Meniu
La începutul anilor ’70, peisajul urban era unul cam dezolant în New York. Cine a văzut Taxi Driver știe că era o atitudine generală de dezgust față de niște vremi percepute ca tiind decadente, vulgare și într-o continuă degradare, de la zi la zi. Instituțiile și actorii informali – matia și alte bande, hoții, escrocii, peștii – zbârnâiau, iar cele formale – administrația, poliția și procuratura – lucrau pentru sine și cot la cot cu cele informale.
Povestea imaginată de G. Pelecanos și D. Simon (creatori al clasicului The Wire) ne duce într-o serie de crâșme și blocuri tip mahala din fundul Times Square. Acolo își fac veacul protagoniștii The Deuce, denumire ce vine de la 42nd Street – strada unde fetili vesele ale vremii obișnuiau să facă trotuarul.
Înainte de a intra în miezul nesimțit al problemei, trebuie să adăugăm că show-ul are una dintre cele mai jmechere secvențe introductive, cel puțin în sezonul 1. Cadre cu zona respectivă, probabil din reportajele TV ale vremii, se succed foarte rapid acompaniate de o melodie genială, al cărei titlu este probabil motto-ul neoticial al tîrlescului patriarh bișnițar Daniel și, de ce nu, al BOR-ului de la întiințarea sa: If There’s a Hell Below, We’re All Gonna Go! (aproximativ, „Dacă Chiar E Un Iad Dedesubt, Toți Vom Ajunge Acolo”).
Prostituția vremii era nereglementată și de jure și de facto. De jure pentru că era ilegală, însă poliția o tolera și- și încasa obolul, iar de facto pentru că matia considera că e o activitate prea volatilă (din toate punctele de vedere) și prefera să nu se amestece. Astfel, e o mișcare browniană cu o grămadă de proxeneți, majoritatea negri, care se luptă pe fete și pe teritoriu. Mulți pești aderă la un cod de conduită și onoare pe care-l știu doar ei și a căror prevederi se schimbă cam des.
În acest peisaj cunoaștem o sumedenie de tiguri, iar personajele principale sunt un barman, o prostituată, un proxenet, un polițist și un capo matiot care este prezent doar pentru că, probabil acolo a fost repartizat de la centru. Acțiunea serialului durează câteva episoade bune ca să se închege, dar nu asta vreau să analizez eu, că nu facem comentarii pentru BAC aicea în templul nesimțirii.
De departe cel mai interesant aspect pe care l-am remarcat în The Deuce este rolul și identitatea proxenetului. Există câteva excepții, însă cvasi-totalitatea fetelor nu se descurcă fără un pește. Avem proxeneți businessmeni, pești violenți sau loveri-boys. Cei mai mulți fac parte din a doua categorie. Având în vedere că nu trebuie decât să mituiască ocazional polițiștii, nu au prea multe amenințări în nișa ecologică pe care o ocupă.
Pentru fetele lor, aceștia îndeplinesc numeroase roluri. Pe lângă cel clasic de exploatator, ei sunt mentori într- ale biznisului, educatori (le arată țărăncilor cum stă mersu’ în marele oraș), protectori/bodyguarzi, marketeri și bineînteles, încasatori. Aceste multiple sarcini îi fac să se considere o parte esențială a industriei sexului. În plus, numeroasele lor specializări și activitatea adeseori frenetică duc la formarea unei bizare imagine despre sine – un soi de „oameni ai renașterii” cu un statut dacă nu recunoscut legal, cu siguranță respectabil.
Dar, cum și cea mai stabilă nișă ecologică nu este imună la schimbări exogene, o serie de întâmplări amenință să le schimbe universul acvatic. Până la mijlocul anilor ’70, câteva pârdalnice evenimente se transformă într- un improbabil lanț revoluționar:
Această autentică și accelerată diviziune a muncii pe piața sexului face viața grea proxeneților tradiționali, care observă că noua economie nu mai are loc pentru dânșii. Ori se specializează (devin agenți/procuratori sau chiar actori), ori se lasă de meserie și trebuie să se apuce de ceva serios. Nasoală treabă, să-ți pierzi și locul de muncă și rostul în viață. Dar, cu excepția lor, toată lumea are de câștigat. Peștii au devenit cea mai nouă victimă a procesului de modernizare. Cel puțin un pește se sinucide, aparent după trauma pierderii identității. Dacă această schimbare s-ar ti petrecut pe vremea lui Adam Smith, cu siguranță că disciplina economiei ar ti arătat altfel astăzi, n-ar mai ti fost acea dismal science.
Unii comentatori folosesc distincția propusă de economistul Mancur Olson pentru a explica natura taxării – distincția între bandiți hoinari (roving bandits) și bandiți sedentari/înrădăcinați (stationary bandits) – ca esențială în nașterea statului. Mai precis, în momentul în care bandiții își dau seama că au mai mult de câștigat pe termen lung prin sedentarizare, atunci apare adevărata ierarhie politică, proces care continuă și în zilele noastre.
Ce am remarcat eu e că politicienii, începând de la căpeteniile tribale care cică i-ar ti protejat pe oameni de invazia altor triburi până la tîrlele contemporane care o ard sentimental cu naționalismul și țărișoara dragă, au un comportament mai degrabă de proxenet decât de bandit:
Și populațiile (sub politicieni) și fetili vesele (sub pești) se comportă de parcă ar ti având sindromul Stockholm (o invenție fără multă bază în realitatea psihologică). Uite că printr-un complex interesant de împrejurări, victimele din The Deuce au scăpat de sub talpa proxeneților. Noi, vai de curu’ nostru! Cineva cu mai multă minte ar putea să ne lumineze mintea cu privire la acest eșec răsunător al modernității: imposibilitatea de a pune la punct peștii adunați în suprastructura politică. Ne trebe’ un nou soi de diviziune a muncii tovarăși!
© un-nesimțit®™ | 2019-2023.
„Educație și Bălăcăreală Politică”.
