Share on twitter
Share on facebook

Ce Iaște Politica, ep. 8: Tradiții ale Instituționalizării Juridice în Zorii Modernității

După cum se învață la istorie prin clasa a V-a sau a VI-a, o schimbare generală începe să se simtă în lumea occidentală pe la sfârșitul secolului al XV-lea, iar în departajarea tradițională a epocilor istorice*, debutul epocii moderne este plasat în 1492.
În ultimele trei episoade ne-am ocupat de Occident în fascinanta, pentru noi, perioadă medievală, una marcată în mod special de decentralizare politică și de extinderea, sub influență religioasă, a principiului domniei legii, precum și de consolidarea instituțiilor ce întrupează acest îndelung dezbătut prințip.
Începând cu episodul următor vom face un exces istorico-geografic asemănător celui parcurs până acum – pornim din China medievală pentru a trece în revistă marile evoluții ale politicii în secolele Epocii Moderne timpurii, cu accent pe consolidarea statului și a activităților sale din ce în ce mai recognoscibile pentru societate ca întreg. Acest episod funcționează mai degrabă ca o extindere a ceea ce nu prea am accentuat în tratamentul marii teme a fundamentelor domniei legii. În consecință, este unul mai scurt.

Evident, consolidarea statelor a născut conflicte importante în toate societățile deoarece, după cum știm de la cimpanzei, puterea e un joc de sumă zero. O sumedenie de grupuri s-au împotrivit centralizării autorității ; de cele mai multe ori și pe termen lung, cam degeaba.
Totuși, au existat spații în care acest fenomen a fost temperat, iar cele mai serioase astfel de limite s-au produs (ați ghicit!) în acele societăți cu tradiție a principiului domniei legii și cu instituționalizare serioasă a acestuia.
Prima sursă alternativă de norme, diferită față de conducătorii zilei, a fost mai peste tot tărâmul ideilor religioase. Când acestea nu au avut vreo tracțiune serioasă, discutăm despre societăți cu istorii multimilenare fără nici un fel de principii de domnie a legii cum a fost și continuă să fie China – inspirația inițială pentru conceptul occidental de «despotism oriental».
Pe de altă parte, când prințipul legalității nu se întrupează în corpuri autonome cu o legitimitate proprie, vorbim de instituționalizare slabă la nivel teoretic și, în realitatea politică, despre dictaturi patrimoniale dintre cele mai jegoase și ridicole.
Natura îmbârligată a legăturilor dintre lege, religie și politică este subliniată de Francis Fukuyama în discutarea contextului mai larg al epocalului Conflict al Învestiturii:

„Puterile unei ramuri judiciare, sau a autorităților religioase ce sunt văzute drept custode ale legii, derivă din legitimitatea pe care o pot conferi conducătorilor și în susținerea populară de care se bucură ca protectori ai unui larg consens social.
Grigore al VII-lea l-a putut forța pe Henric să vină la Canossa, dar nu putea pur și simplu să-l detroneze. Pentru asta avea nevoie de aliați ca marii seniori germani sau regii normanzi din sudul Italiei. Iar posibilitatea ca Grigore să atragă aliați depindea de interesele lor geopolitice și opiniile acestora cu privire la legitimitatea cauzei papalității.
**

Ce Iaste Politica | Institutionalizare Juridica

Sursă Imagine

Societăți cu Instituționalizare Juridică Slabă

Marea majoritate a societăților (statale) de dinaintea secolului al XIX-lea se remarcau printr-o slabă instituționalizare juridică, în sensul de existență a unui «sistem juridic» distinct, cu funționare permanentă, legitimitate populară largă și autonomie (relativă) față de puterea politică centrală.
Dealtfel, înainte de maturizarea capitalismului (mod de producție care cere existența unei asemenea inovații supra-structurale) ne putem imagina un segment ce are la un capăt China Imperială (instituționalizare juridică 0) și la celălalt capăt Europa Occidentală (instituționalizare juridică puternică, în special în Anglia), cu toate celelalte societăți undeva între cele două puncte. Bineînțeles, cvasi-totalitatea se aflau mult mai aproape de China decât de Anglia.

Foarte rare sunt cazurile de instituționalizare relativ puternică în afara Europei de Vest (și eventual, cea Centrală) ; dacă ne-am afla la un concurs televizat, am putea cita doar cazul Persiei șiite, unde clerul musulman are o tradiție multiseculară de concurent serios al puterii politice. Șpilul cu ayatolahii șiiți e că nu știi unde se termină catatonicul contemplator al măreției lui Allah și unde începe tîrlitorul jurist islamic care te condamnă la lapidare pentru un 6-pack de bere.
Realitățile diametral opuse ale concepțiilor juridice în cele două spați ce constituie capetele segmentului sunt complexe dar, în esență, țin de gradul de concentrare al puterii politice. Ar fi fost culmea ca împăratul chinez – posesor al unui aparat birocratic cvasi-modern încă din 221 î.e.n. – să permită instituționalizarea vreunei credințe la scară largă. Dincolo, în Europa Occidentală, ar fi fost culmea ca o credință populară și (relativ) ierarhizată încă din «ilegalitate» să nu profite de două valuri de descentralizare politică extremă (sec. V-VI și IX-X). Bineînțeles că ecuația e mai complicată de atât, trebuind luați în considerare o sumedenie de alți actori precum aristocrația funciară, orașele (libere), până și gradul de coeziune al țărănimii la o adică. Oricum, ideea e clară, gradul de instituționalizare juridică depinde de forța și tradiția centralismului politic.

În episodul al patrulea al acestei serii am urmărit traiectoriile evoluției politice antice și medievale în spațiul indian și cel musulman, susținând încă de atunci că forța hinduismului și, respectiv, a islamului asigurau existența principiului teoretic al domniei legii, în sensul că nici un conducător politic nu se considera deasupra legilor (divine) enunțate de «autorități superioare» în vremuri imemoriale.
Totuși, în aceste teritorii autoritățile religioase nu au reușit să-și instituționalizeze influența spirituală încât să devină frâne serioase în calea potențialului despotism al puterii politice. Domnia legii a rămas la stadiul de prințip, neexistând vreun episod similar cu cel de la Canossa în lumea arabă, turcică, indiană sau a creștinătății orientale.

Lumea indiană ar fi părut la prima vedere a fi în mod special predispusă la o instituționalizare a influentului grup sacerdotal a brahmanilor. Doar că factorul favorizant reprezentat de segmentarea «verticală» indusă de principiul varnelor a fost subminat de segmentarea «orizontală» a sistemului puzderiilor de jati. Chiar dacă exercitau o influență copleșitoare la nivel micro, nu exista propriu zis o «clasă» a brahmanilor ; întotdeauna a fost de neimaginat ca un brahman care-și îndeplinea atribuțiile la curtea vreunui maharajah să bage în seamă alt brahman aparținând vreunui jati al groparilor, de exemplu.
Brahmanii au fost întotdeauna independenți față de puterea politică, nici cele mai centralizatoare imperii indiene (nu prea au fost) nu au reușit să știrbească din autoritatea acestora la nivel local sau să-i transforme în angajați ai statului. Dar nici n-au fost vreodată capabili de acțiune colectivă ; o Biserică Hindusă condusă de un Papă Sannyasi au fost și sunt de domeniul SF-ului.

Trebile erau mai încurcate în lumea musulmană. Mahomed întrupa dubla autoritate a șefului de trib cu atribuții militare și cea de mesager al divinității, iar primii califi au continuat această consonanță a politicului cu divinul ca urmași (mai mult sau mai puțin) direcți ai Profetului. Totuși, prima dimensiune s-a impus după câteva decenii, chestiune explorată deja în episodul 4.
Succesul militar, economic și cultural al califatului Abbasid și instituția sclaviei militare introdusă pentru a combate patrimonialismul tribal extrem al arabilor s-a întors repede împotriva califului de la Bagdad. Deja prin secolul al XI-lea, generali de succes răsăriți dintre acei sclavi capturaseră puterea politică și își subordonaseră califul și clasa clericală, retrogradându-i la rolul de «administratori» ai sharia.
Lumea islamului sunnit devenise de facto cezaro-papistă, în ciuda faptului că, strict nominal, exista un calif înzestrat cu autoritate religioasă și o ulama care continua să interpreteze și să sistematizeze legea islamică.

Balanța s-a dovedit a fi și mai înclinată în favoarea autorității seculare în lumea islamică atunci când aceasta a intrat pe orbita Imperiului Otoman. Fiind mari colecționari de titluri, aproape în manieră brejnevistă, – sultan, padișah, emir, qayser sau calif – invariabil le-au golit de conținut.
Dacă în perioada de expansiune ulama a trebuit cocoloșită, deoarece mesajul lui Mahomed putea fi extrem de eficient în mobilizarea militară a triburilor turcice, când s-au văzut cu partea dorsală confortabil pe tronul basileilor constantinopolitani, urmașii lui Osman s-au gândit c-ar fi mai bine să țină «pochimea» musulmană în frâu.
În secolul al XV-lea, un lider informal sau altul al juriștilor sharia a devenit funcționar al statului otoman prin crearea funcției de mare mufti. Împreună cu subordonații săi, mufti-ul avea capacitatea de a intepreta legea islamică și de a emite decizii «consultative», fatwe.
Cum marea majoritate a sultanilor erau mai interesați de cuceriri, curvăsăraie și beutură, au dat mână liberă ulamei în ceea ce azi am considera chestiuni triviale de drept civil și i-au cenzurat puternic dacă depășeau limitele. Dealtfel, fiecărei comunități etnico-religioase din imperiu i s-a permis propriul sistem de drept la nivel local, astfel că nu miră pe nimeni că instituționalizarea juridică în lumea islamului sunnit n-a prea prins.
Cu toate astea, sultanii otomani au respectat, așa de formă, sharia și ulana ; nu au emis pretenții cum că ar fi deasupra legii, cu toate că în practică s-au comportat întotdeauna după cum dictau circumstanțele și nu prințipurile.

Unicitatea Europei Occidentale

Dacă urmărim pilda poveștilor evocate în secțiunea anterioară ne dăm seama că realitatea românească în care toată lumea șade-n gură cu domnia legii și cu laba adând înfiptă în banul public constituie condiția standard a majorității societăților.
Circumstanțe specifice imposibil de replicat au făcut ca, de exemplu, de-alde Ludovic al XIV-lea să fie considerat cel mai puternic lider al lumii la vremea lui dar să nu-și permită să decapiteze sau să le confiște averea aristocraților implicați în Fronda Prinților. Când un eveniment asemănător se întâmpla în China, împăratul tăia capete a întregi neamuri până la speța a paișpea.

Am văzut în episodul anterior că deja în secolul al XII-lea discutam despre profesia juridică de la Bologna până la Oxford. Normele romane, tribale, creștine fuseseră armonizate și codificate, specializarea legală era o realitate, curțile de justiție erau folosite la scară largă înaintea constituirii statului modern ; înaintea constituirii unor autorități centrale comparabile măcar ca putere cu sultanul otoman, ca să nu mai vorbim de împăratul chinez.
Dintre cele trei dimensiuni ale modernității politice – statul, domnia legii și responsabilitatea (democratică) – Europa Occidentală s-a pricopsit întâi cu domnia legii. Pe termen foarte lung, acest primat cronologic și axiologic a permis evoluții inimaginabile în alte spații :

„În Occident domnia legii predatează democrația cu câteva secole bune, astfel că a fost posibil să existe un Rechstaat*** în Prusia secolului al XVIII-lea care putea cenzura puterea executivă mult înainte de generalizarea principiului suveranității poporului.
Către sfârșitul secolului al XIX-lea când ideea democratică a căpătat o largă legitimitate, legea a ajuns să fie privită ca un vehicul de expresie a comunității democratice.
Dar domnia legii fusese încorporată în societatea occidentală mult înainte ; ideea după care o viață civilizată era sinonimă cu respectarea legilor, existența unui sistem juridic extins și autonom și nevoile unei economii capitaliste au extins domnia legii chiar dacă fundamentele legitimității acesteia se modificaseră.

* Care n-ar trebui niciodată luată prea în serios. 
Această postare se bazează pe argumentații prezente în Francis Fukuyama, The Origins of Political Order: : From Prehuman Times to the French Revolution, pp. 276-289.

** Fukuyama, op. cit., p. 282-283.

*** (impropriu tradus azi de armata diletanților politico-juridici români ca «stat de drept», ei când zic «stat de drept» se referă, fără să știe, la instituționalizarea principiului domniei legii) Fukuyama, op. cit., p. 289.

Newsletter Nesimțit

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Newsletter Nesimțit