Meniu
Responsabilitatea politică e lucru mare. Dintre cele trei componente majore ale politicii moderne, responsabilitatea e singura ce nu poate exista independent; mai precis, nu există regim cu responsabilitate politică în absența unui stat puternic și a domniei legii.
La nivelul accepțiunii comune, responsabilitatea politică ar însemna că deținătorul puterii executive părăsește postul întocmai cum prevede procedura – de obicei, constituțională și ca urmare a unor alegeri libere și corecte sau dacă săvârșește delicte grave.
Bineînțeles că noi, ca nesimțiți extrem de exigenți, ne-am dori o extindere a responsabilității politice. În mod ideal, ne-am dori ca politicienii să răspundă: cu pușcăria, în caz de incompetență; cu averea întregului neam, în caz de hoție; cu deportarea la muncă forțată (de preferat în RD Congo la minele de cobalt), în cazul unor crime ce depășesc simpla hoție.
Din păcate, până și această responsabilitate politică «de salon» este extrem de rară și, înaintea secolului al XX- lea, puteai să numeri pe degete unitățile politice ce prezentau această caracteristică. La nivel macro, după cum am văzut în episoadele 11-14, absența responsabilității este rezultatul unui dezechilibru între principalii actori politici din statele Europei Moderne Timpurii: dinastia domnitoare, marea aristocrație, mica nobilime și starea a treia.
Un echilibru extrem de fragil s-a manifestat în Anglia secolului al XVII-lea, unde pentru prima dată deținătorul puterii executive a devenit responsabil, sub forma locală a principiului supremației parlamentare. Totuși, nu această responsabilitate în fața unei adunări (mai mult sau mai puțin reprezentative) este marele miracol. După cum am discutat în episodul 13, limite constituționale mai fuseseră impuse regilor Ungariei (și Poloniei) cu consecințe grave pentru toți actorii implicați. Miracolul a fost că puterea executivă nu și-a pierdut din forța de a acționa în societate ca urmare a impunerii principiului responsabilității, dimpotrivă. Pentru prima dată în istorie, cele trei ingrediente ale politicii moderne au existat concomitent în Anglia secolului al XVIII-lea.
1 Spațiul englez a cunoscut evoluții politico-sociale ce i-au conferit multe asemănări dar și multe deosebiri fațăde spațiile europene discutate în episoadele anterioare, în care responsabilitatea politică a apărut mult mai târziu, în epoca politicii de mase .
Marea majoritate a comentatorilor sugerează că unicitatea Angliei s-ar datora Parlamentului – adunare instituționalizată devreme, cu proceduri și precedente clare, în care erau reprezentate interese mai largi. Însă Parlamentul este doar cea mai vizibilă parte a unui peisaj complex, în care se reproduce o solidaritate între grupuri cu interese (aparent) divergente; solidaritate cu o istorie mult mai lungă.
Poate că fanii serialului BBC Poldark au remarcat că, chiar și la sfârșitul secolului al XVIII-lea (când statul britanic era, de departe, cel mai puternic al vremii), atunci când apărea vreo răzmeriță pe undeva, guvernul central nu trimitea direct armata, deși avea această posibilitate. Întâi soma proprietarii locului să organizeze o «miliție» pentru a rezolva problema. Această atitudine izvorăște dintr-o tradiție seculară a guvernării locale.
După cum știm din episoadele 3 și 5, cea mai mare problemă în organizarea societăților tribale este justiția; cu vendette între diferite clanuri ce se pot întinde pe generații întregi. În vremuri anglo-saxone, unitățile politice de pe teritoriul Angliei erau împărțite în regiuni «administrative» denumite shire, probabil după limitele de influență a clanurilor locale. În fiecare shire funcționa o curte locală de justiție ad-hoc (moot court), ai cărei membri erau convocați de un notabil, cunoscut ca ealdorman.
Atunci când regele Alfred a realizat unitatea statală a triburilor ango-saxone și a impus primele măsuri centralizatoare, funcțiile acestor notabili au fost transferate unui oficial numit de la centru, zis shire reeve (șerif). O dată cu trecerea timpului, obligațiile șerifului s-au înmulțit.
Evident că pe măsură ce feudalismul s-a extins, spiritul egalitar al societăților tribale s-a mai evaporat un pic. Totuși, în ajunul Cuceririi Normande, toți oamenii liberi erau eligibili de a fi convocați în aceste moot courts.
Afacerile publice s-au schimbat destul de semnificativ după 1066, însă principiile de bază ale guvernării locale au rămas; nici nu se putea altfel, având în vedere că era vorba de maximum 20.000 de normanzi la o populație de vreo 2,5 milioane de „băștinași”.
În „epoca de aur” a feudalismului în Insulele Britanice, justiția și treburile publice adiacente erau organizate cam așa, de la mic la mare:
În concluzie, o bună parte a societății engleze – evident, marea masă de peste 50% din populație aservită nu se pune – era antrenată, în mod tradițional, în administrarea treburilor publice, iar simbolica distanță socială între un baron și un răzeș nu era chiar infinită, precum în Europa Continentală.
Anglia este exemplul perfect în ceea ce privește interdependența celor trei factori ai politicii moderne. Cu mult înaintea statului modern și a responsabilității politice a evoluat domnia legii, sub forma specifică a Common Law. Cam prin secolul al XIV-lea putem vorbi de maturarea Common Law; totuși, după cum am mai discutat, originea acestui sistem legal (și extinderea protecției legii dincolo de clasa aristocratică) a fost dependentă de acțiunile regalității, ce superviza cel mai competent stat al Europei medievale.
O sumedenie de specialiști în economie și istorie economică au subliniat corelația dintre funcționarea unui sistem de drept Common Law și trăinicia drepturilor de proprietate individuală, un element esențial în creșterea economică pe termen lung. Unii dintre acești experți consideră că evoluția capitalismului în Anglia a mers mână-n mână cu sistemul de drept, unde o parte importantă a corpus-ului de norme și precedente de la sfârșitul epocii medievale se referă la chestiuni contractuale, de proprietate și despăgubiri (civile).
Evoluția istorică în această direcție poate fi atribuită caracterului extrem de individualist al societății engleze (aspect menționat de noi în episodul 5), însă nu poate fi scoasă din contextul conflictelor politice dintre regalitate și aristocrație de pe aproape întreaga întindere a perioadei feudale.
Marile conflicte între dinastia domnitoare și nobilime au luat sfârșit la începutul secolului al XVI-lea, când monarhii din dinastia Tudor au manifestat o atitudine fără precedent de favorizare a non-elitelor. Aceștia au sprijinit în judecățile desfășurate în curțile regale drepturile de proprietate ale proto-burghezilor urbani și micii nobilimi (zisă gentry), atât din interes cât și din paranoia provocată de recurentele revolte armate ale aristocrației.
Natura participativă a guvernării/administrării justiției la nivel local – procesele cu jurați, chiar și pentru cauze civile de la un nivel al daunelor încolo, sunt grăitoare în acest sens – laolaltă cu o tradiție a protecției proprietăților aparținând non-elitelor au insuflat un atașament extraordinar față de lege în rândul claselor de mijloc. Se poate spune că această parte a societății engleze considera legea ca un bun ce le aparține.
În secolul al XVII-lea, când regele este privit drept străin și mereu chitit să ocolească legea, nu e de mirare că parlamentarii din Camera Comunelor s-au erijat în apărătorii Common Law.
Poate e relevant în acest sens să menționăm că în 1793 capul lui Ludovic al XVI-lea a căzut în numele națiunii, pe când 150 mai devreme capul lui Charles I cădea în numele legii.
Acuma, există o mulțime de opinii care diminuează rolul conflictului religios în evoluțiile politice ce au rezultat în Războiul Civil și Revoluția Glorioasă. Chiar dacă aceste evenimente nu au fost o dispută având în prim-plan religia, e de netăgăduit că rivalitatea între monarhia centralizatoare sub Stuarți și forțele de opoziție au avut și o dimensiune religioasă.
Credem că e util să realizăm aici o paralelă cu prezentul. Actuala polarizare politică (o tendință aproape mondială; am văzut recent pasiunile amplificate de social media în Uganda) este influențată într-o mare măsură de popularizarea unor ideologii sofisticate originare în lumea academică – (neo)liberalism, marxism, postmodernism – cu ajutorul suportului tehnologic al internetului sub forma așa-ziselor rețele sociale.
În Anglia secolului al XVII-lea, o polarizare asemănătoare s-a produs ca urmare a popularizării sofisticatelor idei religioase ale Reformei cu ajutorul noului suport tehnologic al tiparului. Este binecunoscut că în congregațiile puternic protestante rata alfabetizării era mult superioară populației generale, iar cu cât respectiva comunitate era mai «puritană», cu atât mai alfabetizată.
După cum sugeram mai devreme, e util să ne imaginăm pozițiile religioase ale actorilor implicați sub forma unui sistem de coordonate ce descriu ierarhia bisericească și competența individului în a interpreta scriptura. Noi credem că e destul de evident că suporterii celor două tabere s-ar fi considerat ca făcând mai degrabă parte din cadranul I (regaliștii: mai multă ierarhie, mai puțină autonomie individuală), respectiv din cadranul al III-lea (parlamentarienii).
Se știe că această din urmă poziție a fost rezultatul popularizării preceptelor calviniste printre comunitățile rurale de mici proprietari (de unde veneau de-alde Cromwell). Iar dacă știm ceva de la Max Weber despre capacitatea de motivare a «eticii» calviniste, nu e greu să ne explicăm coeziunea superioară a liderilor armatei parlamentare din vremea Războiului Civil sau a politicienilor Whig din vremea Revoluției Glorioase.
Nimeni nu dispută rolul esențial deținut de burghezia urbană în înclinarea balanței de partea parlamentarienilor; Marx a botezat evenimentele anilor 1640-1690 «prima revoluție burgheză». Cu toții cunoaștem mecanismul: Anglia a fost primul spațiu în care s-a dezvoltat modul capitalist de producție, astfel că în Anglia a avut loc și prima revoluție burgheză, reflectată în tărâmul ideilor de liberalismul clasic à la John Locke și prietenilor săi Whig.
În Franța, a fost o întârziere de un secol și jumătate până când capitalismul a ajuns la maturitatea necesară să se manifeste politic printr-o revoluție încă și mai spectaculoasă. Totul ține de gradul de evoluție economică.
Toate astea-s bune, frumoase și surprind, fără îndoială, importante aspecte ale realității. Totuși, titlul secțiunii acestea declamă unicitatea spațiului englez.
Dacă privim evoluția burgheziei pe termen mai lung, vom constata că în Anglia orașele și guild-urile aferente au fost implicate în conflictul dintre rege și aristocrație cu mult înainte de apariția relațiilor capitaliste de producție. Reprezentanți ai orașelor și breslelor au fost convocați, de către rege la început, în Parlament – o mutare «populistă» de reducere a rolului nobilimii – încă de la sfârșitul secolului al XIII-lea.
Regalitatea a conferit legitimitate proto-burgheziei prin segregarea adunării reprezentative în Camera Comunelor (deținătoare exclusivă a «puterii pungii») și Camera Lorzilor. În celelalte spații europene, orașele libere și proto-burghezia au fost un actor total periferic în conflictul monarhico-aristocratic, fiind retrogradate la stadiul de fracție din „starea a treia” (Franța și Spania) sau subordonate total boierimii (Ungaria) ori dinastiei domnitoare (Rusia).
Lecția principală ce trebuie asimilată din evoluția burgheziei engleze e că acest grup nu apare, după cum sugerează Marx, într-o manieră mecanică, rezultat inevitabil al prefacerilor economice. În plus, să nu uităm că aristocrații englezi au fost primii care și-au exploatat moșiile «în mod capitalist».
Ca să poată supraviețui fragedei sale pruncii, burghezia engleză a avut nevoie de protecția politică a monarhiei și, din punctul de vedere al pătrunderii în sistemul politic, tot regalitatea i-a conferit legitimitatea de a se exprima; evident, din interes, nu pentru că monarhii Tudor ar fi fost interesați în accelerarea forțelor istoriei. Ajunsă la o oarecare maturitate, burghezia engleză din secolul al XVII-lea (împreună cu pătura de gentry) a fost radicalizată ideologic de ideile Reformei și a ajuns să se considere depozitara autentică a «valorilor engleze».
După cum am tot repetat, parlamentul englez a avut o evoluție radical diferită de adunările reprezentative din celelalte spații europene. Deja la sfârșitul secolului al XV-lea, pe lângă tradiționalele atribuții juridice, ajunsese să fie considerat un partener în guvernare al Coroanei, de unde și celebra sintagmă «The King in Parliament».
O consecință importantă a permanentei suspiciuni existente între dinastia domnitoare și aristocrație (dar și a coeziunii culturale superioare … un spațiu geografic mult mai restrâns ca Franța, Spania, Ungaria, Polonia, Germania, Rusia; plus o densitate mai mare a populației) a fost că, spre deosebire de toate celelalte spații luate în discuție, nobilimea nu benefica de scutiri fiscale semnificative.
Astfel, practica vânzării titlurilor nobiliare și a oficiilor în administrația regală nu a luat amploarea de pe Continent, iar regele era nevoit să-și negocieze în Parlament orice venit suplimentar. Mai mult, oficialii regelui bănuiți de fraude (sau multe alte infracțiuni) puteau fi puși sub acuzare și demiși de Parlament, dacă nu scurtați de cap; procedura de impeachment avându-și originea în Parlamentul Angliei la sfârșitul epocii medievale.
Confiscarea și vânzarea rapidă a pământurilor bisericești de către Henry al VIII-lea a lărgit considerabil numărul proprietarilor, eligibili de a fi reprezentați la nivel local și central, dar nu a rezolvat problemele financiare ale Coroanei pentru mai mult de câțiva ani.
Așadar, la sfârșitul secolului al XVI-lea, Anglia avea (proporțional) cei mai mulți proprietari din Europa, reprezentați într-o instituție politico-juridică tradițională și prestigioasă, fără grupuri și grupulețe privilegiate din punct de vedere fiscal.
Pretențiile și acțiunile fără giudeț ale lui Charles I au generat, destul de treptat dealtfel, o teorie a conspirației printre parlamentari: la presiuni oculte și sub pretextul situației internaționale explozive, regele ar fi dorit să recruteze fără acceptul parlamentului o armată pentru a-și liniști toți opozanții. Ca orice teorie a conspirației de succes, avea o serie de elemente realiste.
Astfel că de-a lungul timpului, în special în deceniul de domnie personală, s-a cristalizat un discurs al secularelor «drepturi ale englezilor» (rights of englishmen), despre care nu prea vorbise nimeni până atunci, în frunte cu acela de a se opune tiranilor care eludează legea.
Acest discurs al drepturilor s-a coagulat în deceniile de mijloc ale secolului al XVII-lea într-o veritabilă ideologie, iar victoria parlamentară în Războiul Civil a creat un precedent pe câmpurile de luptă al dreptului la insurecție în fața tiraniei.
De aici și până la formularea principiului guvernării prin consimțământ nu a mai fost decât un pas, consacrat legal și constituțional în Declarația Drepturilor din 1689.
Așa că cele trei componente ale politicii moderne au apărut pentru prima dată concomitent în Anglia, acum mai bine de trei secole. Din 1689 până pe la jumătatea secolului trecut conflictele politice s-au articulat în jurul singurei chestiuni majore pe care evenimentele și ideile secolului al XVII-lea englez nu au tranșat-o: care sunt acei indivizi și acele grupuri, îndeajuns de mature și de merituoase (moral și material) astfel încât să-și exercite această capacitate a consimțământului?
1. Secțiunile De Ce A Fost Anglia Altfel și Taxare și Consimțământ se bazează pe argumentații prezente în Francis Fukuyama, The Origins of Political Order: From Prehuman Times to the French Revolution, pp. 402-421.
„Educație și Bălăcăreală Politică” | ©®™, 2019-24.
mailto: titularu@un-nesimtit.ro