Share on twitter
Share on facebook

Tîrlisme Constituționale

S-au mâncat cantități impresionante de câcat în pandemizatul spațiu public românesc în legătură cu performanțele Curții Constituționale, asmuțită de Avocatul Poporului. Pe lângă sumedenia de dezacoarde inter-personale, toată lumea pare a fi de părere că această adunătură este „mult prea politizată”. Bineînțeles că dacă stai să te gândești și faci apel la vocabularul ucigător de semnificații al «specialiștilor în drept», ai să afli că discutăm acilea despre o instituție politico-juridică (sau vițăvercea).
Cele mai delicioase tâmpenii sunt cele din categoria «capra vecinului de peste ocean» – „lasă-mă dom’le că și ăia de la Curtea Supremă sunt numiți pe criterii politice” –, de parcă s-ar fi inventat vreun regim care să evacueze cu totul tîrlismul din afacerile publice.

Sursă Imagine

În opinia noastră, singura atitudine onorabilă pe care-ar fi putut-o adopta un analist d-ăsta neaoș (dotat cu modestele cunoștințe de rigoare) ar fi fost să facă apel la răsuflatul «concept» al formelor fără fond ; s-ar fi potrivit de minune în această situație, căci ce este CCR-ul dacă nu o stafie fără trup dar cu nouă capete și tot atâtea burdihane întreținute bine și foarte bine? Costumația este obligatorie, acoperind cu succes burdihanul.
Ca să iluminăm publicul cetitor vom face câteva remarci vis-a-vis de istoria faimoasei Curți Supreme, de unde aflăm ce ar trebui să fie și să facă o curte constituțională și de ce această mizerabilă încarnare nu poate fi mai puțin mizerabilă ca alte instituții și actori disprețuibili cum ar fi Președinția, Parlamentul și, mai presus de toate, zămislitoarele lor, așa-zisele partide politice românești.

Curtea Supremă Inventează și se Re-Inventează

Multă lume știe că celebrii Părinți Fondatori s-au bălăcărit (cu alții și între ei) în special pe seama competențelor viitorului guvern federal, mulți neîncrezându-se într-un executiv puternic. Astfel, Constituția Statelor Unite (1787-1789) vorbește vag despre o Curte Supremă și despre un Judecător-Șef (Chief Justice). Mai puțină lume știe că ea funcționează propriu-zis în virtutea unor acte ale Congresului.
Probabil, scopul inițial al Curții Supreme fusese lămurirea disputelor dintre state sau eventualele dispute între stat(e) și guvernul federal. Însă cum orice poveste de succes are nevoie de o întorsătură neanticipată, aventura Curții Supreme devine interesantă abia în 1803, o dată cu celebrul caz «Marbury v. Madison».
Motivarea Curții Marshall (cunoscută astfel după mandatul șefului său, John Marshall) practic inventează o nouă arie de activitate, stabilind principiul de «judicial review» (control sau revizuire juridică a actelor emise de puterea executivă și/sau legislativă), ceea ce noi cunoaștem sub denumirea nefericită de «control de constituționalitate».

Judecator Sef al Curtii Supreme
⸺ John Marshall (1755-1835), oare câți Zegreni ar face un Marshall? ⸺

Sursă Imagine

Problema momentului era că nicăieri în constituție nu se vorbea de vreun judicial review. Așa că urmează întrebarea logică : de unde avea Curtea Supremă – o instituție aflată încă în copchilăria sa – autoritate astfel încât să-și aroge un nou domeniu de activitate, și-ncă unul cu previzibile consecințe capitale?
Ar trebui să ne aducem aminte că pe vremea ‘ceea ideea de suveranitate a poporului era încă departe de a se fi cristalizat serios. Însă ideea de domnie a legii era deja multi-seculară, fiind adusă în coloniile britanice din patria-mumă. Dacă în arhitectura «nescrisă» a sistemului politic englez (zis și Westminster) maniera în care se asigură domnia legii ținea de aspecte mai «ezoterice», în SUA «domnia legii» trăiește în activitatea Curții Supreme.

Unii (printre care ne numărăm și noi) nu s-ar putea abține să nu remarce că prevalența ulterioară a principiului de judicial review are oleacă de-a face și cu prestigiul profesiei juridice. Întâmplător sau nu, marea majoritate a politicienilor de top din SUA până pe la 1828 era formată din juriști (mai erudiți sau nu) școliți la departamentele de drept ale marilor universități de pe Coasta de Est – unde un Dorneanu sau o Pivniceru n-ar fi primiți nici la udatul gazonului ; nici astăzi (cu bani), darămite acu’ 200 de ani – și nu din bișnițari politici.
Este nefericit că numirile la Curtea Supremă au ajuns să fie realizate de disprețuibile partide politice (cam inexistente pe vremea lui John Marshall) pe criterii înguste de ideologie sau interese de afaceri. Totuși, respectul istoric pentru profesia juridică și consecințele inerente unei ierarhii juridice unde puterea politică se amestecă mai puțin nu reduc niciodată judecătorii Curții Supreme la statutul de simpli clienți politici.

Controlul juridic a început să fie exportat dupa Primul Război Mondial și în spațiile cu sisteme de drept civil*, sub forma «artificialelor» curți constituționale. Deja de la mecanismul de fondare vedem deosebirile dintre Curtea Supremă a Statelor Unite și epigonii săi (mai) recenți : dacă John Marshall and co. au sesizat vidul de instituționalizare al prințipului domniei legii (și, practic, au inventat o nouă procedură juridico-politică), judecătorilor constituționali de pe alte meleaguri li s-a conferit un mandat de niște politicieni într-o adunare, fie ea și constituantă. 
Performanțele curților constituționale în ultima sută de ani au fost în general modeste, în sensul că n-au reușit sa fie gardieni ai legii și s-au confundat cu establishment-ul politic. E drept, că au existat și excepții notabile, precum Tribunalul Constituțional al Germaniei Federale sau organismul corespondent al Africii de Sud de după apartheid. În genere, calitatea democrației și a culturii politice dintr-un spațiu s-au reflectat și în activititățile respectivelor curți constituționale. Dar, despre cultură politică vorbim în secțiunea următoare.

Tradiția Românească a Privilegiului

Deși ar fi fost mai plastic, ne-am abținut de la a boteza această secțiune «CCR = BOR = aceeași mizerie», deoarece BOR-ul are totuși o istorie mult mai bogată într-ale privilegiilor tîrlești.

Nu credem că am pune realitatea într-o lumină falsă dacă am afirma că profesiunea (că de cultură nici n-ar încăpea vorba) juridică pe plaiurile mioritice a început sub zodia privilegiului (boieresc) … din motive evidente. Pentru fraierii/escrocii ce susțin apartenența spațiului cultural românesc la Occident, ținem să le amintim că noi n-am avut universitate (sau măcar ceva echivalent) până la 1860**. Dacă asta nu e marcă a sălbătăciunii …
Judecătorimea și avocățimea în România s-au născut prin fiat politic : au zis niște boiernași din cercul pokeristului Al. I. Cuza „s-avem facultate de drept” și ne-am pricopsit cu facultăți de drept. „Și pe absolvenții lor să-i angajăm la stat, să-i transformăm după chipul și asemănarea noastră, să-i numim unde vrem noi, le dăm și-o sinecură măruntă ca să nu mârâie”. După exemplul clerului ortodox cooptat de domnitori cu diverse privilegii (moșii, daruri în bani, sclavi țigani) petrecut cu 500 de ani în urmă, așa și clerul juridic a fost nu doar cooptat, ci chiar manufacturat de puterea politică a României cenzitare. Iar cum statul român a avut mai mereu o alcătuire (neo-)patrimonială, așa s-a dezvoltat și profesiunea juridică (vezi cazuri de maeștri ai tîrlismului tip patron-client precum jegosul Tudorel Toader).
În întreaga istorie modernă, de când ideile despre libertate au început să fie serios dezbătute, vlădica și opinca spațiilor cu o cultură politică (înțeleasă ca legătură între atitudinile individuale și structura mai largă de participare în sistemul politic) parohială au înțeles libertatea ca privilegiu. Iară pentru asta merită cel puțin să fie huliți. Noi recomandăm tactici de damnatio memoriae.

Relația de patronaj, aproape incestuoasă, între elitele juridice și politicieni nu a fost unidirecțională, urmând exemplul anterior al pochimii și anunțând instanța ulterioară a securimii. Aceste aranjamente călduțe, dar profund imorale, amintesc avant la lettre de cooperativa lu’ Mitică, Jean Pădureanu sau Pinalti. Și te mai miri că judecători constituționali hotărăsc după meciuri politice de conjunctură.
Vom cita doar două exemple în acest sens : (1) ca să asigure minoritatea regelui Mihai în 1927, în in-ge-nu-i-ta-tea lui, tîrlescul establishment interbelic a instituit o regență tip triumvirat din care făceau parte patriarhul BOR și președintele Curții de Casație (întâiul tribunal al țării) ; (2) oare câți judecători n-au condamnat în anii ’30 comuniști (sau oameni din alte categorii non grata) pentru crime împotriva ordinii constituționale ca apoi, în anii ’50, aceiași indivizi să judece dușmani ai poporului? Noi punem prinsoare c-au fost vreo câțiva. Tîrle și iar tîrle …

Cu un asemenea trecut ilustru al coluziunii cu cei mai pestriți și jegoși politicieni, al recrutării întru privilegiu, al patrimonialismului (garant al incompetenței profesionale pe termen lung), ce șanse există ca instituțiile juridice actuale să reprezinte o ruptură cu trecutul și să se comporte ca un adevărat garant al domniei legii?
Diferența dintre politicienii din Parlament și burdihanele în robă purpurie de la CCR ține doar de percepție și de lipsa de cunoaștere a observatorului, oricâte proceduri de numire sau durate ale mandatelor s-ar modifica. Doar proștii cred că profesiunea juridică e superioară celei de salubrizare, cu toate că ambele operează, de regulă, cu deșeuri. Poate doar la parale.
Iar atâta vreme cât nu vor exista instituții de învățământ neaoșe de prestigiu, curțile constituționale vor fi plătite bine și foarte bine pentru a fi apendice ale combinațiilor bișnițarilor politici din partide, indiferent de o hotărâre sau alta de moment.

* Am acoperit originile și deosebirile între sistemele de drept civil și cele Common Law în episoadele 6 și 7 din seria «Ce Iaște Politica».

** Iar universitate cu autonomie autentică n-am avut niciodată.

Newsletter Nesimțit

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Newsletter Nesimțit