Share on twitter
Share on facebook

Ce Iaște Politica, ep. 6: Originile Ordinii de Drept în Europa | Evoluția Common Law

Înainte de a purcede la descrierea semnificației și evoluției sistemului de drept Common Law*, se simte nevoia unei mici recapitulări a obiectivelor noastre. Această serie se ocupă cu diversele procese politice, sociale, sau ideologice care au dus la constituirea celor trei instituții fundamentale ale modernității politice : statul modern, domnia legii (traducere oarecum inexactă a sintagmei rule of law) și responsabilitatea democratică.
Când vorbim despre un stat modern, ne referim la capacitatea de a concentra puterea (dimensiunea coercitivă). Rezultatele acțiunilor unei astfel de organizații se înscrie pe un interval ce are la un capăt prădăciunea pură asupra populației de pe teritoriul controlat, iar la celălalt capăt coordonarea eficientă a acțiunii colective astfel încât să poată să furnizeze o serie de servicii populației, de unde vine și legitimitatea regimurilor contemporane.
Domnia legii și responsabilitatea democratică au evoluat ca o contrapondere la puterea (adeseori tiranică) a statului, cu toate că există și au existat potențial infinite articulări ale relației dintre aceste trei instituții. Pentru un număr apreciabil de episoade de acum înainte nu ne vom referi la responsabilitatea democratică, o invenție a ultimelor două secole.

În episodul al patrulea am dat o definiție domniei legii (ca fiind în primul rând un soi de zeitgeist) și tot atunci am observat că în cvasi-totalitatea societăților antice și medievale, ideile ce reclamă limitarea puterii politice sunt de origine religioasă. O anumită tensiune este inerentă între autoritatea politică și principiul de domnie a legii, însă prin respectarea acestui principiu (și laudele ulterioare) actorii politici pot câștiga un capital de legitimitate deloc de neglijat. Și de-asta vedem în Evul Mediu și începuturile Epocii Moderne o relație profund ambivalentă între statele europene și beserică.

Tradiția domniei legii în Europa Occidentală își are originile în transformări produse în Evul Mediu târziu, aproximativ secolele XI-XIV. La începutul acestei perioade discutăm despre realități politico-sociale ce țin de feudalism în accepțiunea sa canonică. Vorbim despre o stare de descentralizare politică, însă nu extremă ; autoritatea centrală  aflându-se în ascensiune față de un număr (oarecum) redus de seniori, care-și exploatau relativ eficient domeniile și recunoșteau ascendența de jure a regilor.
Nicăieri această situație nu era mai pregnantă decât în Insulele Britanice. Dacă în secolul al IX-lea am fi văzut un peisaj cu vreo câteva unități politice distincte controlate de căpetenii saxone, multiplele invazii ale vikingilor au produs o reacție ce a permis unificarea și constituirea regatului Angliei sub dinastia de Wessex în secolul următor.

O problemă cronică a acestor state era justiția. Diferite obiceiuri ale pământului, remanențe ale dreptului roman, norme tribale specifice diferiților nomazi invadatori, dar și preceptele religiei creștine se băteau cap în cap. Astfel, se poate spune că statele vest-europene la începutul mileniului al II-lea ofereau multe feluri de dreptate, dar nu și o justiție sistematică pe teritoriile lor. Liderii politici abia începeau să înțeleagă că dacă oferi populației servicii de justiție non-partizane poți obține un capital important de legitimitate.
De altfel, și în zilele noastre se poate observa în cazul statelor proaspăt independente că instituțiile de justiție sunt cel mai dificil de creat, mai ales în spații multi-etnice cu istorii tumultoase. Un minimum de consens asupra unor principii generale după care să funcționeze actorii politici și management-ul justiției este extrem de anevoios de atins.
Și, ca să adăugăm unui peisaj și așa haotic, am observat în episodul anterior că societățile vest-europene erau în plin proces de disoluție a structurilor familiale tribale, ca urmare a influențelor unei Biserici Catolice din ce în ce mai puternice.

Harta Mondială Drept Civil și Common Law
⸺ Sisteme de drept la nivel mondial ; drept civil (albastru), Common Law (violet) ⸺

Sursă Imagine

Lege | Legislație | Două Tradiții de Drept

Acest haos în domeniul justiției a fost ușor-ușor rezolvat pe parcursul secolelor XI-XII, ajungând astfel să ne pricopsim în Europa cu cele două mari tradiții de drept : Dreptul Civil și Common Law. Nu vom sta acuma să detaliem asemănările și deosebirile dintre cele două ; sunt o grămadă de resurse pe web pentru cei interesați.

Întâi și-ntâi însă, e minten să înțelegem că așa cum în societățile moderne există deosebirea între legile constituționale și cele ordinare, în societățile pre-moderne și în comentariile filozofilor/istoricilor dreptului (în principiu, anglo-saxoni) avem corespondentul acestei distincții în diferența dintre LEGE (LAW) și legislație.
Legea era considerată a fi atemporală, izvorând de la o autoritate superioară celei pământești, dar care totuși reflecta valorile comunității respective. În ciuda a ce mormăie gunoaiele moșnejești ale fiecărei generații că n-ar mai exista valori, din punct de vedere antropologic orice comunitate are valori, chiar dacă acestea se înscriu cel mai adesea în sfera ignoranței și a prostului gust.
De cealaltă parte, legislația era reprezentată de norme mai mult sau mai puțin provizorii emise de către puterea politică ; fundamentul acestor reguli fiind cel mai adesea posibilitatea coerciției. Nu se poate vorbi despre domnie a legii dacă LEGEA nu are primat asupra legislației ; după cum în prezent toate legile trebuie să fie în consonanță cu constituția.

În tradiția de drept civil, legislația (adică normele «temporare») este aproape întru totul codificată și, în buna tradiție romană, este livrată de către autoritățile politice centrale în teritoriu spre a fi puse în practică de … cine se găsește, adeseori niște escroci îmbrăcați ceremonial. De cealaltă parte, Common Law este slab codificat în sensul că se bazează mult mai puțin pe edicte ale puterii politice, ci pe precedente judiciare, dând judecătorului posibilitatea de acționa conform precedentelor și de a deveni izvor de norme prin adaptarea vechilor hotărâri la circumstanțe actuale.

Revenind la conceptul de domnie a legii, foarte rar este acesta gândit în comentariile actuale drept un zeitgeist cum i-am zis noi, o credință impregnată în tărtăcuța cetățeanului, de la vlădică până la opincă. Fr. Fukuyama identifică trei accepțiuni comune a ce-ar însemna, în prezent, domnia legii:

  • Specialiști în spații precum Somalia, Afganistan ș.a.m.d., mai puțin în «lumea întâi» cum ar veni, ar zice că domnia legii înseamnă simpla siguranță a persoanelor – o probabilitate decentă să te întorci seara acasă din moment ce ți-ai părăsit domiciliul dimineața.
  • Economiști, precum ăia care fac parte din delegațiile FMI și Banca Mondială și fac praf economii locale, susțin că domnia legii ar fi, de fapt, asigurarea drepturilor moderne de proprietate și valabilitatea contractelor. Evident, aceste două dimensiuni sunt cruciale pentru dezvoltarea unei economii moderne, deși, ca orice iese pe gura acestor primitivi într-ale viziunii sociale, este o concepție profund limitată.
    Nu șe știe dacă le-a zis cineva că nenea Deng Xiaoping împreună cu partidul, evident, au hotărât ca proprietatea și contractele să fie respectate în China contemporană, dar a spune că avem de-a face cu domnia legii în Republica Populară e de râsu’ curcilor.
  • Ca să corectăm implicațiile acestea, trebuie specificat că egalitatea de facto în fața legii este un criteriu esențial să se adauge precedentelor două condițiuni.
    Bineînțeles, acest criteriu trebuie înțeles în sens limitat – toți cetățenii să beneficieze de protecția legii, în general – că dacă îl gândim în sens total literal, n-am avea domnie a legii nicăieri în lume ; nu cred că există jurisdicție în care legea să se aplice cu aceeași stringență milionarilor ca boschetarilor.
    În plus, au existat numeroase societăți de-a lungul timpurilor, iar societățile medievale și pre-moderne (societățile de stări) sunt exemple perfecte de spații unde doar anumite grupuri beneficiau de protecția (anumitor) legii.

Aceste caracteristici ar descrie domnia legii în sens restrâns. Pentru a înțelege cu adevărat «miracolul» juridico-politic al domniei legii, e necesar să privim către fundamentele și originile acelei legi la care se refereau țăranii secolelor trecute când vorbeau despre «legea românească» înainte de a exista România sau poporul român. Când și cum a apărut acel set comun de reguli ce reflectau valorile comunității? Cum s-a trecut de la acea entitate vagă la dispoziții privitoare la comerț, valoarea unui contract și, cel mai important, drepturi de proprietate? Și cum e posibil ca aceste reguli să se aplice și mai-marilor dintr-o societate?

Cele mai influente explicații asupra originilor legii și legislației pornesc de la teoria lui Friedrich Hayek – un băiet destul de onorabil, deși este cunoscut în genere ca economist – expusă într-a sa Law, Legislation, and Liberty („Lege, Legislație și Libertate”). Raționamentele acestuia nu sunt pernicioase în sine, ci din cauza numeroaselor simplificări și răstălmăciri ulterioare din partea discipolilor săi, așa-zișilor teoreticieni etichetați, pe bună dreptate malițios și în bășina Gherghinei, neoliberali.
Trebuie precizat că acest Hayek avea și el vreo câteva meciuri : primul era cu tradiția iluministă de concepții asupra dreptului, marcată de tradiția dreptului civil și născătoare de realități precum codurile napoleoniene ; al doilea era cu autoritatea politică, căreia el îi opunea piața liberă ; al treilea fiind cu de-alde J.M. Keynes, acolo la ei, la economiști.

Însă marea problemă cu Hayek e că avea un meci și cu istoria, deoarece el a dezvoltat o argumentație de inspirație Hobbes-iană în legătură cu originile legii și legislației și nu s-a obosit să verifice mai în amănunt anumite chestiuni. Chiar dacă e un raționament din categoria «stării de natură», e oleacă mai spălat ca originalul. Dealtfel, Hayek a suferit la fel ca Hobbes de teribila boală, pentru un intelectual, a traiului prea lung.
El zicea că legea era într-adevăr ceva mai presus de hotărârile indivizilor și îi lua la trii parale pe filozofii raționaliști care erau convinși de capacitățile intelectuale ale oamenilor de a instaura ordini sociale echitabile de sus în jos. Hayek e tributar mai degrabă metaforei de inspirație romantică a evoluției organice, susținând că regulile ce guvernează o societate sunt produsul a infinite raporturi între indivizi, aceștia experimentând cu regulile de conduită și păstrând ce se potrivea … trial and error, cum s-ar zice la noi la Moldova.
În plus, chiar și la nivelul legislației nu ar fi indicat să punem prea mult preț pe decretele unei autorități centrale, deoarece orice societate este nemaipomenit de complexă și nici o minte nu poate fi atât de proficientă încât să o analizeze în mod rațional și s-o reorganizeze calitativ.
Astfel, la început nu a existat cuvântul (în sens de legi scrise), ci a existat o lege, dezvoltată treptat din interacțiunile spontane ale indivizilor, care precede legislația (norme raționale impuse de o voință umană). Hayek se apropie astfel de esența domniei legii – ca mai degrabă un spirit, aflat deasupra decretelor puterii politice. Evoluția treptată, ca urmare a interacțiunilor spontane între indivizi, se întrupează în tradiția Common Law care, spre deosebire de acțiunile monarhilor absoluți de pe continent, nu a fost pervertită de acțiunile corupătoare ale vreunei autorități centrale. În plus, Hayek nu consideră dimensiunea religioasă ca fiind la originea legii cu L mare, ci o entitate mai misterioasă, un soi de spirit al individualului în social, asemănătoare celebrei «mâini invizibile».

„Modelul ordinii de drept spontane la care se referea Hayek era, evident, tradiția engleză a Common Law, unde legea evoluează prin deciziile cumulative a nenumărați judecători care încearcă să aplice reguli generale la cazurile particulare ce le sunt prezentate”.
“Însă preferința normativă a lui Hayek pentru statul minimal se pare că i-a influențat viziunile empirice asupra originilor legii. Fără îndoială că într-un număr apreciabil de spații legea a precedat legislația, totuși autoritatea politică a avut un rol important de jucat, chiar și în cazuri antice sau medievale. Și emergența conceptului modern de domnie a legii a fost absolut dependent de acțiunile de implentare a unui puternic stat centralizat. Acest aspect este evident mai ales în cazul evoluției Common Law, atât de celebrat de Hayek**.

Ce Iaște Politica, episodul 6
⸺ regele John ca războinic și legiuitor | miniatură engleză | sec. XIII ⸺

Sursă Imagine

Evoluția Common Law

Evoluția Common Law din perioada întunecată a Evului Mediu timpuriu și până la relativa centralizare a regatului Angliei la începutul Războiului de 100 de Ani cu siguranță că are de-a face cu lente îmbunătățiri ale administrării dreptății între indivizi. Totuși, în opinia noastră, e mai degrabă un miracol fără precedent și irepetabil, ținând strict de condițiile socio-politice ale spațiului britanic în perioada respectivă.
După retragerea romană din Britania la începutul secolului al V-lea, a fost ca și cum patru secole de administrație romană s-au evaporat ca troscăul în alambic. Unitățile politice ale diferitelor triburi anglo-saxone care au dominat spațiul britanic nu posedau autoritatea de a impune norme juridice în societate. Astfel, fiecare trib organiza pseudo-curți de justiție (așa-numitele moots) la nivel local, în spiritul germanic de a nu lăsa disputele să degenereze, cu toate că operau după prințipul «câte bordeie, atâtea obiceie».

Ceva ordine în această manieră haotică de judecată s-a produs nu pe cale politică, ci pe cale religioasă o dată cu convertirea triburilor anglo-saxone la creștinism. Subminarea instituțiilor sociale tribale de către Biserica Catolică – despre care am vorbit în episodul anterior – a beneficiat și de un catalizator în spațiul britanic : invaziile repetate ale vikingilor începând cu secolul al VIII-lea obligând proto-regii locali să se organizeze mai eficient pentru a-și menține poziția.
În această dihotomie a creștinilor versus păgânii cotropitori, maniera germanică de administrare a justiției începe să piară încet dar sigur. Problema a fost că vinkingii au ocupat anumite teritorii timp de câteva generații, însemnând că uneori s-a schimbat un obicei tribal cu alt obicei tribal.
Oricum, către sfârșitul secolului al X-lea când s-a fondat regatul Angliei, deja era vorba despre un peisaj politico-social extrem de diferit față de restul Occidentului:

  • o structură a puterii aproape clasic feudală, dar cu un rege destul de puternic față de marii seniori (earls, numiți dupe obiceiul viking) ;
  • acești earls administrau domenii destul de întinse (câteva mii de km2) oferind populației servicii de justiție după obiceiul pământului și propriile interese, evident ;
  • o biserică catolică engleză foarte puternică dar și îmbârligată prin relații de rudenie cu familia regală și alți mari seniori în contextul simoniei (vânzarea episcopiilor și parohiilor) ;
  • o infrastructură și o birocrație centrală și locală surprinzător de eficientă pentru standardele vremii. Proporțional cu teritoriul și populația, coroana engleză colecta cele multe taxe (în bani peșin, adică lire sterline, adică argint) din întreaga Europă.

Cu toate astea, în ceea ce ne interesează pe noi – justiția – era dezastru. Rămășițe de drept roman se combinau cu obiceiuri tribale dintre cele mai diverse, toate acestea moderate de doctrina creștină și de interesele momentului făceau din justițiabilul obișnuit un perpetuu Moș Ion Roată. Dacă societatea ar fi fost lăsată în continuare de capul ei, după cum sugerează Hayek, cel mai probabil faimosul Common Law s-ar fi constituit undeva prin secolul al XXV-lea, după Paști.

Întreaga traiectorie ulterioară a istoriei Angliei și, în subsidiar evoluția Common Law, a fost dată cu curu-n sus de către una dintr-acele contingențe istorice care țin mai degrabă de ambâțul unui singur individ, și nu cum sugera nenea Tolstoi că ar fi vorba despre ineluctabile și misterioase mișcări ale «popoarelor».
Vorbim, bineînțeles, de aventura cvasi-barbarului William, zis și Bastardul, titular de mai bine de două decenii a celui mai important titlu non-regal din Europa – duce de Normandia. Această unitate politică a dat cei mai vajnici războinici ai Evului Mediu târziu, iar la 1066 William, împreună cu șapte-opt mii de pretini și tovarăși de arme, devine rege al Angliei prin drept de cucerire, eliminând întreaga aristocrație anglo-saxonă într-o după-amiază.
Cele mai proeminente câteva sute de figuri din acele mii vor da naștere faimoasei aristocrații engleze – cunoscuți colectiv ca «baroni» – ponegrită din belșug în legendele cu Robin Hood. William „Cuceritorul” și tovarășii săi de arme au reușit o performanță considerabilă prin rezistența de care au dat dovadă în controlarea cu mijloace umane precare o populație de peste două milioane, supervizând în același timp moșiile și politica ducatului aflat dincolo de Canalul Mânecii.
Chiar dacă a durat câteva generații bune până când aristocrația normandă s-a asimilat, devenind engleză, iar limba proto-franceză a încetat a fi limba curții regale abia în secolul al XIV-lea, structura socio-politică specific feudală le-a permis acestora pur și simplu să ia locul vechilor seniori anglo-saxoni. Evident, o doză sănătoasă de violență i-a ajutat în acest demers.

William Cuceritorul pe Tapiseria de la Bayeux
⸺ William Cuceritorul și frații săi vitregi pe Tapiseria de la Bayeux ⸺

Sursă Imagine

Acuma, trebuie să repetăm că chiar și cei mai puternici și prestigioși regi ai secolelor XI-XII nu controlau un aparat birocratic astfel încât să le permită o dominație teritorială, ca aceea de care se bucura împăratul chinez de exemplu. Ei se bazau pe marii nobili ai ținutului ca să îndeplinească funcții de bază ale statului (ordine publică, justiție sau colectarea taxelor) și, împreună cu aceștia, se străduiau să atingă idealul arthurian al Mesei Rotunde – unde regele era un soi de „primul între egali”.
În plus, întinderea importantă a domeniilor sale regale și ducale împreună cu resursa umană limitată (cei 7-8000 de bătăuși) făceau din meseria de rege o activitate foarte solicitantă. Ca să se asigure de loialitatea și corectitudinea nobililor din provincii, regele William și vreo câțiva dintre descendenții acestuia se aflau mereu pe drum. O tradiție a acestor excursii perpetue ale regelui – «The King’s Progress» – supraviețuiește până în secolul al XVI-lea, chiar și Elizabeta realizând călătorii asemănătoare, cu toate că scopul era mai degrabă de entertainment și nu de viață și de moarte ca în cazul lui William.

Nu credem că i-a luat mult lu’ alde William în cadrul leadership-ului său din șaua calului să-și dea seama că ăia care se dădeau cavaleri la Westminster, atunci când își îndeplineau funcțiile pe domeniile distribuite din «mila» regelui se transformau rapid în Oprișani sau Arsenești.
William și urmașii săi au înțeles că era o politică extrem de înțeleaptă ca partida regală itinerantă să acționeze ca o curte de apel pentru cei nemulțumiți de judecățile oferite de seniori la nivel local : mai puneau la punct câte un earl prea semeț, câștigau prestigiu luând partea omului obișnuit și mai făceau și ceva parale (procesele din curțile regelui au fost multă vreme plătite gras de către apelanți). Simplii justițiabili preferau să se adreseze direct acestor curți – fiind considerate „mai” imparțiale și cu un personal mai bine pregătit – și jurisdicția acestora s-a mărit pe deceniu ce trecea. Deja la începutul secolului al XII-lea, nici o dispută legată de pământ nu se mai rezolva în curțile locale.

Cam în același timp, curțile regelui au început să fie populate cu experți în materie juridică ; specialiști care au început să pună ordine în diferitele obiceiuri ale pământului/triburilor, să sistematizeze cazuri și precedente pronunțate de cei mai respectați judecători. Insulele britanice nu erau rupte complet de evoluțiile de pe continent – unde papalitatea deja începuse codificarea dreptului canonic și crearea de instituții pentru instrucția personalului – și ofițeri ai curților regale erau recrutați dintre absolvenții Universității din Oxford, fondată în 1096.
O dată cu din ce în ce mai eficienta asimilare a elitelor războinice normande, statul dinastiei lui William devine din ce în ce mai puternic ; opoziția la adresa regelui se ridică mai degrabă din rândul urmașilor foștilor companioni ai Bastardului decât din partea populaței (încă zisă) anglo-saxone. În prima jumătate a secolului al XII-lea, coroana engleză numea un oficial în fiecare comitat (șeriful) și deasemenea câte un judecător, deoarece spețele deveniseră mult prea numeroase ca să fie rezolvate în cele câteva zile în care procesiunea regală trecea prin fiecare localitate importantă.

Sistemul de precedente aplicat de această rețea de judecători ai regelui s-a numit Common Law (literal, „legea comună”), fiindcă se deosebea de legile particulare ale diferitelor triburi după care se judecau spețele înainte de cucerirea normandă.
Această înlocuire relativ rapidă a obiceiului pământului cu un sistem relativ modern de norme contrazice teoria lui Hayek, unde „mâna invizibilă” a boborului a instituit treptat o ordine de drept în manieră organică. Poate că sistemul a fost denumit «Common Law» dintr-un exces de populism medieval, însă fără prestigiul coroanei, fără capacitatea de organizare chiar și a unei birocrații primitive și fără capacitatea de a o implementa prin „monopolul violenței legitime” a suveranului, n-am fi discutat de Common Law.
Din punctul de vedere al regilor, această inovație juridică a fost o armă cu două tăișuri. Faptul că regele era totuși încă „primul între egali” a însemnat că din moment ce acesta avea pretenția ca marii seniori să se supună (na … acolo cât se poate) acestei noi ordini legale, și marii seniori aveau pretenția ca regele să fie constrâns de propria lege. Dacă nobilii, în contextul unui rege mai molâu, primeau sprijinul clerului (aflat sub incidența dreptului canonic) în vreo dispută cu autoritatea centrală, atunci treaba stătea cam nasol. Ca exemple stau multiplele «fronde» aristocratice ale secolului al XIII-lea
Către sfârșitul secolului amintit, orice speță non-clericală se judeca exclusiv în curțile regale ce aplicau principiile Common Law. Existența unei domnii a legii în spațiul britanic nu a ținut neapărat de evoluția Common Law cât de relativul echilibru în perioada Evului Mediu târziu între coroană, biserică și nobilime. Deoarece în nenumărate conflicte fiecare parte a invocat legea, s-a ajuns la credința că și cei mai importanți actori să fie constrânși de aceasta. Mai târziu, emergența unor alte grupuri în viața politică a făcut din Common Law un simbol care, pentru cei mai neavizați, s-a confundat cu domnia legii însăși.

Istoria consolidării Common Law arată că teoriile simple și seducătoare despre ordini spontane și sanctitatea legii ca expresie a comunității sunt doar narațiuni ticluite post-factum pentru a explica într-o manieră partizană procese istorice îmbârligate unde există doar realitățile contingenței și a actorului puternic aflat la locul potrivit în momentul potrivit :

„Este adevărat că sistemul Common Law s-a fondat pe precedente derivate din diferite obiceiuri tribale, dar realitatea unui stat puternic a creat situații unde regulile respective nu mai erau adecvate. Spre exemplu, abateri care în trecut erau compensate de către familia făptașului ajung să fie adjudecate de o superioară terță parte”.
„Astfel, e evident că la început Common Law a reprezentat o discontinuitate în ordinea de drept a spațiului britanic” (…) „evoluția sa ulterioară poate că a fost un proces spontan, dar construcția unui cadru în care deciziile juridice să fie sistematizate și instituționalizate a necesitat acțiunile puterii politice”***.

* Noțiunile prezentate în această postare urmează materialul tratat în Francis Fukuyama, The Origins of Political Order: : From Prehuman Times to the French Revolution, pp. 245-261.

** Fukuyama, op. cit., p. 252-254.

*** Fukuyama, op. cit., p. 258.

Newsletter Nesimțit

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Newsletter Nesimțit