Meniu
Imaginea pre-pandemică ce surprinde perfect situația actuală este una dintre multele sclipiri de geniu ale clasicului Underground. După vreo 20 de ani de trai în pivniță, Jovan (băietul cam bătut în cap al teribilului protagonist Petar Popara) se însoară cu o fată care, la fel ca el, își petrecuse toată viața-n subteran. În haosul bahic al petrecerii, cimpanzeul (salvat, cu decenii în urmă, cu multe sacrificii din bombardamentele naziste) se urcă la bordul tancului și trage vreo două salve spulberând mizerabilul, dar trainicul, zid ce apăra populația din underground de exterior și de ei înșiși.
Asta nu înainte ca recurentul lăutar mustăcios să-i avertizeze, a nu știu câta oară, pe puternicii grupului că „Ai, Katastrofa!”. În această mega-alegorie, oricine poate să hotărască cine sunt personajele și evenimentele. Pentru sine, cu capu’ lui.
După cum v-am obișnuit pe-acest blog, noi preferăm perspectivele mai largi, iar cea mai solidă critică a României pandemice (asta chiar înainte de valul 4) ni se pare cea a lui Florin Poenaru, un băiet de la Facultatea de Sociologie a UB, intitulată COVID-19 în România: Militarizarea Vieții Sociale și Banalitatea Morții.
Nenea ăsta ne zice că eșecul statului român nu e ceva de dată recentă, pandemia doar accentuând lipsa structurală de capacitate. Definește simplu eșecul: absența autorității și capacității agențiilor guvernamentale (în sens larg) de a cunoaște și de a acționa în apărarea intereselor cetățeanului obișnuit. Din martie 2020 și până în august 2021, acest eșec s-a manifestat pregnant în patru cazuri particulare: evidențierea lipsei de importanță socială și umană a „lucrătorilor esențiali” (vezi episodul sparanghelului rămas orfan), vociferări în favoarea privatizării serviciilor de sănătate pe fondul incendiilor din mari spitale publice, mobilizarea politică a „burgheziei mărunte” (în special în protestele „antreprenorilor” HORECA) și militarizarea vieții sociale — în mod special în timpul lockdown-ului dar, după cum vedem cu nominalizarea generalului de boschet deșertic Ciucă, și în manieră mai generală (vezi campania de vaccinare, celebrul Grup de Comunicare Strategică format doar din securiști sau „ecosistemul” de aplicații de proastă calitate dezvoltat de STS).
Cauzele mai generale ale incapacității statale românești cică ar fi două: politicile neoliberale ce ne-au fost mai mult sau mai puțin dictate de partizanii celebrului Consens de la Washington începând cu mijlocul anilor ‘90 (discreditate între timp chiar și la nivel de FMI și Banca Mondială, însă trâmbițate de agresivul gunoi „libertarian” Florin-Vasilică Cîțu chiar și când căcatul depășise de mult ventilatorul) și diferitele interese locale, mai mult sau mai puțin clar articulate, ce au de câștigat din slăbiciunea statului prin lipsa reglementării sau parteneriate public-privat cu pierzători și câștigători de dinainte cunoscuți.
Haideți să le luăm pe rând la puricat!
Treaba cu răspândirea neoliberalismului poate fi considerată un soi de conspirație mondială, din punctul nostru de vedere, dar doar o conspirație din aia clasică în istoria umanității, o conspirație a hybris-ului și a prostiei.
După al Doilea Război, noi credem că occidentalii au vrut sincer să contribuie la dezvoltarea altor spații; evident, după chipul și asemănarea lor. Prima dată au crezut că dacă impun alegeri electorale peste tot, în câteva decenii chiar o să fie ajunși din urmă. Acuma ce să vezi, oamenii din țările înapoiate n-aveau îndeajunsă cultură civică încât să nu voteze dictatori și/sau cleptocrați. Toți celebrii dictatori ai celei de-a doua treimi ai secolului trecut — de la Mobutu la Saddam, cu escală pe la Idi Amin — nu s-au sfiit să meargă la urne și, de cele mai multe ori, au câștigat alegerile chiar pe bune.
Când au văzut că treaba că primul glonț magic, cel al democrației, n-a avut efectul scontat, au încercat altul, cel al pieței. Că doară asta înseamnă neoliberalismul, să se transforme întregul edificiu socio-economic după principii de piață. Dar cum, ceva mai devreme, democrația în spații înapoiate s-a transformat rapid în dictatură, promisiunea salvatoare a pieței s-a transformat în rente neo-patrimoniale și monopol la scară largă, fie el și informal. Cine ar fi putut prevedea că spații fără un stat puternic care să supravegheze piața, fără vreo tradiție a organizării raționale (în sens weberian) vor dezvolta un capitalism de cumetrie în care cei mai puternici îi vor subjuga pe cei mai slabi după modelul clasic al Companiei Indiilor Orientale? Poate Baba Vanga sau Maria Cîmpina, da’ pe ele nu le-a întrebat nimeni.
Viziunea occidentală despre dezvoltarea celor cinci șesimi defavorizate de glob a suferit de hybris-ul și prostia gloanțelor magice. Am urmărit recent o dezbatere electorală premergătoare alegerilor din celebra Duminică a Orbului și pare că de-alde Ion Rațiu era un fraier atât de credul încât era convins că tot ce separa spațiul mioritic de patria sa adoptivă britanică erau alegerile și libertatea de expresie. De parcă astea ar fi ținut vreodată de foame sau ar fi ridicat gunoiul de pe stradă.
Acolo unde statele occidentale au depus eforturi serioase, de finanțare și de supraveghere, a ajuns și civilizația … după vreo câteva decenii bune. Problema e că n-au avut interese stringente să facă asta decât în câteva locuri. În Coreea de Sud de exemplu, au marcat americanii banu’ gros și nici nu le-au permis generalilor să-i fure chiar pe toți și, după vreo patruj’ de ani, pare-se că nu se mai cacă nimeni în fundu’ curții. Că modelul de dezvoltare a fost pe spinarea statului sau pe spinarea pieței, în Coreea de Sud a mers treaba, dar nu fără mari eforturi din partea contribuabilului american.
Totuși, în opinia noastră, nu neoliberalismul a distrus capacitatea statului român. În istoria sa, statul român n- a avut puteri serioase decât în câteva aspecte ne-esențiale (care n-aveau treabă cu nevoile și aspirațiile omului obișnuit) și doar în reprize foarte scurte de timp. După cum știm, statul modern are două cristalizări simultane: este în același timp un agent care acționează mai mult sau mai puțin autonom și o arenă de expresie a intereselor din societate. Din cauza organizării agentului pe baze non-raționale, la puncte diferite în istorie celor mai puternice interese le-a fost extrem de ușor să-l captureze.
Să coborâm oleacă în timp, cam pe vremurile celebrului plebicist. Ni se zice că statul român modern a început ca un proiect de emulație al unor boiernași visători, pleziriștii de la ‘48. Amatori fiind într-ale state-building– ului (cum erau și la toate celelalte capitole), fragila lor construcție a fost rapid capturată, întâi de un colonel cam populist așa, apoi rapid și mai de durată de moșierii Valahiei și Moldovei, care au ținut-o așa până la Primul Război Mondial.
După Marele Război, știm că statul a aparținut unei burghezii (incipiente) ce l-a exploatat tot clientelar, apoi dictatură militară, capturare exterioară prin interpuși, național-comunism ceaușist de sorginte sultanistică și, de vreo câteva decenii asistăm la captura realizată de Complexul Bișnițăresco-Securistic.
Statul român n-a avut niciodată capacitatea de a acționa ca un arbitru autentic între interesele din societate sau ca un paznic competent în fața intereselor din exterior. Capturile succesive au favorizat ceea ce Michael Mann numește dezvoltarea puterii despotice a statului (aparatul de supraveghere și represiune) în dauna puterii infrastructurale (capacități de schimbare economică și socială concretă). Bineînțeles că e mult mai simplu, mai ales din punctul de vedere al resursei umane, să construiești printre umbre structuri represive decât să asamblezi know-how-ul și muncitorimea capabile să construiască centrale nucleare sau rețele de TGV.
Momentul 1907 este esențial în a ilustra diferența celor două tipologii ale puterii. Guvernele Vechiului Regat, instrumente de perpetuare a dominației vechilor boieri și locus-uri de răsplată pentru clienții acestora, nu aveau voința și capacitatea să îmbunătățească prospectele materiale ale țăranilor cu generațiile, însă puteau recruta mujici în armată ca să tragă apoi asupra altor mujici … comandați, bineînțeles de ofițeri onorabili non- mujici.
Capturile succesive și preeminența puterii despotice s-au angrenat într-un cerc vicios în care interesele particulare au întărit, când au fost la putere, represiunea și aceste structuri, au fost mai ușor de „cumpărat” atunci când vremea oricărui stăpân ajunge inevitabil la un sfârșit binemeritat.
Statul român și-a dezvoltat un minimum de putere infrastructurală doar pe parcursul a maximum două decenii, cam de la sfârșitul anilor ‘50 până la jumătatea anilor ‘70, iarăși pe baze non-raționale, cu paru’ mai precis. În orice caz, un timp suficient încât să se înrădăcineze în interiorul fiecărei subdiviziuni (educație, sănătate, industrie, comerț, etc.) părți interesate extrem de averse reformei necesare supraviețuirii sănătoase a oricărei organizații.
Lipsa de raționalitate și forța aparatului represiv, preocupat mereu ca orice organism de propria supraviețuire, sunt adevărații responsabili de eșecul statului în România. De-asta Un-Nesimțit este în primul rând adversar al fenomenelor și mentalităților justificatoare ca securismul șau moșnejia, iar abia apoi critic al diferitelor excremente individuale, fie ei și sași siniștri ce-au făcut din boi miniștri.
„Educație și Bălăcăreală Politică” | ©®™, 2019-24.
mailto: titularu@un-nesimtit.ro
