Sursele Puterii Sociale

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Sursele Puterii Sociale

⸺ The Sources of Social Power / Sursele Puterii Sociale | 1986-2013  ⸺ 

Rating Nesimțit :
5/5

În principiu, „Sursele Puterii Sociale” este, chiar și pentru comentatori ai politicii și societății mai sofisticați decât clovnii cotidieni (ce fraudulos populează micile ecrane românești), singurul opus pe care să-l citești pentru a ști despre ce merge vorba în acest domeniu. Asta dacă n-ar fi trebuit deja să fi citit un volum impresionant ca să-nțelegi conceptele, narațiunile și raționamentele prezentate de Michael Mann în cele patru parți ale lucrării sale de căpătâi.
După lupta de proporții mitice pe care am dat-o cu aceste cărți, putem concluziona că invită la modestie. Problema e cu cei ce resping această invitație, filistinii care cred că știu deja tot ce trebe’ despre comportamente umane, structuri și schimbare socială. Da Cîțu-lache, la tine ne refeream.
Credem că doar poza de profil a articolului e îndeajuns să-ți dai seama că autorul și-a propus obiective îndrăznețe cu privire la această serie. Unii au zis că-s de-a dreptul iconoclaste pentru întregul câmp al științelor sociale. Pe noi totuși, ne-a dezamăgit la capitolul dedicației; foarte previzibil: ca de obicei, muierea, copiii, mă-sa, tac-su, universitatea, editura. În locul său, noi am fi dedicat „Sursele Puterii Sociale” acelor habarniști descriși oleacă mai sus.

Michael Mann (n. 1942) ocupă poziția de profesor emerit în sociologie la University of California din Los Angeles, fiind autorul a mai multor lucrări ce analizează sociologic fenomene politice esențiale ale secolelor XX și XXI – Incoherent Empire/„Imperiul Incoerent”, Fascists sau Dark Side of Democracy/„Latura Întunecată a Democrației”.
„Sursele Puterii Sociale” reprezintă încununarea unor eforturi de peste trei decenii a profesorului născut în Marea Britanie, o teorie «unificată» a structurilor de putere și schimbării sociale din neolitic până în zorii secolului nostru. În misiunea educativă a blogului nesimțit, ne vom folosi de fragmente generoase din această lucrare ca să aprofundăm concepte și fenomene (politice) esențiale, dintre care amintim (fără spoilere): apariția statului, emergența creștinismului, statele moderne timpurii, evoluția capitalismului, Revoluția Industrială și statul modern industrial, dinamica claselor sociale în secolele XIX-XX, cetățenia modernă, neoliberalismul și globalizarea.
Dar, bineînțeles, toate acestea vor urma într-un viitor mai degrabă îndepărtat, deoarece în momentul de față abia ne aflăm cam pe la mijlocul poveștii mai puțin sofisticate despre evoluția dimensiunii politice a istoriei.

Lucrarea de față este un demers de grandioasă teoretizare în ceea ce Mann numește sociologie istorică generală. Structura prezentării merge cam așa: fiecare volum începe cu un capitol «teoretic» în care principalele procese istorice ale perioadei abordate sunt «integrate» și analizate pe scurt conform modelului sociologic elaborat de Mann; urmează capitole «narative» concentrate pe fiecare proces în parte, pornind de la o critică a teoriilor existente despre subiectul respectiv. Fiecare volum se încheie cu un capitol în care teoria dă socoteală în fața faptelor istorice și viceversa, mai puțin ultimul volum – unde nici măcar Mann nu se poate abține de la formularea unor predicții, chit că-s infinit mai informate decât cele emise de vulgarii bolnavi de scenarită care poluează zilnic în spațiul public.

Volumul IA History of Power from the Beginning to AD 1760 (1986) | „O Istorie a Puterii de la Începuturi pâna la 1760 e.n.” – pornește din vremuri pre-neolitice și urmărește emergența stratificării sociale, proces ce a culminat cu apariția primelor state în Mesopotamia și Africa de Nord.
Ceea ce numim îndeobște Antichitatea Clasică este privită de autor ca un complex de relații între orașe-state, imperii comerciale și imperii militaristice într-un «centru» cultural relativ omogen, situat în jurul Mării Mediterane. Acest cât de cât stabil modus vivendi este întrerupt de curiosul fenomen al religiilor universaliste transcedentale (world salvation religions): creștinismul și islamul. Acestea restructurează fundamental spațiul social și dau naștere, în Europa Occidentală, unei noi construcții stabile – feudalismul.
De-a lungul secolelor XII-XV, inovații în domeniul militar, presiuni geopolitice și limitele «modului de producție» feudal duc la consolidarea unor noi organizații politice – numite de Mann state-coordonatoare –, posedând capacități infrastructurale superioare, ce vor pregăti, în dinamica lor de interacțiune accelerată, terenul pentru emergența capitalismului.
În Epoca Modernă Timpurie, statele cele mai dezvoltate ale Europei capătă, treptat și incomplet, o «dublă cristalizare» funcțională – politică și economică –, iar lupta pentru controlul acestora agregă actorii sociali principali ai volumului următor.
Volumul al II-leaThe Rise of Classes and Nation-States, 1760-1914 (1993) | „Ascensiunea Claselor și Statelor-Națiune, 1760-1914” – urmărește, în principal, frământările interne de pe teritoriile celor mai avansate cinci state ale epocii: Franța, Marea Britanie, Prusia/Germania, Austria Habsburgilor și Statele Unite. Dacă prim-planul volumui I am putea considera că este deținut de puterea militară ca agent principal al schimbării sociale, clasele și statele-națiune au fost produsul interacțiunii între puterea politică și cea economică; evident, cu aportul ocazional, dar crucial, al ideologiilor.
Cartea se termină cu un magistral capitol dedicat analizei cauzelor Primului Război Mondial, unde Mann respinge teoria clasică a naționalismului scăpat dintre pintenii moșnejilor înțelepți, plasând vina crucială asupra centrelor obscure de putere, aflate oarecum în inima instituțiilor, dar în afara controlului politic și economic: intrigile dinastice, elitele aristocratice din diplomație și, mai presus de toate, plictisita elită militară – unde activau indivizi rupți de realitatea cotidiană și puțin conștienți de posibilele consecințe ale acțiunilor lor.
Volumul al III-leaGlobal Empires and Revolution, 1890-1945 (2012) | „Imperii Globale și Revoluții, 1890-1914” începe de la celebra „Cursă/Întrecere pentru Africa” (Scramble for Africa) și este construit în jurul consecințelor explicite și implicite ale fenomenului imperiilor coloniale. După dezastrul Primului Război Mondial, mantia imperială europeană este preluată de Statele Unite, putere ce practică un imperialism aparte, mai soft.
În spații periferice, revoluții de amploare suscită atenția marilor puteri, care sunt lovite în moalele capului de prima criză cu adevărat globală, Marea Criză Economică. Chinurile provocate de restructurarea unor practici economice vechi deja de secole aduce în scena tripartita confruntare ideologică dintre capitalism, socialism și fascism.
Volumul al IV-leaGlobalizations, 1945-2011 | „Globalizări, 1945-2011” – analizează fragilul echilibru menținut timp de decenii între singurul imperiu rămas, SUA, și tendințele centrifuge ale capitalismului neoliberal; regim presărat cu crizele generate de decolonizare și pretențiile statelor-națiune de sub papucul hegemoniei americane. Lucrarea se termină cu discuțiile deschise privitoare la cele de-a doua și de-a treia crize autentic globale: Marea Recesiune din 2008 și Criza Climatului.
Cheia de interpretare a volumului rezidă în titlu; spre deosebire de campionii simplificărilor de tip «A implică B», Mann susține că fiecare sursă a puterii sociale este supusă globalizării, în ritmuri extrem de diferite, astfel că e mai util să discutăm la plural.

Evident, toate astea-s bune, frumoase și teribil de fascinante. Însă problema principală a istoriei rămâne: este istoria doar or înșiruire de entități, procese și evenimente? Cum de am făcut să ajungem de la legile lui Hammurabi la tîrlismele amazoniene ale lui Jeff Bezos? Mai precis, există vreo logică a schimbării sociale?

Teoria Istorico-Sociologică a lui Michael Mann.

Societățile ca Rețele Organizate de Putere

Înainte de a purcede la trebșoara propriu-zisă, trebuie să precizăm că această prezentare se bazează pe capitolul introductiv al volumului I, cu exemple preluate din capitolele «teoretice» ale celor patru volume. După cum am spus, teme specifice vom ataca în episoadele viitoare din Ce Iaște Politica.
Deoarece discutăm de cea mai sofisticată înlănțuire conceptuală expusă pe blogul nesimțit, am hotărât niște repere «stilistice»: cu roșu-bold vor fi definițiile și conceptele centrale, cu albastru-bold vor fi introduse exemplele, simbolul «» marchează un sens metaforic (după cum v-am obișnuit), iar formatul italic marchează traducerea directă din textul lui Michael Mann. Secțiunea intitulată „Sursele Puterii Sociale și Organizații Specifice” renunță la italice, deoarece este o traducere mult mai fidelă a unui fragment concentrat mai degrabă pe definiții.

După cum am menționat în secțiunea anterioară, eforturile cetitorului cu lectura din «Sursele Puterii Sociale» sunt semnifiative, însă lupta lui Michael Mann a fost una de-a dreptul titanică, deoarece acesta s-a luat la trântă cu tradițiile sociologice, în special cu cele două mai dominante – marxismul și tradiția weberiană. În mod evident, orice teorie consacrată prezintă perspective profunde și utile asupra unor aspecte sociale, chiar dacă dă chix la partea de generalizare.
În demersul său iconoclastic, Mann pornește de la observația aproape axiomatică, după care societățile sunt mult mai complicate și dezordonate decât modelele elegante dezvoltate de teoreticieni. Teoriile eșuează în efortul lor de generalizare deoarece conceptul de bază al tuturor teoriilor – societatea ca totalitate (unitară, mai mult sau mai puțin) – ar fi o ficțiune de valoare teoretică și metodologică îndoielnică.
În studiile lor, majoritatea sociologilor (disciplină apărută în Europa «naționalităților» de la jumătatea secolului al XIX-lea) iau unitatea politică dominantă a modernității – statul-națiune – drept universul lor de referință, «societatea» lor. Nu trebuie să fii mare teoretician ca să intuiești că există o sumedenie de relații sociale care scapă unei analize efectuate printr-o lentilă atât de focalizată.
Există și abordări diferite (mult mai puține însă); mai ales în ultimele 4-5 decenii, o serie de sociologi și istorici au respins reperul statului-națiune, susținând că «societatea» ar fi o entitate globală, în special de când cu ubicuitatea capitalismului globalizant.
Autorul susține că această a doua abordare nu înseamnă decât a exagera în direcția contrară modelelor tradiționale și că, dacă ar fi după el, ar interzice cu desăvârșire acest pârdalnic concept de «societate».

Mann plusează în critica sa, susținând că problemele marxiștilor și weberienilor în a explica rezonabil schimbarea socială vin din paradoxala caracteristică a relativei indistincții dintre cele două tradiții.
Ambele «școli» pornesc de la o imagine aproape geometrică a unei societăți unitare, compusă din nivele sau dimensiuni, părți determinante ale unui întreg. Teoriile marxiste susțin că «modul de producție» ar fi un nivel autonom ce determină caracterul celorlalte nivele și, în ultimă instanță, a totalității înseși. Weberienii consideră că natura totalității ar rezulta dintr-o interacțiune complexă a nivelelor, posesoare a unei relative autonomii.
Asemănările conceptuale continuă și când «coborâm» la scara nivelului/dimensiunii sociale. Fiecare nivel este compus din elemente (recognoscibile) aflate în interacțiune – organizații/instituții cum ar fi statele, piețele, armate, biserici, etc. Importanța fiecărui nivel vine din funcționalitate – marxiștii justifică importanța «modurilor de producție» prin nevoia esențială a indivizilor de subzistență, pe când weberienii derivă primatul ideologiilor prin nevoia omului de a găsi sens în existența sa (socială). Nivele sunt ele însele și mijloace funcționale – în teoria marxistă, nivelele politic și ideologic ajută la extragerea unui surplus de muncă din partea celor ce produc; pe când weberienii susțin că mijloacele funcționale trebuie analizate pentru a identifica primatul unor elemente din nivelul respectiv.
Conflictele fără de sfârșit între adepții celor două curente sociologice par a-și avea originea în asemănările lor, nu în deosebirile ireconciliabile. Ele sunt două fețe ale aceleiași monede; o monedă mult prea bine șlefuită, fără prea multe în comun cu fragmentata și discontinua realitate socială pe care o percepem visceral.

Autorul nu se ferește să împrumute concepte din teoriile anterioare, însă le folosește într-o manieră judicioasă, fără a le atribui caracter de generalitate. Conceptele sociologice sunt supuse investigație istorice; noțiuni dezvoltate într-un timp istoric nu descriu neapărat realitatea secolelor sau mileniilor anterioare.
Din critica tradițiilor sociologice rezultă două propoziții fondatoare ce dau sens metodologie specifice de interpretare istorico-sociologică:

  1. Societățile se compun din multiple rețele de putere, care se intersectează și suprapun parțial în spațiul social și geografic;
  2. Societățile nu sunt unitare. Nu sunt sisteme (deschise sau închise) și nu sunt totalități. Nu există entități actuale sau istorice clar delimitate în vreun spațiu social sau geografic.

A concepe societățile drept multiple rețele de putere, suprapuse și intersectate, ne oferă cea mai bună perspectivă asupra factorului «determinant» din societate.
O explicație generală și cuprinzătoare asupra naturii societăților, a structurii acestora și a istoriei lor poate fi cel mai bine construită prin urmărirea conexiunilor între ce eu numesc cele patru surse ale puterii sociale: relațiile ideologice, economice, militare și politice (IEMP).
Sursele puterii sociale reprezintă simultan:

  1. Rețele suprapuse de interacțiune socială, nu «dimensiuni, nivele sau factori» ai unei singure totalități.
  2. Organizații, mijloace instituționale prin care obiectivele umane sunt realizate.

Prevalența relativă a uneia sau alteia dintre cele patru surse de putere nu derivă din nevoia imperioasă a indivizilor de a-și satisface obiective ideologice, economice, militare sau politice, ci din mijloacele puse la dispoziție de astfel de organizații pentru atingerea obiectivelor individuale, oricare ar fi acelea.
Astfel, subiectele investigației istorico-sociologice implică organizarea, controlul, logistica, căile de comunicații – capacitatea de a organiza și controla indivizii, resursele, teritoriile și dezvoltarea acestor capacități de-a lungul timpului. Cele patru surse ale puterii sociale oferă mijloace alternative de organizare și control social.

Natura Umană și Puterea Socială

Episodul recent cu «animalul politic» din târgul Ieșilor îl pune într-o lumină proastă pe Aristotel, dar nu avem nevoie de o înțelegere sofisticată a «zoon politikon» ca să ne facem intrarea în lumea puterii, cum este ea teoretizată de Michael Mann.
Cum nu este vorba despre o lucrare de psihologie socială, e destul să fie stabilit că ființele umane sunt sociale și, pe cale de consecință, își pot îndeplini variile obiective individuale doar prin cooperare. Cum există o sumedenie de obiective, avem numeroase rețele de cooperare – de la cele mai simple, formate din două persoane (familia nucleară, motivată de obiectivul reproducerii) până la cele mai complexe (milioane, chiar miliarde de indivizi – circuitele capitalismului contemporan).

Urmărirea scopurilor umane în cadrul oricărei astfel de rețea de interacțiune presupune o specializare, iar pe măsură ce rețelel avansează în complexitate, discutîm de divizinea muncii, în sensul cel mai larg, și de organizații.
Puterea este abilitatea de a urmări și atinge obiective prin stăpânirea mediului înconjurător și a celorlalți indivizi. În momentul în care puterea se exercită în interiorul rețelelor de interacțiune, motivațiile inițiale pentru care indivizii au intrat în acele relații de cooperare încep să-și piardă din importanță.
Dacă o formă de putere reprezintă un mijloc eficient pentru realizarea altor obiective, aceasta va fi prețuită ca atare. Devine o nevoie emergentă; de exemplu, puterea militară își are originea în nevoia/obiectivul de apărare comună, dar când existența unor «specialiști» în organizarea violenței s-a dovedit utilă împotriva «disidenților interni», controlul organizației militare a început să fie un scop în sine.

Dacă adoptăm această perspectivă, obiectivele lucrării lui Mann devin mai clare: studierea emergenței acestor organizații și a resurselor prin care puterea însăși este exercitată. Care sunt aceste resurse? Se poate imagina o metodologie pentru studierea puterii organizaționale?

Puterea Organizațională

În accepțiunea cotidiană, datorită faptului că cei mai mulți dintre noi activăm în organizații puternic ierarhice, distingem cel mai bine aspectul distributiv al puterii într-o organizație – probabilitatea ca un actor dintr-o relație socială să fie în poziția de a-și impune voința în fața altuia, în ciuda (posibilei) rezistențe.
Acesta este sensul termenului weberian de «dominație», ale cărui avataruri (i)legitime le-am explorat în seria despre politică.
Puterea distributivă într-o organizație este un joc de sumă zero, pentru ca actorul X să-și sporească puterea, actorului Y trebuie să-i fie diminuată.
Atractivitatea cooperării în organizații subliniază aspectul colectiv al puterii – capacitatea de a spori puterea organizației asupra terților sau asupra forțelor naturale.
În copleșitoarea majoritate a relațiilor sociale ambele aspecte ale puterii, distributiv și colectiv, operează simulat și sunt interconectate.

După cum știm din episodul al treilea al Ce Iaște Politica, marele tătuc al sociologiei, Max Weber, considera legitimitatea și mecanismele sale drept caracteristici esențiale ale relațiilor sociale în interiorul organizațiilor. La nivel micro, Michael Mann nu este prea explicit despre semnificația legitimității, însă la grandioasa scară a sociologiei istorice importanța legitimității pare periferică.

Scopurile sunt îndeplinite mai eficient când sunt implementate organizarea socială și diviziunea muncii. Acestea prezintă o tendință inerentă către sporirea puterii distributive. Diviziunea muncii este un concept înșelător; chiar dacă presupune specializare la toate nivelel unei organizații, cei aflați la vârf controlează întregul. Indivizii din poziții de supervizare și coordonare au o imensă superioritate organizațională asupra celorlalți.

Cei puțini de la vârf pot ține masele de la bază supuse, mai ales când controlul lor este instituționalizat prin legi și norme de comportament împărtășite de toți membrii organizației. Instituționalizarea este necesară pentru atingerea obiectivelor de rutină, evitându-se negocieri costisitoare în privința fiecărui tip de comportament. Astfel, diferențele de putere (distributivă) – stratificarea organizațională – devin o caracteristică obișnuită și acceptată.
Masele nu se revoltă, deoarece le lipsește organizarea colectivă, deoarece sunt parte din organizații de putere colectivă și distributivă controlate de alții. Masele sunt «învăluite organizațional» de către elite.

Datorită structurii duale a puterii, colectivă și distributivă, dar și pentru că indivizii sunt înscriși în rețele multiple de putere, Michael Mann consideră că problema legitimității la nivel macro cade-n irelevanță; cazurile în care puterea este total ilegitimă sau total legitimă sunt extrem de rare.

Tipologii de Manifestare ale Puterii Sociale

Puterea extensivă reprezintă abilitatea de a organiza un număr mare de indivizi pe un teritoriu întins în relații de cooperare de o minimă stabilitate.
Puterea intensivă reprezintă abilitatea de a mobiliza și controla indivizii într-o manieră concentrată, indiferent de numărul acestora sau de întinderea geografică a mobilizării.
Puterea autoritativă este impusă de către grupuri și instituții; presupune comenzi imperative și obediență conștientizată.
Puterea difuză se manifestă spontan, descentralizat și nu este specific conștientizată de o populație, rezultând în practici sociale considerate a fi naturale, morale sau neîndoielnic în beneficiul tuturor.
Organizația perfect eficientă ar întrupa toate aceste forme de manifestare; însă ele se reunesc extrem de rar în practică. Cel mai adesea, organizațiile propriu-zise îmbină, în mod eficient, două dintre cele patru ideal-tipuri, ca în tabelul următor:

 AutoritativăDifuză
IntensivăStructura Militară de ComandăGrevă Generală
ExtensivăImperiu MilitaristicCompanie Comercială

Latura intensivă a puterii a fost analizată și răs-analizată de istorici și sociologi; de exemplu, teoria statului ca monopol al violenței asupra unui teritoriu sau clasele sociale organizate în jurul unui «mod de producție» și conflictele dintre acestea.
Michael Mann se folosește de perspectivele anterioare asupra puterii intensive, fără inovații extraordinare. Originalitatea constă în analiza dedicată puterii extensive. Autorul susține că dacă societatea ar fi o totalitate, aspectul extensiv al puterii sociale este insignifiant, nu are rost să fie «măsurat». Însă dacă societățile sunt rețele de interacțiune, acestea au contururi definite, astfel că raza de acțiune a unei forme de putere devine importantă, în timp și spațiu.
«Măsurătoarea» se realizează prin analiza «infrastructurii» puterii – cum anume sunt cucerite și controlate spațiile geografice și sociale de către organizațiile de putere.
Anvergura puterii autoritative este măsurată în special cu ajutorul logisticii, știința militară a transportului de trupe și resurse, prin răspunsuri la două interogații generale:

  • Cum sunt implementate deciziile și ordinele?
  • În contextul limitelor tehnologice, care este limita geografică și socială maximă a eficacității comenzilor de rutină?

Puterea difuză este afectată de cea autoritativă și de limitele logistice, însă se poate și sustrage organizațiilor de putere autoritativă, datorită caracterului său spontan și descentralizat. Capacitatea de penetrare a puterii difuze depinde de «infrastructuri universale» cum ar fi dimensiunea piețelor de schimb, rata de alfabetizare, nivelul de monetizare al unei economii sau dezvoltarea unei culturi de masă (spre deosebire de cultura tribală și localistă).

Sociologia istorică generală se concentrează pe evoluția puterilor colectivă și distributivă, măsurate prin gradul de dezvoltare a infrastructurii. Puterea autoritativă necesită o infrastructură logistică; puterea difuză are nevoie de o infrastructură universală. Ambele ne permit o analiză organizațională a puterii și a societății, astfel încât să le delimităm contururile socio-spațiale.

Emergența «Interstițială» și «Promiscuitatea» Funcțională

Un corolar al ipotezei clasice privind societatea ca sistem total ar fi că societatea «progresează» către forme din ce în ce mai complexe, după tipare organizaționale mai stricte; mai precis, către (mai multă) instituționalizare.
Dar, cum am stabilit, societățile nu sunt totalități, așa cum nici indivizii nu au vreo înclinație genetică pentru crearea și participarea în instituții. Oamenii participă în rețele de interacțiune ca să-și atingă scopurile, oricare ar fi acelea.

Aceste rețele au o relație mult mai directă cu atingerea obiectivelor umane decât orice nivel de instituționalizare. În urmărirea propriilor scopuri, oamenii dezvoltă continuu aceste rețele de interacțiune, depășind uneori ritmul instituționalizării.
Atunci când acest ritm este depășit, apar contestări în interiorul instituțiilor existente sau noile relații se pot coagula interstițial – în afara și printre instituțiile consacrate –, devoltându-se astfel noi relații, rețele și instituții care prezintă consecințe neanticipate pentru cele vechi.
Cel mai celebru exemplu întru «emergență interstițială» este evoluția societății burgheze. În lumea feudală, burghezia – grupuri organizate în jurul orașelor, aflate la periferia sistemului politico-economic – dezvoltă relații economice cu figuri din lumea domeniului seniorial – țărani bogați sau seniorii înșiși – și comodifică produsele agricole ale acestora. Astfel, burghezia a creat, în interstițiile lumii feudale, noi relații economice, relații capitaliste.
Iar «revoluțiile burgheze» ulterioare nu au schimbat caracterul societății feudale … au creat noi societăți. Astfel de procese sunt rezultatul traducerii obiectivelor umane în mijloace organizaționale. Societățile nu au fost niciodată îndeajuns de instituționalizate ca să prevină emergența interstițială. 

Aceste momente de emergență au o importanță crucială în istorie. Când un grup dezvoltă o inovație în exploatarea vreunei surse de putere socială, precum burghezia cu puterea economică, aceia dețin o autonomie ridicată asupra noilor mijloace organizaționale.
Numite de Mann «momente de importanță istorică»/world historical moments, ele dezvăluie caracterul discontinuu al evoluției puterii: invenția de noi tehnici de organizare și control a indivizilor și teritoriilor se produce în salturi.
Tot în aceste momente de autonomie ridicată se poate identifica relativa prevalență a uneia sau alteia dintre sursele puterii sociale. De exemolu, nimeni nu poate contesta că ingredientul secret al mobilizării extraordinare a arabilor din secolele VII-VIII nu își are originea în coeziunea oferită de ideologia lui Mahomed.

Exemplul de mai sus ne readuce la realitatea societăților complexe și haotice, diferite fundamental de reprezentările lor teoretice. Viața socială nu este formată dintr-o serie de «tărâmuri» separate – fiecare compus dintr-o serie de organizații cu funcții, resurse și mijloace diferite – ce relaționează ca entități externe.
Organizațiile și funcțiile lor se împletesc și suprapun parțial în procesele istorice, câteodată fiind clar separate, altădată intersectându-se sau confundându-se. Roluri economice pot fi îndeplinite de armate sau de biserici, precum și de organizații specializate, pe care noi le etichetăm cu «profil economic». Ideologii pot fi vehiculate de clase economice, de elitele politico-administrative ale statelor, de elite militare, precum și de biserici sau de alte organizații «ideologice» mai tradiționale.

În vremuri antice, unul dintre cele mai celebre exemploficări ale acestei «țesături de funcții» ar fi armata romană – actor economic prin crearea de infrastructură de transport, actor politico-administrativ prin garnizoanele de la periferia imperiului și a rolului decisiv în «alegerea» împăraților, pe lângă funcțiile sale militare tradiționale, pentru care fusese inițial organizată.
În vremuri moderne, cele mai avansate state capitaliste ilustrează perfect această «promiscuitate funțională». Statele medievale aveau ceea ce am numi doar «competențe politice» specializate, alte roluri sociale revenind bisericii (ideologic + economic) sau aristocrației (economic + militar). Începând cu secolul al XVIII-lea, cele mai avansate state ale Europei capătă și o «cristalizare capitalistă», iar în prezent redistribuie mai bine de 40% din avuția creată pe teritoriul lor și livrează bunuri economice de maximă importanță precum educația și sănătatea publică.

Până și în momentul emergenței unor noi organizații de putere, aceasta dovedește «promiscuitate» în raport cu configurațiile de putere existente. Biserica creștină a secolelor IV-VII și-a «însușit» dreptul roman și rămășițele administrației imperiale, precum și elemente ideologice ale filosofiei «păgâne», coagulându-le în ierarhia bisericească, o inovație organizațională la vremea respectivă.

Sursele Puterii Sociale și Organizările Specifice

Puterea ideologică își are originea în nevoia oamenilor de concepte și categorii ale sensului, dincolo de percepțiile fizice. Astfel, grupuri care monopolizează aceste concepte și categorii pot exercita putere colectivă și distributivă.
În plus, norme asupra a ce constituie comportamente morale în relațiile dintre indivizi sunt necesare pentru cooperarea socială pe termen lung. O mișcare ideologică ce poate spori încrederea reciprocă și moralul colectiv poate accentua puterea colectivă a unei organizații.
A treia manifestare a puterii ideologice rezidă în practicile ritualului. Atunci când un grup monopolizează categoriile sensului, normele comportamentale și întărește moralul prin practici ritualice, le poate traduce în putere extensivă și intensivă.
Capacitatea ideologiilor de convingere și dominație vine din «cunoașterea transcedentală» pe care o propun, aflată deasupra experienței senzoriale și raționale; dar care nu este neapărat falsă. Toate ideologiile legitimează anumite interese materiale speciale, individuale sau de grup; aspect ce demonstrează capacitatea de persuasiune a doctrinelor netestabile.
Marile religii «universaliste» sunt exemplul clasic de putere ideologică, dar caracteristicile de mai sus rămân valabile și în cazul ideologiilor seculare ale modernității.

Există două tipuri generale ale organizării ideologice; o expresie transcendentă din punct de vedere socio-spațial, în sensul că organizația transcende formele deja instituționalizate de putere ideologică, economică, militară și politică, generând o autoritate «sacră», cu un grad ridicat de autonomie.
Organizațiile ideologice sunt cele mai dependente de tehnicile puterii difuze, extensivitatea lor fiind sporită de mijloace infrastructurale «universale» cum ar fi rata alfabetizării.
O a doua tipologie ar fi ideologia ca moral imanent, folosită pentru a intensifica încrederea și coeziunea unor grupuri deja constituite. Cel mai faimos exemplu este ideologia naționalistă, ce a contribuit enorm la sporirea puterii politice a statelor moderne.

Puterea economică își are originea în nevoia de subzistență a oamenilor, organizată social în jurul extracției, transformării, distribuirii și consumului resurselor naturale.
Marxiștii subliniază importanța producției, pe când weberienii pe cea a schimbului; totuși, nu e realist să considerăm vreun primat a priori. Există cazuri istorice în care producția s-a dovedit a fi decisivă în a conferi putere unor grupuri; alte cazuri când comerțul a deținut un rol crucial. Astfel, e mai veridic, din punct de vedere istoric, să se discute despre «moduri de producție și schimb».

Organizarea economică implică circuite de producție, distribuție, schimb și consum. Acestea sunt extensive din punct de vedere geografic, dar pornesc de la un centru intensiv de organizare a producției. Un asemenea circuit de praxis economic este un amestec stabil de putere extensivă și intensivă, precum și de putere autoritativă și difuză.
La un «capăt» al unui circuit de praxis, un grup concentrat depune efort intensiv ca să extragă resursele naturii. La celălalt «capăt» avem rețele complexe compuse dintr-un număr infinit mai mare de oameni, aflați în relații impersonale, supuți unor «forțe» aparent naturale. Capitalismul este exemplul extrem al circuitelor de praxis economic.

Grupurile care se definesc în raport cu aceste «capete» ale circuitului poartă denumirea de clase. Cât de «extensive, simetrice sau politice» sunt acestea determină puterea intensivă a unei clase și structura conflictelor dintre ele.
O clasă dominantă monopolizează producția, distribuția, extragerea sau consumul. O clasă conducătoare monopolizează și alte surse ale puterii sociale, ajungând să domine societățile statale.

Puterea militară își are originea în nevoile defensive ale unei comunități și în utilitatea organizării agresiunii către exterior. Prezintă aspecte intensive și extensive, cum ar fi concentrarea violenței și campaniile de cucerire desfășurate în largi spații geografice și sociale. Cei care monopolizează această putere, elitele militare, obțin semnificative puteri colective și distributive.

Organizarea militară este coerciție concentrată. Scopul general este mobilizarea violenței, cel mai concentrat instrument de putere din societățile umane. Această concentrare se poate manifesta dincolo de operațiunile militare propriu-zise, în forme militariste de control social.
Și puterea militară prezintă o expresie socio-spațială duală: miezul concentrat al ierarhiei militare și aria exterioară de influență, unde amenințarea violenței poate induce într-o populație un grad superficial de supunere.

Puterea politică derivă din utilitatea reglementării uniforme a unor relații sociale, dintr-un centru instituționalizat. Mai precis, este vorba de puterea statului – reguli dublate de coerciție, administrate asupra unui teritoriu bine delimitat.
Dacă celelalte surse ale puterii au vocația de a transcende limite geografice și sociale, puterea politică le impune deiliberat. Relațiile de putere politică aduce în prim-plan «centrul».
Cei care controlează statul posedă putere colectivă și distributivă prin intermediul birocrației statale. Puterea elitelor statului poate varia enorm; comparațiile istorice beneficiind de o distincție între puterile formale ale statului și cele reale, infrastructurale.

Caracteristica limitei teritoriale implică natura socio-spațială duală a puterii politice: distincția uzuală pe care o facem între politica internă și politica externă. Relațiile inter-state – denumite de Mann diplomație geopolitică – au fost ignorate de teoriile sociologice clasice, reduse la extrapolări grosiere ale unor configurații interne de putere, însă și acestea sunt, de netăgăduit, componente esențiale ale stratificării sociale.

Modelul IEMP al Schimbării Sociale

Înainte de a expune teribila diagramă, trebuie să subliniem că sursele puterii sociale sunt mai degrabă ideal-tipuri, care pot avea o existență intermitentă ca organizații distincte în cadrul specializării rolurilor sociale, având capacitatea de a structura viața socială cu mijloace funcțional «promiscue», dar aceste organizații sunt mereu vulnerabile în fața fenomenului de emergență «interstițială».

Modelul IEMP
  • în mod evident, pe mobil graficul se va vedea prost, așa că se poate accesa fișierul propriu-zis aici;
  • liniile punctate denotă secvențe de cauzalitate mult prea complexe ca să fie teoretizate | liniile pline semnifică secvențe organizate în jurul surselor puterii sociale și pot fi teoretizate;
  • indivizi orientați spre satisfacerea obiectivelor intră în multiple relații sociale, mult prea numeroase și complexe pentru vreo teorie generală;
  • o parte din acele relații se vor coagula în jurul celor mai eficiente mijloace de atingere a obiectivelor, formând largi rețele instituționale ce utilizează sursele puterii sociale;
  • instituționalizarea duce la una sau mai multe structuri dominante de putere;
  • multe alte relații rămân în afara structurii dominante;
  • interacțiunea intersițială produce, mai devreme sau mai târziu, o rețea emergentă cu mijloace mai eficiente de atingere a scopurilor;
  • rețea care reorganizează viața socială și poate deveni la rândul său o structură dominantă de putere.
Newsletter Nesimțit

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Newsletter Nesimțit