Meniu
Evoluțiile politice — i.e., transformările succesive ale statului, domniei legii și responsabilității politice — reprezintă un aspect (destul de îngust) al evoluției traiului uman organizat.
Dacă ar fi să ne întoarcem la schema evolutivă propusă de Michael Mann putem vedea că înainte de Marea Divergență cea mai dinamică dimensiune a fost cea militară, în sensul că inovațiile de pe câmpul de bătălie produceau cel mai adesea reconfigurări ale celorlalte surse ale puterii sociale.
Încă de la repetatele conflicte din spațiul chinez al secolelor V-III î.e.n. a început să funcționeze cu o remarcabilă recurență celebra „lege” a lui Charles Tilly the state made war, and war made the state.
La intervale mult mai extinse, sistemul ajungea să fie reconfigurat de inovații ideologice, cum ar fi ascensiunea creștinismului în secolele III-V e.n., provocarea islamului (sec. VII-VIII) sau Conflictul pentru Învestitură (sec. XI-XII).
După 1700, puterea militară ajunge să fie încadrată din ce în ce mai mult în arhitectura politică a statului modern (cu toate că o „castă” militară poate fi în continuare considerată o forță socială distinctă), iar „inovațiile” economice, politice și ideologice se succed cu o rapiditate care lasă în off-side până și pe cei mai fini observatori.
Astfel, pentru a înțelege mai bine contextul evoluției celor trei tipuri de instituții politice în modernitate, acestea trebuie privite și prin prisma relațiilor cu dezvoltarea economică, mobilizarea socială și efervescența ideilor despre justiție și legitimitate1 .
Dintre toate dimensiunile luate în considerare, cea economică este cea mai ușor de măsurat (în PIB per capita per unitate de timp). Chiar dacă și această măsurătoare este imperfectă și adesea înșelătoare, pe durate lungi de timp ordinele de mărime sunt cele care contează. Bineînțeles că și discuțiile despre distribuția veniturilor și averilor este importantă. Însă acelea țin mai degrabă de ideologie (ce ar fi o împărțire justă?) și politică (cine stabilește ce e just? cum facem să construim o coaliție îndeajuns de puternică pentru a implementa acea justețe?).
Nu credem că mai e nevoie să reluăm observațiile privind uimitoarea creștere economică a societăților occidentale de după Marea Divergență.
Înainte de 1700, mobilizarea socială — articularea de noi grupuri sociale și (re)configurarea relațiilor dintre ele și cele mai vechi — era îndeobște produsul unor „cutremure” ideologice sau a consecințelor economice subsecvente unor catastrofe naturale de proporții.
Conștiința socială este caracteristica esențială a mobilizării: indivizii trebuie să conștientizeze că au identități și interese comune ca să se poată organiza în vederea acțiunii colective.
Reconfigurarea specifică modernității a fost descrisă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de sociologul german Ferdinand Tönnies ca trecerea de la Gemeinschaft la Gesselschaft; traduse, în general, drept „comunitate” respectiv „societate”. În Gemeinschaft — lumea tradițională a satului — identitățile sunt fixe și imuabile, toată lumea cunoaște pe toată lumea și loialitățile sunt concrete și atașate de colectivitate, pe când în Gesselschaft — marele oraș cu diversitatea și anonimatul său — identitățile sunt fluide, iar loialitățile ceva mai abstracte și relațiile strict individuale.
Părinții științelor sociale din Europa secolului al XIX-lea au elaborat diverse concepte dihotomice precum Gemeinschaft și Gesselschaft (solidaritate organică vs. solidaritate mecanică | autoritate tradițională vs. autoritate rațională) pentru a da seamă de noile grupuri translocate de către capitalism și inerentele probleme individuale și colective, materiale și psihologice cauzate de trecerea bruscă de la tradițional la modern.
În mare, putem vorbi despre trei valuri ale acestei tranziții: secolul al XIX-lea și primele decenii ale celui de-al XX-lea pentru Europa Occidentală și America de Nord; a doua parte a secolului al XX-lea pentru Europa de Sud, Centrală și Răsăriteană, America Latină și o parte din Asia; prezentul pentru o mai mică parte a Asiei și pentru Africa.
Eforturile acestor „dezrădăcinați” de a-și găsi o nouă „comunitate” și-au găsit expresia în noi forme de identitate, galvanizate de ideologii seculare (dintre care cel mai potent a fost și este naționalismul) sau noi afiliații religioase. Iar cum organizațiile puternice sunt mereu caracterizate de „promiscuitate funcțională”, atașamentul indivizilor către noile lor identități a fost supus la numeroase tentative de instrumentalizare din partea acestor organizații; în scopuri tîrlești, de obicei.
Pe lângă creșterea economică și mobilizarea socială, a treia componentă crucială a modernității ar fi evoluția ideilor privind legitimitatea. Simplu spus, legitimitatea privește o percepție larg împărtășită că anumite aranjamente sociale sunt juste. Evoluția acestor percepții poate fi determinată de schimbări economice sau sociale, însă există și numeroase exemple în istorie unde acestea au evoluat în mod independent.
Statul modern, domnia legii, responsabilitatea politică, creșterea economică, mobilizarea socială și ideile despre legitimitate sunt cele șase repere în jurul cărora se poate construi o narațiune coerentă a evoluțiilor societăților în modernitate.
Cel mai adesea, ele sunt interdependente, însă modificări separate ale uneia sau alteia nu reprezintă tocmai excepții. Epoca în care fiecare spațiu a fost supus industrializării reprezintă iarăși o variabilă importantă. Prin identificarea asemănărilor și deosebirilor între societățile supuse industrializării mai devreme (Marea Britanie, Statele Unite, Germania) și cele relativ întârziate putem să dăm seama de ce unele au instituții politice funcționale, iar altele (cele mai multe) nu.
În secolul al XX-lea teoriile sociologice europene au trecut ușor-ușor Atlanticul și, prin selecție și anti-selecție (de multe ori pe criterii ideologice), au fost amalgamate sub rubrica de Teoria Modernizării; teorie aflată la mare căutare în universitățile americane în anii ’50 și ’60.
Această „teorie” s-a remarcat mai ales prin împrumutul linearității epocilor de dezvoltare (din marxism) și prin încrederea comte-ană în progresul continuu; progres aflat, evident, în zodia democrației și capitalismului.
Într-un puseu de optimism tipic american, întărit de miracolul economic postbelic și de speranțele începutului de drum într-ale decolonizării, Teoria Modernizării zicea că toate lucrurile bune merg împreună. Modernizarea ar fi fost un fenomen unic, inexorabil, în care toate dimensiunile pomenite adineauri ar progresa la unison, de parc-ar fi fost interpretate de pe partitura demiurgului.
Odată cu sfârșitul deceniului al șaselea — când percepția publică era că URSS-ul ar fi fost un adversar pe măsura SUA, când China se îndrepta spre cei mai teribili ani de dictatură maoistă, iar populațiile proaspăt scăpate de sub jugul metropolelor europene erau mai abitir înrobite de dictatori locali siniștri (cum era celebrul pretin Mobutu) — devenea destul de clar, in vivo de data asta, că evoluțiile sunt extrem de inegale.
Teoria prevedea că democrația ar fi trebuit să aducă prosperitate și stabilitate; totuși, cele mai multe boboare votau democratic gunoaie autoritare incompetente, ce-i aduceau repejor înapoi la sapă de lemn. Asta genera nemulțumiri, se lăsa cu insurecții, lupte de gherilă sau războaie civile autentice. Mai precis, anii ’60 au marcat prăbușirea ordinii politice (chipurile democratice) în multe spații din Africa, Asia sau America Latină.
Ordinea Politică a Societăților în Schimbare, cartea clasică a lui Samuel Huntington din 1968 (care n-a fost citită de nici un lider al României post-comuniste), a desființat candida Teorie a Modernizării. De-atunci ne este clar că toate lucrurile bune nu merg împreună și că nu există variabile magice care să aducă repejor spații politice complicate într-o stare de beatitudine a democrației și a standardului de viață occțidental.
Teza lui Huntington pornea de la realitatea măsurabilă și măsurată a generalizării creșterii economice postbelice. El susținea că această umflare a plăcintei economice accelerează mobilizarea socială. La un moment dat, rata mobilizării depășește capacitatea instituțiilor politice de a oferi reprezentare noilor grupuri (i.e., elitele tradiționale nu mai vor să lase neofiți pe locurile lor de joacă), iar nemulțumirea generalizată duce la prăbușirea ordinii politice. În zorii democratizării accelerate, speranțele maselor sunt cel mai adesea înșelate.
Huntington contrastează tumultul societăților în schimbare cu relativa stabilitate a societăților tradiționale și a celor deja modernizate, unde diferitele dimensiuni ale evoluției social-politice se află pe același palier.
A doua jumătate a secolului al XX-lea a fost plină de astfel de exemple unde mobilizarea socială a intrat în coliziune cu establishment-ul politic. Cel mai recent astfel de eveniment „huntingtonian” poate fi considerat așa-zisa Primăvară Arabă, un caz școală de asemenea ciocnire.
Bineînțeles că studiul modernizării (și al dislocărilor provocate de dânsa) a evoluat enorm de pe vremea lui Huntington. În prezent, majoritatea teoreticienilor leagă conflictele civile mai degrabă de sărăcia structurală, de eterogenitatea etnico-religioasă sau de impotența infrastructurală a statului.
Cei peste 50 de ani trecuți de la opus-ul lui Huntington au fost suficienți pentru a sesiza cercul vicios în care se află ordinile politice fragile (așa-zisele „state eșuate”): sărăcia duce la instituții politice care nu pot stăvili violența, violența accentuează sărăcia, care subminează și mai tare capacitatea instituțională.
Cu toate astea, intuiția inițială a lui Huntington — toate lucrurile bune nu merg împreună; modernizarea nu este un proces linear și ireversibil — își păstrează valabilitatea.
Lumea biologică nu lucrează cu procentaje de 0 sau 100; orice e posibil, nimic nu-i imposibil. La fel și societățile umane. Dimensiunile economică, socială și politică se află în diferite (și fluctuante) grade de interdependență. Dar au și autonomie. Creșterea economică explozivă poate genera haos în sistemul politic, însă fără instituții politice solide nu prea există creștere economică pe termen lung.
Iar cea mai importantă dintre aceste instituții este statul. Stat care, în accepțiunea sa modernă, centralizează puterea într-o birocrație. Un guvern cu puteri infrastructurale.
Dacă apreciați astfel de articole, vă puteți abona la blogul nesimțit aici.
1. Noțiunile prezentate în această postare urmează materialul tratat în Francis Fukuyama, Political Order and Political Decay: From the Industrial Revolution to the Globalization of Democracy, pp. 40-51.
„Educație și Bălăcăreală Politică” | ©®™, 2019-24.
mailto: titularu@un-nesimtit.ro
