Ronald Reagan – Originalul Gunoi Moșnejesc Prezidențial

Incredibil, președintele Statelor Unite este un gunoi moșnejesc harbarnist. Surpriza e că nu e vorba despre actualul sau viitorul gunoi moșnejesc de la Casa Albă, ci de originalul gunoi moșnejesc prezidențial: Ronald Reagan. Acuma, cetitorii acestui blog știu că noi l- am bălăcărit dintotdeauna pe acest Reagan; o paralelă cu lumea românească ar fi dacă opăritul Tudor Chirilă – idolul adolescentelor fără imaginație – ar deveni prim-ministru sau președinte.
Bineînțeles, americanii erau deja bătuți în cap de mitul excepționalismului cu mult înainte de ascensiunea acestui nesărat personaj, însă de când armata de PR-iști oficiali au sugerat că Reagan ar fi contribuit decisiv la «câștigarea» Războiului Rece de către SUA, multă vreme nu puteai să critici nici gusturile muzicale ale acestei incomensurabile tîrle pernicioase.

Asta până la acest documentar Showtime ce a stârnit indignare publică în unele cercuri peste ocean, după cum ne putem da seama din scorurile de pe IMDB (un reper al criticilor filistini), unde la un moment dat avea aproape neauzita medie de 2. Din nefericire, producătorii filmului nu s- au gândit să furnizeze și un subtitlu, ce ar fi putut suna cam așa: cum o tîrlă indistinctă de la Hollywood a fost recrutată de cei mai veroși capitaliști americani și instalat la Casa Albă.
Deocamdată, nu s-au difuzat decât două episoade din The Reagans, așa că nu are rost să speculăm cu privire la acțiunea post-1980, cu toate că avem niște bănuieli serioase despre ce s-ar discuta în continuare.

Prima parte a vieții lui Ronald Reagan pare să fi fost croită pe calapodul unui dicton al celebrului Claudiu Răducanu – „la bulanu’ meu o să dau și gol dacă mă convoacă”. Viitorul prezident neicusor s-a născut în 1911 într-o familie săracă, având niște părinți cam de ultimă speță. Cum era lipsit de orice perspective, s-a văzut nevoit să apeleze des la faimosul bulan. Nu știm cât de adevărat este, însă docomentarul sugerează că Reagan a fost acceptat în învățământul superior ca urmare  a  rezultatelor  sale  ca  futbolist,  dar  football  de- acela răpănos, americănesc.
Cică activitățile sale în facultate demonstau cu vârf și-ndesat că nu prea era pasionat de nimic, cu atât mai puțin de politică (niciodată n-a știut ce e aia teorie politică, în orice caz), iar viitoarele sale «cariere» susțin această afirmație, pe care o facem fără preget.

Această mini-serie, calitativ vorbind, nu prea are cu să se laude – diferiți iluștri necunoscuți, în marea lor majoritate moșneji cu mai mult de un picior în groapă, bălăcăresc un personaj demult decedat și, urmare a statutului său de a fi fost primul președinte neoliberal (și republican pe deasupra), inerent disprețuibil. Excepția vine din prim-planul deținut de fi-su lu’ Reagan: un băiet care a făcut carieră în comentariul politic audio-vizual susținând poziții politice diametral opuse față de cele ce l-au făcut faimos pe tac-su.
Am făcut ceva muncă de cercetare și am aflat că tatăl și fiul nu s-au certat (public) niciodată și moșneagul nici nu l-a scos din testament, astfel că nu vedem de ce fiul ar participa la un asemenea program de cvasi- bălăcăreală dacă mediocritatea tatălui (subiectul propriu-zis al programului) n-ar fi fost veridică.

După ce a trecut de 25 de ani, în vremurile grele ale Marii Crize, bulanul proverbial își face din nou apariția în destinul lui Ronald Reagan. Fiind băiet frumușel și, din postura de comentator de radio sportiv, cu ceva notorietate în cartier la el, Ronald ajunge la Hollywood, printr-o aventură amoroasă cu o hoașcă bătrână – Louella Parsons, un soi de Dana Budeanu2 a vremii.
Viitorul președinte a fost mereu numit „un actor de categoria B”, însă acesta este un eufemism. Toate filmele ce l-au avut drept protagonist se adresau unui public pentru care hit-uri ale copilăriei noastre precum Dastardly & Mutley In Their Flying Machines ar fi fost considerate filme de artă, cu o intrigă mult prea complexă.
Dar, pentru a doua oară într-o perioadă scurtă, succesul la muieri îl scapă pe Reagan de la ridicolul ce-l păștea la fiecare pas. Se însoară cu o actriță mai de doamne-ajută, Jane Wyman, care îi face intrarea într-o nișă mai calitativă a Hollywood-ului, atât pe ecran cât si în afara lui.
Personajele influente ale industriei filmului, dându-și seama că Ronald nu e în stare de nimic serios în fața camerei, dar performează și-i place să mănânce căcat în fața publicului, s-au gândit să-l facă președinte de sindicat. Din această poziție, Ronald ajunge să obțină notorietate la scară națională.

Această foame de notorietate i-a fost indusă de o nouă nevastă, celebra Nancy – un soi de Viorica Dăncilă a Hollywood-ului de la finele anilor ’40: cam urâtă, foarte proastă și unanim recunoscută drept neconflictuală, dar chitită să parvină cu orice preț. Primei neveste i se ridicase chișătu’ la cap după câștigarea unui Oscar și îi dăduse papucii lui Ronald, cel mai probabil la câteva ore după ceremonie.

Revenind la ascensiunea lui Ronald Reagan în conștiința colectivă americană, aceasta s-a produs în cea mai tîrlească manieră posibilă. Din postura sa de lider de sindicat, Reagan își toarnă (și pe doveditelea și pe inventatelea) colegii din lumea filmului în fața celebrului Comitet pentru Activități ne-Americane, a cărui «vânătoare de comuniști» a început în 1950 la instigarea excrementului politic absolut Joseph McCarthy. Devenit un simbol național al anti-comunismului, serviciile lui Reagan devin foarte căutate de către marile companii pentru a deveni portavocea capitalismului ce îi va salva pe patrioți de pericolul sovietic și îi va mântui mai ceva ca Hristos pe drumul Damascului. Foarte interesant e că prin anii ’50 General Electric, una dintre cele mai mari companii americane din ultimul secol, chiar construiește o casă pentru familia Reagan, cu gadgeturi electrice pe care oamenii obișnuiți nu le au nici astăzi.
În această perioadă de propovăduire a intereselor capitalului cel mai baban, tîrletele aproape-moșnejesc Ronald Reagan descoperă sfintele precepte ale conservatorismului. El, care nu credea în nimeni și nimic, nici măcar în sine însuși, a devenit în scurt timp din lider de sindicat slugă de patronat.
Iar restul e istorie. În anii’60, răpănosul (până mai ieri) indistinct Ronald Reagan se înarmează cu noua scriptură economică a Școlii de la Chicago și, profitând de prostia incomensurabilă a electoratului american, devine guvernator al Californiei – o trambulină serioasă pentru președinția Statelor Unite.

P.S. Ronald Reagan, chiar dacă în sondajele «experților» despre valoarea președinților americani figurează destul de sus, a fost o creație aproape totală a mașinăriei de marketing din mediul corporate. Ca pregătire/curiozitate intelectuală, a fost sigur cel mai precar președinte al secolului al XX-lea, poate doar Andrew Jackson în secolul al XIX-lea (inventatorul populismului modern) și George W-eu în secolul al XX-lea să fi fost mai proști ca el. În opinia noastră, chiar și bo$$chetarul Trump e peste.
Noi sperăm ca peste 50 de ani, despre Ronald Reagan să nu se mai vorbească decât în legătură cu singurul merit autentic ce i se poate atribui: acela de a fi inspirația unui bețiv din insula Madeira în a-și boteza copchilu’ Cristiano Ronaldo.