Aproape toate teoriile generale despre stat sunt reducționiste. De la tradiția marxistă la cea liberală trecând prin funcționalism, statul este redus la o expresie a structurilor pre–existente ale societății: un loc, o arenă unde frământările claselor, grupurilor de interese sau indivizilor sunt articulate, implementate și instituționalizate. Deși aceste teorii sunt foarte diferite, toate neagă statului un grad extins de autonomie.
În articolul rezumat în această postare, The Autonomous Power of the State, Michael Mann susține că, paradoxal, centralitatea sa ca arenă de agregare este sursa autonomiei statului.
Analizele organizaționale pornesc de la minimum două aspecte: cel structural (cum arată organizația?) și cel funcțional (care sunt și cum sunt îndeplinite funcțiile sociale ale organizației?).
Pornind de la celebra definiție a lui Max Weber, o defniție a statului urmărește patru elemente principale:
Asta ar fi definiția statului modern, sau mai degrabă idealul unui stat modern (când există atâtea variabile, în practică sigur se dă chix pe undeva). Marea majoritate a statelor «istorice» aveau lacune foarte mari, mai ales la punctele 3 și 4, iar ce numim «stat feudal» stătea prost la toate aceste elemente.
Dacă aspectul structural nu singularizează un stat, localizarea centrală a instituțiilor diferențiate este criteriul principal. Funcțional vorbind, esența statului stă în monopolul asupra reglemetării. Ca să stabilim gradului de autonomie ar trebui să lămurim ce fel de puteri are personalul care populează aceste instituții, elita politică/statală. În acest demers e util să comparăm natura, extensia și intensitatea puterilor elitei politice cu cea a grupurilor din «societatea civilă» (înțeleasă aici simplu, ca tot ce se află în afara structurilor statului). Folosindu-se de modelul cvadripartit introdus în Sursele Puterii Sociale, Michael Mann contrastează puterea elitelor politice cu cea a mișcărilor ideologice, a claselor sociale și a elitelor militare.
La ce ne referim atunci când vorbim despre puterea statului? Există două sensuri profund distincte în care elitele statale pot fi considerate puternice. Primul ar putea fi etichetat drept putere despotică — acele acțiuni pe care elitele statului le pot întreprinde fără negocieri recurente, instituționalizate cu grupurile interesate/afectate din societatea civilă. De-a lungul istoriei, limitele puterii despotice au variat enorm. Au fost cazuri în care, cel puțin de jure, puterile despotice ale statului erau nelimitate. Împăratul chinez avea toată țara ca patrimoniu personal și putea să facă ce dorea cu orice individ/grup.
În special odată cu dezvoltarea statului modern, oamenii au ajuns să perceapă puterea statului drept capacitatea diferitelor departamente de a penetra societatea civilă, de a implementa logistic pe întreg teritoriul deciziile politico–administrative luate la centru. Aceasta este dimensiunea infrastructurală a puterii statului. Statele istorice stăteau foarte prost la acest capitol; cu cât te aflai mai departe de Orașul Interzis, cu atât voința împăratului te afecta mai puțin, ca să continuăm cu exemplul de mai sus. În era industrială capacitatea statală a crescut exponențial. De pildă, guvernul îți poate reține impozitele direct la sursă, un aspect inimaginabil chiar la 1850. Înainte de secolul al XVIII-lea (în afară de taxele funciare) mergea vorba că doar ce se mișcă poate fi taxat (if it moves, you can tax it).
Dacă dezbatem autonomia statului, în contextul variației și evoluției puterilor despotice și infrastructurale, e logic să continuăm cu problema controlului statului. O tendință istorică a fost următoarea: cu cât coborâm în timp, cu atât elitele statale au fost mai autonome, cu prețul unor puteri infrastructurale mai reduse. Liderii politici ai democrațiilor capitaliste avansate din ultimul secol pot fi considerați cei mai puțin autonomi din istorie, chiar dacă se află în fruntea, la prima vedere paradoxal, celor mai extinse și competente aparate statale. Deși gradul de «democrație» al acestor sisteme politice e discutabil, politicienii sunt controlați serios de grupuri din societatea civilă: marii capitaliști, sistemul judiciar și, cu voia dvs. ultimul pe listă, electoratul. E util să ne amintim că cei mai reformiști președinți americani — Franklin Roosevelt și Lyndon Johnson — au avut în spate cele mai impresionante mișcări sociale din istoria Statelor Unite.
Astfel, putem admite că democrațiile capitaliste contemporane sunt puternice infrastructural și slabe despotic (în practică, ele sunt slabe despotic doar în relație cu grupurile dominante din societate). Pare a nu exista vreo relație de dependență între cele două dimensiuni, în trecutul recent.
Evident, de–a lungul istoriei, au existat diverse combinații în ce privește intensitatea și extensia celor două dimensiuni ale puterii statului. Tabelul de mai jos prezintă 4 ideal-tipuri:
infrastructuri slabe | infrastructuri extinse | |
putere despotică redusă | stat feudal | stat birocratic |
putere despotică ridicată | stat imperial | stat autoritar |
Statul feudal — unitățile politice specifce Europei medievale — este cel mai slab, deoarece guverna indirect, cu ajutorul unei infrastructuri furnizată de actori non-statali relativ independenți din societatea civilă: aristocrați, clerici, bresle urbane.
Statul imperial avea proprii agenți prin care–și exercita funcțiile, dar avea o capacitate limitată de penetrare/coordonare a societății. Astfel. în mod curent avea nevoie de grupuri exterioare, i.e., notabili locali. Deseori, agenții statului intrau în coluziune cu acești notabili, «dispărând» în societate cu tot cu resursele statului. Imperiile antice — Asiria, Persia, Egipt, Roma — sunt exemple ale acestui tip ideal.
Democrațiile capitaliste actuale sunt încarnări ale idealului statului birocratic. Birocrația are capacități organizaționale extinse. Însă nu își defnește propriile obiective (vezi dilema principal-agent), așa că este controlată de cele mai bine organizate grupuri din societate. Pe de altă parte, odată ce țintele sunt defnite, ele sunt impuse prin intermediul infrastructurii birocratice a statului.
Regimurile așa-zis totalitare ale secolului al XX-lea aproximează ideal-tipul statului autoritar, o variantă de despotism intens instituționalizată. Grupurile din societate nu pot evada din «cușca» infrastructurii statale, depinzând de birocrația ofcială pentru supraviețuire. Totuși, aceste grupuri concurează, în spatele cortinei ofciale, pentru controlul centrului. Aceste state erau diferite de tipul birocratic, în sensul că regulile capitalismului și puterea clasei conducătoare (articulate inițial în societatea civilă) sunt recunoscute/menținute/consfințite de statul birocratic.
Aceste exemple istorice dezvăluie două mari tendințe: (1) o creștere treptată, dar inexorabilă, în privința puterii infrastructurale și (2) în cadrul fecărei epoci istorice au existat mari oscilații ale puterii despotice.
Creșterea puterii infrastructurale are de–a face cu tehnicile logistice de control politic. Câteva dintre cele mai importante ar fi:
Nici una dintre aceste tehnici nu este specifcă statului, find parte din evoluția generală a societăților umane, din creșterea progresivă a capacității colective de mobilizare a resurselor. Astfel, nici una dintre tehnici nu schimbă neapărat raporturile de putere dintre stat și societatea civilă.
Prin urmare, puterea statului nu derivă din tehnici specifce acestuia. Toate tehnicile de putere pot f plasate în trei categorii: economice, ideologice și militare. Statul se poate folosi de oricare, fără a avea tehnici proprii. Din punctul acesta de vedere statul nu este autonom.
Din această cauză teoriile reducționiste sunt plauzibile: statul pare a f dependent de resurse aflate, general vorbind, în societate.
Specializarea își are originea în organizațiile economice. Scrisul în cadrul aparatului de stat. Totuși, n-a durat mult până specializarea a fost adoptată de stat sau scrisul de organizațiile economice; situație valabilă în cazul tuturor tehnicilor ce-au contribuit la dezvoltarea puterii infrastructurale.
De aici se pot trage două concluzii: (1) în întreaga istorie a dezvoltării puterii infrastructurale, n-au existat tehnici care să aparțină exclusiv statului sau exclusiv societății civile; (2) există oscilații între cele două în cadrul procesului general de dezvoltare infrastructurală. Statul poate împrumuta tehnici din societate și să le ofere o direcție/scop politic și organizații non-statale pot oferi direcții non-politice unor tehnici inițial folosite pentru controlul politic.
Următoarele secțiuni se vor concentra pe câteva întrebări ce decurg din implicațiile celor două concluzii:
Nu au existat societăți complexe (de ordinul a milioane de indivizi) fără o autoritate centrală de reglementare, oricât de limitată ar f fost plaja sa de acțiune. Chiar și statele feudale existau din cenușa unor state relativ puternice, ale căror norme au supraviețuit și au contribuit la articularea noilor state slabe. Statele feudale tind să apară ori ca o formă de a opri un proces aparent nesfârșit de dezintegrare a unui stat odată grandios (China inter-dinastică, Japonia shogunilor) ori ca o împărțire a prăzii între cuceritorii unui stat.
Feudalismul vest-european a conținut elemente din ambele situații — legile statelor feudale au fost reinterpretări ale dreptului roman cu adăugiri de dogmă creștină și tradiții germanice. De aici putem întrezări o dialectică a dezvoltării.
Existența unor reguli clare oferă societăților statale o șansă de supraviețuire în plus. Avem numeroase exemple în care societăți statale au absorbit/cucerit pe cele non-statale. Chiar și atunci când societăți non-statale au cucerit altele statale, ori au dezvoltat rapid o autoritate centrală ori au generat regres social în societatea cucerită.
Regulile sunt necesare pentru stabilirea de raporturi recurente non-agresive între necunoscuți. Totuși, nu e neapărată nevoie de o unică agenție monopolistă pentru asta. Majoritatea statelor au existat în cadrul unei civilizații multi-statale, care să furnizeze ea însăși câteva reguli elementare (e.g., Biserica Catolică reglementa, cât de cât, războiul și pacea între statele feudale vest-europene).
Cu toate astea, cele mai multe societăți au avut nevoie ca unele reguli — în special cele ce vizau protecția vieții și a proprietății — să fe stabilite monopolistic. Din această necesitate derivă puterea autonomă a statului.
Treptat, staff-ul statului devine indispensabil societății (sau, mai degrabă, diferitelor grupuri care benefciază de eșafodajul regulilor impuse de acesta). De aici se trage și potențialul exploatativ. Staff-ul își poate exploata utilitatea pentru a-și aroga puteri despotice.
Contrar aserțiunilor din teoriile reducționiste, în practică statele nu s-au limitat la urmărirea unui singur scop. Majoritatea statelor de–a lungul istoriei (chiar și cele mai primitive, în grade, evident, mai reduse) au îndeplinit 4 mari funcții:
Aceste funcții sunt necesare/dezirabile, câteodată pentru întreaga societate, cel mai des pentru grupuri de interese mai restrânse. Personalul statului le îndeplinește cel mai efcient (motivele le explorăm mai jos), astfel că devine indispensabil. Îndeplinirea lor aduce statul în relații recurente cu diverse grupuri sociale, ale căror interese sunt adesea opuse, lăsând spațiu de manevră statului, ca arbitru interesat. Orice stat care îndeplinește funcții multiple poate «juca» unele grupuri împotriva altora. Analiza acestor instanțe de «divide et impera» sunt demersuri clasice ale sociologiei politice.
Marx a analizat/satirizat tentativele lui Louis-Napoléon Bonaparte (zis și Napoleon III) de a se «desfășura» în spațiul dintre capitalul fnanciar, cel industrial, burghezia măruntă și proletariat cu scopul de a-și spori puterea personală (a statului) după 1848. Weber era mirat de abilitatea statului prusac contemporan lui de a se folosi de o clasă socială în declin secular și evident (junker-ii) ca să–și mențină puterea cvasi- autocratică în fața contestărilor burgheze și muncitorești. Un alt exemplu-școală de slalom statal printre grupurile sociale este faza de construcție a absolutismului monarhic european între secolele XVI-XVIII, soldată cu un eșec cvasi-total.
În toate exemplele de mai sus, grupuri variate aveau nevoie de stat, însă nici unele nu l-au putut captura. Asemenea, pentru a-și reduce dependența de resursele societății civile, toate acele state au folosit tactica războiului de agresiune.
Tehnica de a «juca» grupurile sociale este însușită de toate elitele statale competente. Iar acel spațiu de manevră este locul nașterii puterii autonome a statului.
Defniția statului se concentrează pe structura sa instituțională, pe caracterul său teritorial și pe dispoziția sa socio-spațială centrală. Aceasta din urmă este importantă, datorită lipsei vreunei tehnici specifce de putere a statului.
Tehnicile folosite de stat — economice, militare și ideologice — și combinații ale acestora sunt aceleași ca în orice relație socială de putere. Acestea find spuse, puterea statului este unică din punct de vedere organizațional și socio-spațial. Doar statul are o poziție centrală și-și proiectează puterea de reglementarea asupra unui teritoriu bine delimitat.
Deoarece principalele forme ale puterii statale autonome derivă din această caracteristică distinctă, e important să vedem cum diferitele grupuri de putere din societate sunt diferite de stat.
Grupurile de putere economică — clase, corporații, bănci, unitățile economiei patrimoniale — se află în relații descentralizate, de competiție și conflict unele cu altele. E adevărat că unele, mai ales corporațiile moderne, au o structură centralizată, dar sunt orientate către exterior, unde se află noi oportunități economice. Ele nu sunt circumscrise unui teritoriu limitat sau restricționate de reguli contra expansiunii, decât când se lovesc de state. Expansiunea puterii economice se realizează difuz. Apoi, aria de acoperire a instituțiilor economice nu este teritorială. Ele nu exercită control asupra unui teritoriu anume, încercând să se extindă «trans-național», oriunde există posibilitatea proftului. Google nu stăpânește teritoriul din jurul Silicon Valley, doar deține niște aparatură și controlează (parțial) timpul și șansele economice ale angajaților săi.
Nu în ultimul rând, atunci când instituțiile economice au fost centralizate și au exercitat funcții de reglementare asupra unui teritoriu (cazul marilor case aristocratice din Evul Mediu sau al Companiei Britanice a Indiilor Orientale) ori erau supuse unor instanțe superioare (state) ori își însușiseră funcții politice de la state slabe, devenind ele însele niște «mini-state».
Așadar, statele nu pot ft simple instrumente ale vreunei clase, pentru că ariile de activitate nu coincid, dispunerea statului find teritorială.
Argumente asemănătoare pot fi aduse și în cazul organizațiilor puterii ideologice, cum sunt cele religioase. Ideologiile (dacă nu sunt coordonate de stat) se răspândesc într-o manieră și mai difuză ca relațiile economice. Se mișcă difuz în interiorul teritoriului statelor, prin intermediul rețelelor comunicaționale, dar și trans-național, făcând abstracție de granițele politice. Instituții precum bisericile pot avea un centru, dar sunt organizate mai degrabă funcțional decât teritorial. În plus, se ocupă mai mult de dimensiunea sacrului, afacerile seculare aflându-se pe plan secund. Mișcările ideologice sunt transcendentale, atât spiritual, cât și socio-spațial — un aspect antagonic naturii bine-delimitate a statului.
E drept că există un grad important de suprapunere între puterea militară și stat, cu precădere în cazul statelor moderne, ce monopolizează mijloacele organizaționale ale violenței. Pe lângă că, istoric, lucrurile nu prea au stat așa, e bine să subliniem niște diferențe între puterea militară și cea politică.
Nu toate războaiele sunt organizate central-teritorial — gherilele moderne, armatele feudale sau cavaleriile stepelor sunt exemple de putere militară descentralizată extrem de efciente în anumite contexte. În plus, aria efectivă de control militar este mult mai redusă ca cea a controlului politic. De fapt, sunt două zone de control militar efcient.
Controlul militar cotidian necesită eforturi logistice uriașe, așa că nu poate f efcient decât în imediata proximitate a forțelor armate: spațiul adiacent bazelor militare și căilor de comunicații. Un exemplu contemporan este incapacitatea Armatei SUA de a controla zona rurală a Afganistanului.
O a doua zonă, ceva mai întinsă, ar putea f denumită aria de conformare formală — unde dacă anumite acte simbolice de conformare (plata de tribut, ajutor militar ocazional) — unde organizația militară poate organiza expediții punitive, însă fără a f practic să controleze efectiv populația din zona respectivă. Exemplele abundă în istorie, find așa-numitele «state client», iar în această categorie sunt incluse regimurile tovarășe și pretene ale celor două super-puteri în Războiul Rece.
Astfel, e destul de clar că logistica dominației militare diferă semnifcativ de cea a celei politice, mai ales în disparitatea resurselor materiale și umane necesare implementării efective. Asta în ciuda faptului că puterea statului se bazează, în ultimă instanță, pe folosirea violenței.
Am văzut că natura statelor diferă, cel puțin organizațional, de celelalte grupuri de putere din societatea civilă. Cu toate astea, capacitatea de influență, supraveghere și sancționare a clasei capitaliste, Bisericii Catolice sau Armatei SUA (pentru a ne limita doar la exemplele oferite mai sus) asupra statelor respective rămâne impresionantă. Totuși, nu s-au putut substitui elitei statale. Pentru asta ar f fost nevoie să–și schimbe structura și funcționalitatea, să devină altceva.
Chiar dacă un stat este fondat doar pentru a instituționaliza un anumit raport de putere deja existent în societate, tot se concentrează resurse într-o organizație diferită, structural și funcțional. Utilitatea permanenței noii organizații face ca, treptat, grupurile mai puțin centralizate și dispuse non-teritorial să fe din ce în ce mai puțin capabile s-o controleze.
Necesitatea, multiplicitatea funcțiilor, poziția centrală și teritorialitatea explică puterea autonomă a statului. Aceste caracteristici furnizează elitelor statale o independență față de societatea civilă, care, departe de a f absolută, nu este cu nimic mai prejos, în principiu, de sursele puterii oricărei alte organizații.
Când discutăm de puterea statului, ar f greșit să ne folosim de expresii ca „până la urmă” sau „în ultimă instanță depinde de…”. Statul nu este doar un spațiu unde se exprimă lupta de clasă sau un instrument al dominației sau centrul de unde se alocă diverse resurse, este o organizație socio-spațială diferită.
Drept consecință, elitele statului pot f considerate actori sociali de primă mână, cu propriile interese și raționalități.
(1) Puterea infrastructurală derivă din utilitatea socială a formelor centralizat-teritoriale de reglementare, care nu pot f îndeplinite de grupuri ale societății civile însele.
(2) Gradul de putere despotică al unui stat depinde de capacitatea societății civile de a influență acele forme de reglementare centralizat-teritoriale. Astfel, există două faze în evoluția despotismului: intensifcarea centralizării și pierderea controlului. Întâi funcționalitate, apoi exploatare.
Pentru că statele au îndeplinit numeroase funcții sociale, au existat multiple căi prin care au putut prelua mijloace de coordonare anterior deținute de societatea civilă. Trei dintre cele mai importante au fost: funcția redistributivă, cea de apărare și funcția de recuperare a decalajelor (militare și/sau economice) față de unități politice rivale.
În toate aceste contexte, povestea standard e că societatea delegă temporar resurse și legitimitate statului ca să îndeplinească respectiva funcție, iar apoi ajunge să fe exploatată. De altfel, majoritatea teoriilor despre instituirea inițială a statului folosesc asemenea argumente.
Teoriile militariste imaginează situații în care un grup coeziv de războinici uzurpă autoritatea temporară conferită pentru apărarea militară în puteri coercitive permanente, după care urmează instituționalizarea. Pe de altă parte, antropologia ne arată că societățile non-statale au proceduri și ritualuri complexe ca să nu permită așa ceva; societățile pe care noi le numim primitive find extrem de conștiente de o asemenea posibilitate. La fel stă treaba și în cazul redistribuirii. Mai mult, arheologia demonstrează că instituirea unei autorități centrale permanente este excepțională, nu doar în preistorie.
Doar în câteva cazuri, care au de–a face cu nișe ecologice foarte specifce (e.g., zone cu agricultură aluvială), au apărut state endogene. Se pare că, pe lângă condiții naturale speciale, pentru instituționalizarea statului e nevoie de societăți deja puternic stratiftcate.
În astfel de societăți, lucrurile sunt destul de clare, în special în ce privește calea militară de instituire a statului. Cazul roman este paradigmatic. În condiții malthusiene, creșterea productivității muncii se putea realiza doar prin intensifcarea efortului. Cea mai sigură cale spre acest rezultat era coerciția. O economie militarizată era utilă, cu sigurantă pentru cele mai influente grupuri sociale. Totuși, densitatea redusă a populației făcea coerciția imposibilă în majoritatea cazurilor. Totodată, erau câteva situații în care forța de muncă era relativ concentrată — agricultura aluvială, construcții, exploatări miniere — și coerciția putea f aplicată cu succes. Iar asta necesita menținerea unui militarism centralizat, care putea maximiza resursele obținute cu un minimum de cheltuieli militare.
Mann denumește acest «mod de producție» keynesianism militar — datorită creșterii economice realizată prin forța militară a statului —, ușor de regăsit în toate marile imperii de cucerire ale Antichității. Coerciția centralizată, greu de «produs» de grupurile societății civile, devine utilă pentru aceasta, însă crește puterea despotică a statului, un aspect evident în tranziția de la Republica Romană la Imperiu.
Grupuri sociale relativ largi ajung să sprijine statul, chiar să se identifce cu acesta. Dacă statul nu se implică în schimbarea naturii relațiilor de producție și schimb, clasa economică dominantă va f interesată de o și mai pregnantă centralizare și instituționalizare.
Se pare că, odată ce avem stratifcare, circumstanțele sunt propice unei dezvoltări continue a puterii statului. Totuși, înainte de secolul al XX-lea, statele erau foarte limitate în ce puteau face. În societățile agrare, limitele logistice ale centralizării erau formidabile.
De exemplu, expedițiile militare punitive împotriva clienților neastâmpărați erau extrem de costisitoare. Armatele romane nu puteau mărșălui mai mult de 150 de kilometri fără a face înțelegeri cu potentați locali în vederea aprovizionării. Această limită de penetrare în teritoriu străin a rămas până binișor în secolul al XVIII-lea.
Toate imperiile alea întinse pe care le vedem în hărțile istorice erau în realitate federații, controlul de la centru find fragil. Iar atunci când aceste imperii înglobau zeci/sute de grupuri etnice relativ semnifcative, situația avea un potențial și mai exploziv. Nu e vreo surpriză că Imperiul Persan al Ahemenizilor a căzut ca un castel de cărți de joc, iar ulteriorul imperiu al lui Alexandru s-a destrămat la moartea sa.
Prin urmare, avem de–a face cu o dialectică: dacă centralizarea militară are succes, sporesc puterile despotice și infrastructurale ale statului. Dar, în cadrul aceluiași proces, sporesc și puterile societății, iar limitele logistice înseamnă că noile infrastructuri nu rămân monopol statal. Agenții statului pot «dispărea» în societatea civilă, cu tot cu resursele acestuia. Acest fenomen e cel mai bine documentat în lungul proces de dezagregare al Imperiului Roman (de Apus), find speciftc societăților agrare.
O serie de noi tehnici infrastructurale sunt elaborate de statul despotic, apoi preluate de societatea civilă, sau vice-versa. În anumite momente apar noi oportunități, de natură tehnologică sau demografcă, pentru o nouă/mai puternică centralizare și procesul începe din nou. Aceste tendințe sunt valabile nu doar în cazul imperiilor antice sau statelor feudale, ci până după debutul Epocii Moderne (vezi dezintegrarea monarhiilor absolute și re–centralizarea pe baze naționale).
Puterea autonomă, valabil și în cazul statelor și al grupurilor societății civile, fluctuează în manieră dialectică. Nu există vreo formulă atemporală care să explice puterea autonomă a statelor, cel puțin în dimensiunea despotică.
Treaba se îmbârligă semnifcativ în condiții post-malthusiene. Tehnicile dezvoltate în urma Revoluției Industriale au sporit dramatic puterile infrastructurale. O consecință aproape imediată a fost dispariția «federațiilor» de potentați, ai nobilimii locale. Statul-națiune pare a f devenit ubicuu, cu structurile sale de supraveghere și control care penetrează largi teritorii. Înseamnă asta sfârșitul dialecticii, având în vedere că agenții statului nu mai pot «dispărea» în societate?
„Totalitarismele” secolului al XX-lea au părut să tranșeze chestiunea defnitiv în favoarea statului despotic, dar au fost subminate de cea de–a treia dimensiune a statului — cea de actor în politica internațională.
După cum am văzut, în cazul statelor birocratice occidentale raporturile de putere despotică au rămas tot pe–acolo, în ciuda expansiunii exponențiale a puterii infrastructurale. Marele rival al puterii autonome a statului, clasa capitalistă, ține un bocanc greu pe grumazul elitei statale. Transformării social-democrate de la mijlocul secolului trecut i-a urmat reacția neoliberală, așa că pare că dialectica e încă în viață. Cel puțin în dimensiunea despotică, democrațiile capitaliste nu fac loc pentru puterea autonomă a statului.
Oricărui stat care–și dovedește utilitatea socială i se vor furniza mijloace infrastructurale. Acestea-i permit să reglementeze, pașnic sau prin forță, o serie de relații sociale pe teritoriul controlat și să ridice bariere la limitele acestuia. Vechile relații sociale sunt stabilizate de regulile universaliste și monopoliste ale statului.
Statul este o arenă, care condensează, cristalizează și însumează relațiile sociale de pe teritoriul său. Acesta e un rol activ, având potențialul de a accelera schimbarea socială. Anvergura rolului este direct proporțională cu puterile sale infrastructurale: cu cât acestea sunt mai extinse, cu atât teritorializarea vieții sociale este mai intensă.
Astfel, chiar dacă puterea despotică este neutralizată de grupuri din societate, reorganizarea structurilor sociale poate f dramatică doar datorită puterilor infrastructurale extinse.
Orice dispută între elita statală și grupuri din societate, sau dispute între grupuri arbitrate de stat, tinde să mute relațiile sociale pe tărâmul teritorial al statului, consolidând interacțiunile din acel tărâm, creând mecanisme de represiune sau compromisuri pașnice și «rupând» atât legăturile sociale locale, cât și pe cele trans-naționale.
Exemplul emblematic al centralizării statului urmat de teritorializarea relațiilor sociale este transformarea statelor feudale vest-europene. Începând cu secolul al XIII-lea, două mari procese au favorizat această transformare.
În primul rând, o serie de inovații militare au început să favorizeze acele armate cu structuri de comandă capabile să coordoneze unități specializate de infanterie, cavalerie și artilerie. Vechile armate — recrutate în virtutea obligațiilor feudale și structurate în jurul cavalerului cu «blindaj greu» («corpuri» de oaste la rândul lor structurate socio-economic în jurul gospodăriei patrimoniale conduse de același cavaler) — au devenit desuete. Noile armate aveau nevoie de proceduri recurente de recrutare, antrenare și administrare a proviziilor, ceea ce însemna o extracție coercitivă de resurse materiale și umane din societatea civilă.
Eventual, doar statele centralizate au ajuns să poată îndeplini aceste sarcini, iar ducatele cvasi-independente sau coalițiile de orașe libere au dispărut, find integrate în emergentele state «naționale».
În al doilea rând, presiunile economice și demografce au declanșat începutul expansiunii vest-europenilor. Aceasta a luat o formă capitalistă, având nevoie de pre–condiții precum: (1) protecție militară; (2) forme mai sofsticate de reglementare ale tranzacțiilor și (3) modifcarea regimului proprietății.
Proprietarii capitaliști s-au îndreptat către state pentru astfel de nevoi, iar în cadrul acestui proces statele au căpătat puteri infrastructurale extraordinare: dreptul la taxe regulate, monopol asupra mobilizării sau asupra legislației.
Pe termen lung, în ciuda unor tentative repetate de instaurare a absolutismului, statele vest-europene n-au reușit să obțină puteri despotice proporționale de pe urma noilor capacități infrastructurale, deoarece acestea din urmă au sporit și puterile unor grupuri din societatea civilă, în special cele ale clasei capitaliste. Așa s-a ajuns ca statele să guverneze împreună (și în interesul) capitaliștilor.
Când capitalismul a devenit modul de producție dominant, a luat forma unor segmente teritoriale — numeroase rețele de producție și schimb, a căror extindere era limitată (nu în totalitate) de granițele unui stat și de influența geopolitică a acelui stat. În special datorită nevoilor de protecție am asistat la nașterea burgheziilor naționale.
Așadar, sistemul actual al statelor-națiune nu poate f considerat o consecință a triumfului capitalismului (sau al dezintegrării feudalismului), precum se sugerează în interpretarea marxistă a istoriei. De altfel, ajutorul statal oferit capitaliștilor emergenți este subestimat cam în toate teoriile.
În lumina acestor evoluții, puterile statului-națiune pot f considerate autonome. Ele sunt rezultatul încastrării relațiilor capitaliste emergente în granițele de reglementare ale statelor pre–existente.
Aceste state erau inițial foarte slabe, atât în capacități infrastructurale, cât și în materie despotică. În secolul al XIII-lea, chiar și cele mai puternice state colectau (estimativ) mai puțin de 2% din PIB, putând mobiliza militar maximum 20.000 de soldați (majoritatea amatori), cel mai adesea pentru o campanie de 30 de zile.
În plus, statele feudale nu aveau capacități autonome de taxare (regulată) și arbitrau o parte infmă dintre disputele apărute pe teritoriul lor. Prezența statului era marginală în viața oamenilor.
Totuși, aceste state minuscule au avut o importanță decisivă în structurarea lumii în care trăim azi. Utilitatea centralizăriiteritoriale a restructurat mai întâi Europa, iar de acolo întreaga planetă.
În discuțiile actuale despre economia internațională statele-națiune apar ca actori colectivi. Pe paginile jurnalelor vezi că SUA a făcut, Marea Britanie a dres, etc. Asta nu înseamnă că ar exista vreun «interes național» comun, ci doar că pe plan internațional activează o serie de actori colectivi: statele-națiune.
E drept că guvernele joacă un rol economic extins: avem piețe interne delimitate de piețele internaționale, guvernele pot manipula oarecum valoarea propriilor monede sau introduce taxe pe importuri, băncile centrale modifcă dobânzile de referință ș.a. Întregul domeniu al economiei politice presupune că societatea civilă se desfășoară pe domeniul statului. Această teritorialitate a creat forțe sociale cu o viață proprie.
Cu toate astea, puterile despotice ale democrațiilor capitaliste n-au sporit. Statele vest-europene erau slabe în secolul al XIII- lea și rămân slabe. Însă capacitatea infrastructurală a crescut dramatic. Se pare că avem de–a face cu o caracteristică generală a evoluției sociale: intensifcarea penetrării infrastructurale determină teritorializarea interacțiunilor sociale.
O afrmație asemănătoare poate f făcută și despre puterea despotică. State despotice fără capacități infrastructurale, precum China sau Roma imperiale, pot, eventual, doar să construiască ziduri (fzice și metaforice), astfel încât să–și țină supușii înăuntru și pe barbari în afară, dar astfel de state își pot doar pretinde teritorialitatea.
Avem, prin urmare, de–a face cu o dialectică istorică: sporirea puterii infrastructurale teritorializează relațiile sociale, iar dacă apoi statul pierde controlul, resursele sale vor f «difuzate» în societatea civilă, des–centrând și de-teritorializând aceste relații. În prezent, se pare că ne aflăm în a doua parte a dialecticii: organizații ale capitalului internațional (care nu mai departe de 1945 aparțineau burgheziilor «naționale») devin tot mai puternice și concentrate, de-teritorializând relații ce obișnuiau să fe dominionul absolut al statului.
Această dialectică a trecut neobservată în teoria socială; un aspect ce are de–a face cu începuturile disciplinei sociologice, care–au avut loc în plin avânt al constituirii statelor naționale la mijlocul secolului al XIX-lea. De atunci, conceptul primar al sociologiei, societatea, a rămas, surprinzător, înghețat în timp.
Majoritatea sociologilor și, mai larg, al comentatorilor din arii conexe, atunci când spun «societate» se referă la ce se întâmplă pe teritoriul unui stat. Așa am ajuns să discutăm, simplifcând enorm și detrimental, despre «societatea americană» sau «societatea franceză» sau, mai anacronic, despre «societatea romană».
Numai că relevanța granițelor unui stat în ce numim azi societate este mereu parțială și extrem de variată din punct de vedere istoric (e.g., «societatea» antică greacă nu poate f nici pe departe limitată la teritoriile controlate de polis–urile grecești). Medieviștii nu–și caracterizează «societățile» pe care le studiază ca find defnite de state: aceștia vorbesc mai degrabă despre «creștinătate» sau despre «lumea islamică».
Însă tocmai această modifcare a sensului de «societate» dezvăluie cele mai importante transformări asociate modernizării. Cât de centralizate și teritorializate sunt statele? Răspunsul la această întrebare dă seama de rolul statului în societate, mai mult decât tradiționala analiză a gradului de putere despotică al elitei statale asupra claselor sociale și grupurilor de status. Statele sunt centrale în înțelegerea naturii unei societăți. Acolo unde statul este puternic, interacțiunile sociale sunt teritorializate, iar resursele puterii relativ centralizate.
„Educație și Bălăcăreală Politică” | ©®™, 2019-24.
mailto: titularu@un-nesimtit.ro
