Logo Nesimțit

(Nu) Toate Dilemele Sunt Constituționale?

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on reddit
Reddit

A înnebunit toată lumea acuma de când cu hotărârea Curții Supreme a Statelor Unite privind avortul, de parcă nu se știa de vreo două luni ce-o să se întâmple. De altfel, era destul de clar de prin 2020, de când Trump-ul și-a desăvârșit treimea de judecători.
Într-adevăr, decizia are implicații nenumărate pentru oricine e interesat de procesul și instituțiile politice din întreaga lume democratică, pe lângă cei afectați direct de răsturnarea precedentului Roe v. Wade: sărăcimea dintr-o jumătate dintre statele americane. 
La rumâni reacțiile au ținut de registrul lacrimogenului, farsei sau chiar a tâmpeniei neaoșe, după cum am văzut într-o ridicolă „dezbatere” susținută la TVR într-un format absolut de căcat. Lumea e ori indignată ori mega-încântată (după buget) … noi ne comparăm oarecum cu America, cu toate c-ar fi la fel de relevant să ne comparăm cu Sudanul de Sud.

Câteva încercări mai serioase (12) de a explica ce stă în spatele anulării unui precedent judiciar atât de important țin de domeniul legalismului și-au fost avansate de tifosi republicani disimulați. E adevărat că nu toți sunt clovni emulatori fără giudeț ca de-alde M. Neamțu, dar perspectiva largă (politizarea curții, impotența partidelor americane de a legisla subiecte controversate, lobby-ul judiciar din SUA, tirania minorității, etc.) le lipsește, pentru că nu-i interesează nimic cu-adevărat și n-au mijloacele necesare unei analize profunde.
În orice caz, e clar că nimeni n-are chef să navigheze dilemele etice ale avortului, extrem de îmbârligate și provocatoare de migrene. După cum am spus, pe noi ne interesează implicațiile politico-instituționale ale deciziei:

  • de ce reglementarea unui astfel de comportament care ține, până la urmă, de sfera privată se schimbă radical în funcție de credințele și opiniile a câțiva oameni?
  • interesele cui sunt apărate de Curtea Supremă?
  • în ce constă legitimitatea Curții?
  • există vreun termen de valabilitate pentru textele constituționale?

În legătură cu primul punct, e de notorietate că societatea americană e cea mai „pochită” dintre țările spălate pe dinți. Asta era știut, iară comentatorii serioși au atras atenția încă din anii ‘60 că, deși nu constituie nici pe departe o majoritate, milioanele de agnus dei ar putea constitui un bloc electoral și de presiune formidabil. Timp de decenii, zecile de milioane de săraci cu duhul au fost racolați, organizatoric și ideologic, de republicani. Democrații au considerat că țăranii ăștia fanatici put prea tare pentru a fi abordați, un aspect căruia nimeni nu-i poate contesta valabilitatea.
Să nu uităm că distincția public-privat e una recentă în organizarea societăților umane, care nu se regăsește în doctrina vreunei mari religii. Evident că pentru aceste sisteme ideologice primitive și simpliste (mari iubitoare de ierarhie lumească), elaborate cu zeci de secole-n urmă, această concepție este aproape anatemă.
Mai mult, ea nu prea se cristalizase nici măcar pe vremea Părinților Fondatori, chiar dacă ei au dat ceva dispoziții ca statul să nu se amestece în afacerile sau chiloții cetățenilor. Asta nu însemna că organele tradițional-comunitare (locale) n-o făceau și n-au făcut-o încă din vremuri coloniale.

Istoric vorbind, problema avortului explodează în post-belic, odată cu așa-zisa Revoluție Sexuală, când valorile și ierarhiile moșnejești sunt detonate în decurs de-o singură generație. Devenind o dilemă publică de proporții naționale, necesita atenție din partea establishment-ului înalt. Șpilul a fost că și atunci partidele politice, când făceau și altceva decât să se bălăcărească reciproc la TV și prin podcast-uri, s-au dovedit lipsite de coloană vertebrală și n-au vrut să-și zgândărească alegătorii cu poziții și legislație tranșantă. 
Am vorbit în postarea privind epoca de aur a clientelismului american despre propensiunea elitelor politice de a tranșa dilemele spinoase ale societății la Curtea Supremă, derobându-se de responsabilitate, încă de prin anii 1830-40. La sfârșitul anilor ‘60 însă, climatul politic american era puternic influențat de interese și mișcări de masă „progresiste” — Mișcarea Feministă și, în special, Mișcarea pentru Drepturile Civile.
Pe lângă asta, în treizeci dintre precedenții patruzeci de ani fuseseră președinți democrați, astfel că direcția ideologică a Curții Supreme era cât de spre „stânga” posibil, iar judecătorii conduși de Earl Warren au oficializat dreptul federal la avort.
Tot cam prin 1973, odată cu prima criză a petrolului, proiectul de modernizare socială „de sus în jos” pornit patru decenii mai devreme de Franklin Roosevelt (care se contrase și el serios cu judecătorii federali) și-a dat obștescul sfârșit, urmând o reacție conservatoare clădită și pe spinarea „credincioșilor” din Bible Belt, consternați în mod ipocrit de avort sau de pilula contraceptivă cam ca Prea-Jegosul Mache de drepturile LGBT.

⸺ componența (aproape) actuală a Curții Supreme; toți moșnejii sunt desemnați de președinți republicani ⸺

Trebuie să spunem că, de-a lungul istoriei sale, Curtea Supremă n-a avut prestigiul și/sau proeminența de care s-a bucurat de printr-a doua jumătate a secolului trecut. De altfel, Constituția Americană nu prevede pentru Curtea Supremă decât rolul de prima instanță a neamului, iar puterea de judicial review (control juridic), ce-i conferă și competențe cvasi-legislative, și-a luat-o practic singură la vreo 15 ani de la înființare (1803).
Bineînțeles, deciziile Curții au valoare doar atât timp cât sunt recunoscute de legislativ (și de restul curților inferioare) și implementate de executiv. Întotdeauna judecătorii au susținut că ei s-ar afla „deasupra politicii partizane”, aspect manifest fals. De foarte devreme, elitele le-au indus maselor ideea cum că drepturile lor sunt apărate de Curte.
Problema e că unealta prin care Curtea „apără drepturile” e textul constituțional și e de râsul curcilor să se creadă că documentul nu „respiră” interesele elitelor revoluționare care l-au conceput. Pe deasupra, a fi judecător „constituțional” înseamnă a fi parte a unei elite rarefiate, că doar nu credeți că vreun asemenea jurist stă la bere cu livratori de la Amazon sau muncitori cu cârca-n construcții. Întreaga lor existență se datorează unui set de relații de putere din societate, ei fiind primii interesați în continuitatea status quo-ului.

Prin urmare, e destul de evident încotro bate vântul la Curtea Supremă, în condiții normale de presiune și temperatură. Iar „cultul” civil al Constituției, răspândit în Statele Unite de când cu un sistem public de educație, crește devotamentul prostimii față de o instituție elitistă prin definiție.
Totuși, există un aspect pe care politica de mase a secolului al XX-lea l-a adus în viața Curții: în special șefii (Chief Justice, printre care și John Roberts, actualul) și-au dat seama că nu pot fi percepuți ca fiind prea partizani, deși Curtea nu este dependentă de vreo legitimitate populară procedurală.
Această dilemă a partizanatului nu se pune decât în perioadele de polarizare generalizată. Procedurile legislative, mai ales la nivelul Senatului, au nevoie de majorități calificate, iar când polarizarea ideologică tinde către maximum, capacitatea legislativă a Congresului scade simțitor, iar plaja de atribuții ale Curții cresc. În deceniile premergătoare Războiului Civil s-a constatat această tendință, precum și în ultimele două decenii — când a fi democrat înseamnă să nu fii republican și vițăvercea.

Deși lăudat de unii ca fiind mai eficient (în teorie) decât sistemele europene (dependente de căutarea compromisului), sistemul bipartid american îndeamnă la polarizare și confruntare, cu învingători și învinși clari, după chipul și asemănarea adversarialului proces juridic. Unul dintre efectele perverse ale funcției naturale a partidelor de agregare a intereselor din societate ar fi puterea de agendă pe care acestea o exercită.
Ambele partide au combinat o serie de dileme, mai mult sau mai puțin serioase, transformându-le în blocuri de poziții republicane, respectiv democrate, astfel că s-a ajuns la situația ridicolă în care dacă ești „pro-viață”, trebuie automat să fii și pro-arme sau pro-corporații (cazul republican). Iar mitul după care Statele Unite ar fi leagănul și farul democrației demonstrează peste mări și oceane puterea de agendă a partidelor — doar avem și noi republicanii noștri (via bo$$chetari precum Ben-Oni Ardelean) sau progresiștii noștri (vezi unele aripi din USR).

Polarizarea partizană, dar și criteriile draconice pentru amendarea constituției, a însemnat că doar din 2000 încoace Curtea Supremă a tranșat dileme cu impact social-politic larg:

  •  o alegere prezidențială (Bush vs. Gore în 2000);
  • finanțarea partidelor și alegerilor;
  • căsătoria între persoane de același sex;
  • amploarea dreptului de a deține și folosi arme;
  • dispoziții privind asigurările naționale/publice de sănătate;
  • amploarea discriminării „pozitive”;
  • imigrația și dreptul de vot al minorităților.

Toate aceste dileme s-au tranșat cu voturi de 5-4. Și unii mai susțin fantezia unei Curți aflată deasupra politicii. Atâta putere deținută de nouă indivizi numiți, oricât de competenți și idealiști ar putea fi, înseamnă că, inevitabil, cele mai puternice grupuri de interese din societate ar face orice ca să-i influențeze. Omul mediu, american sau nu, nici nu-și poate imagina proporțiile și lipsa totală de scrupule ale lobby-ului judiciar.
De exemplu, grupuri de presiune creștine cheltuiesc zeci de milioane de dolari anual ca să sporească notorietatea unor judecători de la Curțile de Apel (de unde se selectează, de obicei, candidați pentru Curtea Supremă) cu concepții „pro-viață”. Un asemenea grup de presiune, în schimbul susținerii a zeci de milioane de filistini pochiți din Bible Belt (plus ceva parale), a alcătuit liste lui Trump cu potențiale numiri judiciare. Există cluburi conservatoare (mai multe) și democrate (mai puține) în campusurile facultăților de drept. Când ești socializat timp de decenii în asemenea medii cum dreacu’ să judeci fiecare caz după merite?

Pe lângă impasul legislativ în care se regăsesc partidele, mai este un factor important care determină creșterea importanței Curții Supreme în procesul politic american, iar aici avem o trăsătură care nu se poate reduce doar la SUA. Pentru că nimeni nu-i înzestrat cu darul profeției, cu cât trece mai mult timp de la elaborarea textului constituțional, cu atât este mai multă nevoie de interpretarea acestuia.
Totodată, de fiecare dată când cineva e nemulțumit de vreo lege, pac s-o atacăm la curte, aspect valabil și-n România, unde constituția lu’ Iorgovan abia dac-a trecut într-al patrulea deceniu, nu  al 24-lea ca-n Statele Unite. Imaginați-vă cât s-a schimbat România din vremea primului mandat a lu’ Nea Nelu, apăi cât s-a schimbat America de pe vremea lui George Washington.
Ce s-a instituționalizat în prima generație după Independență mai are ecouri și acum, nu în ultimul rând din cauza interpretărilor „textualiste” ale unor judecători constituționali. Care-ar fi oare perioada de valabilitate a unui text constituțional? Și ce-i de făcut dacă toate dilemele devin constituționale? Se dau 300 de milioane de oameni după constituție sau se dă constituția după oameni? Și dacă acea constituție se întrupează în nouă moșneji, cât de greu/ușor e să-i corupi?

guest

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments