit obiceiului, acești nobili erau tovarăși de arme și de beutură ai regelui, ei îi erau indispensabili în administrarea unui teritoriu imens: Ungaria de azi, Transilvania, Slovacia, Croația plus părți din Ucraina și Austria.

Foto : Britannica

⸺ Ștefan I cel Sfânt, primul rege al Ungariei, pe un fundal de King’s Landing ⸺ 

Cu alte cuvinte, comparativ cu omologii lor occidentali, monarhii unguri ai Evului Mediu Timpuriu erau mai puternici dar se aflau într-o rivalitate mai aprigă cu nobilii lor, de care erau și oarecum dependenți.
Astfel, urmașii lui Ștefan I se bucurau de teritorii extinse, deși aveau marea problemă că nu prea erau locuite. Specialiști în istorie demografică estimează că la începutul secolului al XIII-lea (când în Europa de Vest aveam de-a face cu un autentic boom) densitatea populației din Regatul Ungariei se situa undeva între 1 și 2 locuitori pe kilometru pătrat.
În lipsa izvoarelor scrise, de pe urma acestor estimări (plus metode de istorie orală și comparații cu spații asemănătoare) s-au formulat ipoteze cu privire la organizarea rurală a producției și despre relațiile de muncă ale epocii. Ungaria reprezintă cazul paradigmatic al paradoxului iobăgiei: când în Europa Occidentală servitutea se afla la apogeu (secolele XI-XIII) erau relativ puțini țărani dependenți în Est, iar când obiceiul aproape a dispărut în Vest (secolul al XV-lea) țăranii răsăriteni au fost legați de glie mai cu forță pentru încă ceva veacuri.
E destul de logic să presupunem că penuria de forță de muncă a încurajat o mai pronunțată coeziune a nobilimii maghiare. Ca să contracareze pericolul aristocratic, regii arpadieni au răspuns prin încercarea de a crea o birocrație regală autonomă (de influența magnaților) și prin colonizarea unor teritorii (mai) mărginașe cu populații alogene din Europa Centrală.

Problemele dinastiei în efortul de instituire a unei ordini politice durabile erau complicate de două remanențe ale tribalismului: caracterul (oarecum) electiv al succesiunii la tron și sistemul de drept dezvoltat în Regatul Ungariei.
Dacă cetitorul are bunăvoința de a-și aminti maniera de alegere a domnilor Țărilor Române în Evul Mediu – un divan boieresc se pronunța asupra candidaților de „os domnesc” –, apăi să știe că procedura a fost împrumutată (cu aproximație) de la unguri. Procedeul unguresc era mai complicat, însă prințipul occidental al primogeniturii nu s-a aplicat în cazurile de succesiune arpadiană, împiedicând continuitatea politicilor dinastiei domnitoare. După expirarea arpadienilor în 1301, coroana a devenit de facto electivă, chiar dacă vreo câțiva regi mai înfipți au reușit să-și impună primii născuți pe tron.
Pe de altă parte, regii unguri au încercat să impună un sistem legal copiat cu tot cu pergament din Occident (administrat 100% de coroană); sisteme generatoare de fonduri și prestigiu social pentru monarhie, după cum am văzut în episoadele anterioare. Șpilul e că nu prea le-a mers, iar rezultatul a fost o corcitură vestico-autohtonă pe fondul supraviețuirii unor atitudini și raporturi de putere socială arhaice.
Cea mai importantă consecință a acestui sistem corcitural se lega de drepturile de proprietate. O parte (redusă) din proprietățile funciare erau deținute de nobili în fief (precum în Vest, cu obligațiile aferente), însă cele mai multe și importante moșii erau deținute în alodiu (însemnând literalmente «scutit de obligații feudale», în jargonul legal al epocii).
Maniera de succesiune la tron împreună cu statutul alodial al proprietății au subminat puterea casei regale în ciuda unor titulari foarte capabili. E ușor de imaginat cum pretendenți venetici le vânturau moșii în nume propriu în fața unora sau altora dintre nobili. Iar momentul în care birocrații regali (o proto-nobilime de robă; practic niște soldați-birocrați înnobilați prin edict regal) și-au dat seama că e profitabil să pactizeze cu marii nobili (cunoscuți în Ungaria și Polonia drept magnați) întru exploatarea mai vârtoasă a țărănimii a însemnat orientarea decisivă a Regatului Ungariei pe calea oligarhică.

Foto : fee.org

Aristotel și tipologia regimurilor politice

DESPRE OLIGARHIE ȘI TIPOLOGIA ARISTOTELIANĂ A REGIMURILOR — cea dintâi și, din păcate, încă cea mai influentă clasificare a regimurilor politice îi aparține lui Aristotel; acesta scriind prin secolul al IV-lea î.Hr. El analizase guvernarea din multele orașe-stat din Grecia antică, întinzându-se cât îl ținea memoria comună a vremii. Asta însemna că avea la îndemână un eșanțion cam de 200 de asemenea unități politice; ceea ce poate lui i se părea imens și prea-ndeajuns, însă e periculos să folosim tipologia aristoteliană (sau orice fel de tipologie) atunci când vrem să realizăm descrieri calitative a realității politice.
Criteriile utilizate de Aristotel în clasificarea polisurile secolelor VI-IV î.Hr. erau simple: numărul celor ce exercitau efectiv puterea și maniera în care o exercitau. Numărul era cam lax definit (unul, puțini și mulți), iar maniera putea fi onorabilă (adică în interesul cetății) sau dezonorabilă (în propriul interes).

UNUL

PUȚINI

MULȚI

onorabil

monarhie

aristocrație

politeia*

dezonorabil

tiranie

oligarhie

democrație

Conform acestui tabel, oligarhia ar fi regimul în care câțiva guvernează o unitate politică în interes de grup; un fel de capitalism politic, dacă Aristotel ar fi știut ce-i ăla capitalism. Când spuneam că e periculos să folosim tipologii, doream să evidențiem și că acestea nu sunt teribil de informative.
Știm cine face, dar nu știm cum au reușit să instaureze un astfel de aranjament oligarhic; nu știm dacă actul fondator o fi vreo sursă sui generis de legitimitate; nu știm care sunt mecanismele, formale și informale, prin care se exercită puterea în mod cotidian; etc.
Chiar și în democrația ateniană, sau în cele contemporane, mereu conduce o minoritate, propriu-zis. În modernitate se înțelege îndeobște că un regim oligarhic ar fi acela în care minoritatea (și ea există întotdeauna) deținătoare a puterii economice reușește s-o traducă, prin metode extra-legale, în putere politică.
Conform acestei viziuni, Regatul Ungariei de care ne ocupăm acilea n-ar fi fost o oligarhie deoarece magnații erau deținători de drept ai resurselor economice, iar raportul de forțe între Coroană și aristocrație nu s-a modificat într-o manieră ilicită.
Cu toate acestea, noi simțim, știm și declarăm că Ungaria Epocii Moderne Timpurii a fost o oligarhie. După cum simțim, știm și declarăm că România ultimelor două secole a fost o tîrligarhie (puterea exercitată de un număr restrâns de tîrle în manieră tîrlească). Na … fiecare oligarhie e unică în felul ei.
Revenind la chestiuni mai serioase, în societatea modernă de mase întotdeauna există pericolul apariției conducerii oligarhice. Această tendință a fost teoretizată la începutul secolului al XX-lea de sociologul Robert Michels. Acesta a analizat evoluția primului partid de masă modern, Partidul Social Democrat german și a concluzionat că până și organizații fondate pe valori democratice ajung să fie conduse de clici de «lideri» sau «experți».
Michels a fost influențat de avertismentele lui Max Weber cu privire la pericolul excesului de birocratizare și a sugerat că liderii oricărei organizații moderne de amploare ajung să cunoască cel mai bine funcționarea organizației și dezvoltă interese din ce în ce mai puternice privitoare la continuarea propriului rol conducător. Subordonații acestora, conștienți de competențele lor inferioare, ajung să se complacă în relația de dominație-supunere. „A vorbi despre o organizație înseamnă a vorbi despre o tendință naturală către oligarhie” reprezintă regula de fier a oligarhiei propusă de Robert Michels (preluat din Rod Hague, Martin Harrop, John McCormick, Comparative Government and Politics, p. 258).

Evenimentele s-au precipitat în siajul domniei lui Béla al III-lea (1148-1196), recunoscut pentru dărnicia sa cu posesiunile Coroanei. La instigarea (în principal) a grupului de soldați-funcționari evocat mai sus, fiul lui Béla – Andrei al II-lea – s-a văzut silit să instituționalizeze privilegiile coaliției de magnați și nobili mărunți, la care s-a adăugat (se putea altfel?) pochimea.
Această instituționalizare a luat forma celebrei Bule de Aur din 1222, zice-se al doilea document cu funcție constituțională, după Magna Carta engleză impusă lui Ioan Plantagenet șapte ani mai devreme. Mai mult decât atât, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, nobilimea maghiară a permanentizat vechiul sfat al șefilor de trib sub forma Dietei, un parlament ungar doar pentru căței, ce în secolul al XIV-lea va deveni singura instanță legiuitoare a regatului.
Între cele două evenimente definitorii evocate mai sus, invazia mongolă din 1241-1242 a erodat și mai mult prestigiul și puterea casei regale. După o teribilă înfrângere militară în 1241, regele Béla al IV-lea hotărăște construcția unui complex de fortărețe, anticipând noi raiduri mongole. În câteva decenii, cele mai importante astfel de castele au fost «confiscate» de magnați. În plus, mulți dintre membrii birocrației regale detașați în teritoriu pentru supravegherea construcțiilor și operațiunilor militare au devenit clienți politici ai marilor aristocrați (pe pământurile cărora se aflau șantierele), un aspect crucial în emergența regimului «aristo-dimocraticesc».
Dieta Ungară era de departe cel mai influent organism reprezentativ din Europa Epocii Moderne Timpurii; infinit mai puternic decât Cortes-ul sau Estates-Generales. În comparație cu Parlamentul Englez, Dieta deținea nu doar «puterea pungii», ci și (începând cu secolul al XIV-lea) dreptul de a alege regele, în anumite condiții. Și, spre deosebire de adunarea de la Westminster, Dieta reprezenta doar interese aristocratice, fiind mult mai greu de manevrat sau șantajat, chiar și de către cei mai dibaci regi. E greu de crezut că, în absența acestei coeziuni de clasă, s-ar fi dezvoltat regimul celei de-a doua iobăgii în Regatul Ungariei.

Concluzii de Etapă : Absolutism Slab și Oligarhie Eșuată

Cele trei regimuri politice discutate în ultimele episoade – Franța Bourbonilor, Spania Habsburgilor și Ungaria magnaților – au fost destul de diferite, însă câteva caracteristici comune pot fi identificate: toate aceste ordini politice au supraviețuit (aproape) bine-mersi cam două secole în ciuda unor tensiuni politice considerabile; toate au fost puteri în contextul lor geopolitic și toate au «reușit» să evite larga responsabilitatea guvernamentală, ținându-și marea majoritate a populației în afara comunității politice (e.g., fără drepturi civile, ca să nu mai vorbim de cele politice).

Am stabilit în episodul 10 că statele medievale occidentale au fost nevoite să se centralizeze în jurul caselor regale ca urmare a unor presiuni geopolitice și a modificărilor relațiilor economice în interior; toate astea în ciuda opoziției aristocrației funciare. Toate aceste guverne «naționale» emergente doreau sporirea funcțiilor statului, extensiv și intensiv, dar și evitarea responsabilității (i.e., încorporarea intereselor unor grupuri mai extinse în interiorul statului).
Cazurile spaniol și francez mai ales sunt emblematice pentru absolutismul slab. Monarhiile respective au reușit să centralizeze puterea politică (i.e., violența legitimă se exercita teritorial, dinspre un centru spre periferii) și să evite responsabilitatea prin cooptarea individuală a elitelor aristocratice ocrotite de sistemul de drept medieval oferindu-le părticele din stat. Conflictele dintre monarhie și nobilime – Fronda franceză și Revolta Comuneros spaniolă – și aranjamentele post-conflict au slăbit capacitatea aristocraților de acțiune colectivă prin intermediul instituțiilor reprezentative de sorginte feudală. În același timp, privilegiile lor economico-sociale medievale, deși aflate sub permanentă contestare, au scăpat practic intacte.

În cazul Ungariei centralizarea nici n-a mai avut loc. O casă regală inițial destul de puternică s-a lovit de o nobilime care, spre deosebire de cea mai de la vest, a reușit să acționeze corporat. Bula de Aur le permitea legalmente magnaților să se revolte armat împotriva abuzurilor monarhice, reale sau închipuite. Supremația nobililor s-a instituționalizat în Dieta Ungariei, reușind instaureze o autoritate superioară celei regale. Problema a fost că executivul nu devenise responsabil în fața reprezentaților unui larg consens de interese, ci în fața unei oligarhii al cărei unic interes era legarea de glie a țăranilor pentru a putea să exploateze «capitalist» cererea de produse agricole din Occident.
Urmărind interese meschine de clasă, magnații maghiari au slăbit treptat capacitatea de acțiune a executivului de-a lungul secolului al XV-lea, până când Regatul Ungariei nu s-a mai putut apăra în fața amenințărilor externe, în ciuda unui reviriment temporar al regalității sub Mateiaș Corvinul – patronul unei «Renașteri» maghiare. Regele și floarea nobilimii maghiare au mierlit-o în 1526 în faimoasa Bătălie de la Mohács, iar după 1541 multele teritorii maghiare erau distribuite astfel: Câmpia Pannoniei devenise pașalâc otoman, Transilvania era principat «autonom», iar teritoriile mai occidentale fuseseră adjudecate de Habsburgii austrieci.

Foto : transylvanianow.com

⸺ Matthias Corvinus | Hunyadi Mátyás | Matei Corvin (1443-1490), ultimul rege funcțional al Ungariei ⸺ 

Cele trei cazuri reprezintă regimuri arhetipale în care responsabilitatea guvernamentală la scară largă a fost evitată. Cei mai faimoși critici iluminiști ai Vechiului Regim au denunțat tirania Bourbonilor – visceral opuși prințipului de a da socoteală. Însă cazul Regatului Ungariei demonstrează că interese bine organizate din afara statului, în anumite condiții, pot trage monarhia la răspundere și să însemne cam aceleași rezultate precare pentru majoritatea unei societăți. O autoritate centrală puternică nu duce, de una singură, la un deznodământ general pozitiv sau negativ. Responsabilitatea este rezultatul unui echilibru fragil între o autoritate centrală puternică și grupuri corporate bine organizate aflate în afara sferei guvernamentale. Da’ mai avem mult până departe.

*  În tradiția sociologică anglo-saxonă, un grup corporat desemnează o multitudine de indivizi cu referințe culturale comune (de obicei, referindu-se la familii, clanuri sau organizații cu rol economic precum companiile). Distincția între individ și grupuri corporate este importantă în clasificarea culturilor politice – în cazul în care se consideră că individul este unitatea de bază a societății discutăm despre culturi politice individualiste, iar în cazul în care grupurile corporate sunt privite astfel discutăm despre culturi politice corporatiste.
Această postare se bazează pe argumentații prezente în Francis Fukuyama, The Origins of Political Order: : From Prehuman Times to the French Revolution, pp. 373-384.

**  Conotațiile acestui politeia sunt extrem de controversate, însă putem să considerăm fără să greșim prea mult că desemnează un regim politic ideal, cam fără corespondent în realitate.

Newsletter Nesimțit

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Newsletter Nesimțit