Finalul discuției despre starea de natură ne–a lăsat în plină tranziție de la vânători-culegători la agricultură. Debutul «modului de producție agricol» merge mână-n mână cu organizarea socială tribală ; avem un început de «specializare» a activității economice umane care duce și la o oarecare «specializare» a rolurilor sociale.
Partea a III-a din Ce Este Politica …1 explorează (I) esența organizării sociale tribale (structură, conducere, proprietate), (II) diferențele dintre state și triburi și (III) cum a fost posibilă tranziția către forma de organizare statală. Pentru o explicație pertinentă, vom contrasta caracteristicile principale ale celor două. Iar pentru o înțelegere și mai bună a dimensiunii politice a comportamentului politic, vom introduce (IV) câteva noțiuni sociologice care (cel puțin până acum) par a avea o aplicabilitate planetară în timp și spațiu: ideal-tipurile privitoare la maniera conducerii dezvoltate de nenea Max Weber.
Nu este dificil de imaginat că o dată cu specializarea ocupațională a survenit și oleacă de stratificare (definită ca o ordonare, mai mult sau mai puțin artificială, a societății în grupuri cu un stoc inegal de resurse, status și putere socială). Organizarea tribală corespunde unei stratificări sociale slabe, dar totuși prezentă. Deasemeni, discutăm de o identitate mai largă pe care indivizii și-o atribuie, în contextul unei densități a populației incomparabil superioare vremurilor pre– agricole.Pe lângă această specializare, se presupune că principalul catalizator al tranziției către trib ar fi dimensiunea religioasă, mai precis o solidaritate socială împărtășită de un număr important de indivizi (cel puțin câteva sute) organizată în jurul venerației strămoșilor comuni.
Acuma, dacă veți consulta lucrări de antropologie, veți întâlni o sumedenie de criterii după care sunt clasificate triburile și/sau comunități umane asemănătoare. Triburile importante (în special triburile indo–europene) pentru subiectul nostru (i.e., evoluția politică) – făcătoare și scriitoare de istorie – au un număr apreciabil de caracteristici comune:
Proprietatea era deținută ca într-un soi de fond fiduciar, primită de la generațiile anterioare și ocrotită pentru uzul generațiilor viitoare, o practică ce are ecouri în numeroase societăți contemporane” … „drepturile asupra acestor pământuri erau doar cele de folosință, fiind imposibil pentru indivizi să le vândă sau să le înstrăineze în altă manieră.
The Origins of Political Order, p. 66
Pe măsură ce surplusurile materiale devin recurente, specializarea în interiorul triburilor se accelerează și se presupune că deja esențialul cult al strămoșilor a ajuns să se instituționalizeze cu adevărat. Stratificarea socială progresează concomitent cu legitimarea pe calea ideilor religioase.
Cam în același timp cu rămășițe arheologice ce sugerează existența unor ritualuri religioase foarte elaborate, avem și prima unitate socială distinctă cu valențe autentic politice ⸺ un lider (de inspirație militaro-religioasă) și însoțitorii săi înarmați, specializați în organizarea violenței.
Pe lângă această specializare, se presupune că principalul catalizator al tranziției către trib ar fi dimensiunea religioasă, mai precis o solidaritate socială împărtășită de un număr important de indivizi (cel puțin câteva sute) organizată în jurul venerației strămoșilor comuni.
Cu toate că din descrierea de mai sus s-ar putea spune că discutăm despre societăți relativ sofisticate, organizarea tribală are trei mari neajunsuri, evidente pentru cei care știu mai multe despre Orientul Mijlociu decât că mai îmblă T. Meleșcanu pe-acolo ca o ungulată capie.
După cum s-a vorbit în episodul anterior, privitor la faimoasa «tiranie a neamurilor», autoritatea în interiorul tribului este în continuare exercitată inter-personal și nu teritorial. Asta înseamnă o slabă capacitate de coerciție din partea liderilor și acțiune colectivă asemenea. Dealtfel numărul societăților tribale care au dezvoltat infrastructură de irigație este aproape de zero. În plus, e foarte probabil ca, în absența figurii carismatice a lui Abdulaziz al-Saud, triburile „saudite” să fi ars astăzi balegă de cămilă în loc de petrol ca să-și încarce telefoanele.
Lecturile copilăriei crează imaginea unui șef de trib atotputernic, dar realitatea trecută (și chiar prezentă) nu poate fi mai diferită. Liderii societăților tribale nu au putere autentică decât în vreme de război. Acest aspect este evident în cazul «administrării justiției», mai corect denumită pacificarea disputelor.
Șeful tribului nu poate fi mai mult decât un mediator între diferite clanuri în caz de conflicte privitoare la proprietate, căsătorie, sau orice degenerează în violență. Faimosul drept cutumiar nu este în realitate drept, deoarece nu există capacitatea de implementare a deciziilor (într-o manieră universală și unitară dacă se poate) de către o terță parte. Există adunări tribale cu rolul de a judeca dispute, însă implementarea rămâne tot în spinarea clanurilor, de unde faimoasele dușmănii care se pot întinde pe generații (în cazul sunniți vs. șiiți deja multe zeci de generații). O autoritate centrală este singura capabilă de a implementa reguli ca o terță parte în conflictele inerente unei societăți sedentarizate și asta ține de organizarea statală.
De notorietate sunt desele dispute soldate cu o sumedenie de victime de pe teritoriul de astăzi a Papua Noua Guinee ⸺ un teritoriu cu o grămadă de triburi, ce au avut primele contacte cu civilizația occidentală prin anii ’30 ai secolului trecut. Mai hilare sunt cazurile companiilor petroliere care au „cumpărat” terenuri de la șefi de trib pentru a descoperi apoi că șefii nu au autoritate asupra pământului deținut în comun de clanuri, ce au purces la distrugeri și crime fără număr.
Statistic vorbind, societățile tribale sunt mai violente ca societățile statale și vorbim de deosebiri de natură, nu de grad.
În ciuda acestor importante neajunsuri, structurile tribale sunt extrem de rezistente. Instituțiile statale s-au format pe scheletul acesta, aflându–se de foarte multe ori în completă incompatibilitate. Cele mai multe state eșuează pentru că nu pot face față (re)tribalizării (considerată de Fukuyama sinonimă cu re–patrimonializarea), un pericol care într-o formă mai veche sau mai nouă paște politica din orice societate de pe glob, în timp sau în spațiu.
Atunci când societățile tribale au fost succedate de cele statale, tribalismul nu a dispărut pur și simplu. Instituțiile statului au fost doar așezate deasupra celor ale tribului și au co-existat într- un echilibru precar o lungă perioadă.
Una dintre marile greșeli ale teoriilor clasice ale modernizării a fost concepția după care evoluțiile economice, politice și culturale trebuiau să fie congruente și încredințarea că tranzițiile între «etapele istorice» au fost nete și ireversibile.
The Origins of Political Order, p. 66
Am furnizat o definiție scurtă a statului (modern) în primul episod al seriei dar, evident, dacă majoritatea statelor din prezent nu respectă toate criteriile respective, primele state cu atât mai puțin. Totuși, organizarea statală diferă considerabil de cea tribală (sau cea de fief, cum am botezat structurile intermediare care nu sunt nici triburi nici state).
Cinci aspecte sunt esențiale prin care se poate face distincția între stat și precedentele forme de organizare politico- socială analizate:
Acuma că știm să identificăm statele și să le deosebim de alte structuri asemănătoare pe harta istoriei, trebuie să ne aplecăm asupra unei chestiuni extrem de spinoase: cum a apărut acest stat?
Evident, comunitățile umane au o propensiune extraordinară către importul și exportul de inovații instituționale, cum s- a demonstrat cu vârf și-ndesat prin întruparea de râsul curcilor a Prometeului modern Victor Ciorbea în Avocat al Poporului. Sunt multe exemple de societăți tribale care au împrumutat diferite caracteristici de la proxime organizări statale, devenind state la rândul lor.
Descoperirile arheologice curente sugerează că state s-au format în mod independent doar în vreo câteva regiuni de pe glob, în general coresponzând așa–ziselor «leagăne ale civilizației»: China, India, Orientul Mijlociu, Anzii Peruvieni și (disputat) America Centrală.
Problema e însă ce a determinat această tranziție epocală, aflată mult dincolo de revoluție sau reformă?
Ăsta e un subiect favorit pentru toți speculatorii de serviciu de pe toate meridianele și paralelele; s-ar putea ca și Urania să aibă o părere. La cum stau trebile cu intelectualitatea neaoșă, m-aș mira să nu fie unii aprigi susținători că tot dacii au fost primii care au dovedit tranziția către stat.
Sunt mai multe teorii, dintre care trei merită o a doua privire având cu siguranță ceva sâmbure de adevăr; cu toate că ele nu prea explică, doar extrapolează unele procese din istoria cunoscută. Mai precis, este vorba despre o teorie cu accente economice, o ipoteză militaristă și (favorita mea) acțiunea profetului carismatic. Dealtfel, toate trei sunt probabil componente ale unei evoluții mai simple sau mai complicate care doar că nu a lăsat semne vizibile pentru posteritatea interesată.
Ipoteza economică pleacă de la realitatea surplusurilor agricole din ce în ce mai pronunțate care, în manieră autentic Malthusiană, i-au făcut pe istorici să considere că au fost urmate de o creștere pe măsură a densității populației. Astfel încât densitatea respectivă să fie sustenabilă, noi tehnici agricole erau necesare (faimoasele irigații), doar că ele necesitau un grad de acțiune colectivă inaccesibil societăților cu structură tribală. Din mijlocul sfatului bătrânilor s-ar fi ridicat unul sau mai mulți antreprenori politici dornici de afirmare și, pe parcursul a câteva generații de munci asidue și team-building-uri recurente au construit scheletul instituțional expus în secțiunea precedentă.
Ipoteza militară este doar o extrapolare a istoriei cunoscute a Chinei pre–statale, despre care vom mai discuta. În fiecare «leagăn al civilizației», numeroase triburi ar fi coexistat într-un cadru geografic delimitat serios de niște bariere naturale – munți, mări, deșert, etc. Fiecare trib, având o identitate proprie bine definită, rezistă tentativelor de asimilare culturală pașnică și se ajunge la un război al tuturor împotriva tuturor. Astfel, tribul cel mai bine organizat (i.e., cel care dezvoltă instituții statale sau proto–statale) are de câștigat războiul cel mare și instaurează un imperiu.
Ipoteza religioasă își trage seva, evident, din povestea celui mai de succes bișnițar din istoria cunoscută ⸺ Abū al-Attalib ibn Hā shim, mai bine cunoscut ca Mahomed, din clanul Banu Hashim, tribul Quraysh din Mecca, ce și-a mâncat mălaiu’ cca. 570-632 A.D.
Cum am stabilit mai sus că organizarea tribală are deja rudimente de instituții religioase și militare, era doar o chestiune de timp până răsărea o figură carismatică, ‘naltă la stat și mare la sfat, care să combine cele două tipuri de legitimitate, astfel încât să își construiască un grup de discipoli aflați dincolo de loialitățile tribale și, cu ajutorul lor, să construiască instituții statale în detrimentul intereselor mici și mărunte. Bineînțeles, nu strica să susții că ai conversații săptămânale cu arhanghelu’ Gabriel (Jibr̄ıl, pentru cunoscători).
Fiecare teorie are meritele sale și, cum am mai spus, e foarte probabil ca toate să fie adevărate. Esențial pentru continuarea expoziției noastre este să ne uităm la vocabularul folosit ca să descriem triburile, statele și tranziția asta pârdalnică. În centrul descrierilor s-au aflat termeni precum autoritate, legitimitate, lideri, staff, carismă, etc. În discuțiile curente despre politică, alea mai răsărite, aceste noțiuni sunt indispensabile pentru a face sens despre comportamentul actorilor politici. În principiu, sunt indispensabile pentru înțelegerea conducerii oricărei societăți în orice epocă.
În secțiunea următoare vom face cunoștință cu băietul care a definit în termenii cei mai riguroși aceste dimensiuni ale interacțiunii politice. Deocamdată, credem că e bine să recapitulăm esența ipotezelor privitoare la formarea statelor; gândindu-le în termeni de condiții necesare pentru apariția statului dintr-o societate tribală:
Întâi, sunt necesare suficiente resurse materiale pentru surplusuri dincolo de nivelul subzistenței. Această abundență este cel mai adesea posibilă doar prin adoptarea tehnologiilor specifice agriculturii. În al doilea rând, scara absolută a societății trebuie să poată susține emergența unui rudiment de diviziune a muncii și a stratificării sociale (o elită conducătoare).
Apoi, populația trebuie să fie constrânsă într-un loc (încastrată de niște granițe naturale și spirituale) pentru a permite creșterea densității acesteia dar și pentru a împiedica fuga celor nemulțumiți. Și, în fine, grupuri din interiorul tribului trebuie să fie motivate să renunțe la libertățile lor și să se pună sub autoritatea statului. Aceasta se poate întâmpla cu amenințarea pericolului din exterior. Sau poate rezulta din autoritatea carismatică a unui lider religios.
The Origins of Political Order, p. 89
Cetitorii din România sunt, fără îndoială, familiarizați cu Max Weber ca autorul găselniței cu spiritul capitalismului. Teoretizarea condițiilor în care a fost posibilă emergența capitalismului în Europa de Vest a fost o preocupare centrală a autorului. Însă lucrările traduse în românește pot fi considerate studii de caz, jurnale de teren dacă putem să le spunem așa.
Weber pregătea o serie de conferințe care trebuiau să-i servească drept rampă de lansare pentru o grandioasă teorie sociologică în care să explice evoluția «acțiunii sociale» la nivel individual și cum aceste acțiuni s-au materializat în structuri macro de–a lungul istoriei. În corespondența sa, el vorbește despre „sociologia mea”. Din nefericire, a mierlit-o subit în 1920, înainte de a apuca să-și ducă ambîțiosul proiect teoretic la bun sfârșit.
Notele pentru această sociologie specială a fost repede asamblate în faimoasa Economie și Societate (1922), considerată și recunoscută de Asociația Internațională a Sociologilor cel mai important astfel de opus al secolului trecut. Problema cu această carte e că un proiect vizibil în lucru a fost tratat ca teorie finală. În plus, traducerea din germană în engleză se pare că a fost făcută de indivizi nu prea versați în idiomul specific al germanei folosit de autor. Mai mult, Weber chiar avea un stil execrabil, nu prea se știe din ce motiv. Oricum, asta importă prea puțin pentru englezi și americani dacă stai să te gândești că se împlinesc în curând 100 de ani de la apariție și o traducere românească e tot la etapa de studiu de fezabilitate. Cică apare anul acesta.
Problemele semantice, în schimb, sunt extrem de importante. Depinzând de sursa folosită de fiecare individ care-l citează pe Weber se întâlnesc termenii de dominație, autoritate și conducere folosiți cu înțelesuri când foarte apropiate (practic sinonime), când cu nuanțe importante care le deosebesc.
Noi am folosit o traducere proaspătă (ECONOMY AND SOCIETY, A New Translation ; Max Weber, edited and translated by Keith Tribe ; Harvard University Press, 2019) ca somonul de supermarket, iar categoriile sociologice care ne interesează sunt reunite sub titlul Types of Rule, «rule» putându–se traduce într-o sumedenie de moduri în românește. Noi vom folosi în general «dominație» și, mai rar, «conducere».
E interesant că Weber înainte de a produce marile opusuri (Etica Protestantă și Spiritul Capitalismului, studiile despre religiile lumii și paginile de sociologie istorică ce se vor regăsi în Economie și Societate) produce vreo câteva eseuri despre metodologia pe care–o va folosi ulterior. Cei mai mulți cercetători își revizuiesc metodologia pe măsură ce progresează, dar na … un neamț serios își definește riguros termenii înainte de a se apuca de treabă.
Weber abordează întreaga realitate în tradiția idealismului kantian. Mai precis, consideră că individul nu poate cunoaște (cu adevărat) altceva în afara categoriilor pe care i le aplică realității, categorii inevitabil subiective. Asta-i valabil pentru istorie, economie, viața socială sau pentru actorul individual. Toate aceste realități le privim prin intermediul ideilor care ni le facem despre ele. În cazul științelor sociale, Weber numește le numește ideal-tipuri.
Istoria (și societatea) sunt fluxuri imense de actori și acțiuni desfășurate pe uriașe coordonate spațio-temporale, astfel că cercetătorul este nevoit să selecteze anumite tipare asupra cărora să se concentreze, iar acele tipare sunt structurate conform categoriilor pe care cercetătorul le folosește.
Cât de „realiste” pot fi aceste categorii? Weber spune că ele sunt mereu idealizate, ele regăsindu- se în realitate doar cu (mare) aproximație. Cum lumea este foarte complexă, pentru a avea capacitate explicativă, ideal-tipurile se folosesc în diferite combinații. Aceste combinații sunt un soi de pensetă cu ajutorul căreia poți apuca realitatea istorică/socială, aflată în mijlocul a multiple tendințe.
De exemplu, birocrația este un tip ideal — o formă de organizare în care totul este supus regulilor (formale), cu o ierarhie strictă, etc. În realitate, nu există vreo organizație care să îndeplinească toate aceste criterii, în literă. Astfel, Weber îi opune birocrației patrimonialismul, un ideal-tip — un mod de organizare manifest nebirocratic, format în jurul relațiilor personale.
Diferite state, existente sau cazuri istorice pot fi plasate între aceste două tipuri ideale, iar apoi pot fi analizate condițiile care le predispun să fie considerate mai degrabă birocratice sau mai degrabă patrimoniale.
Pentru Weber, economia, istoria sau sociologia sunt discipline „ideografe” — care nu pot enunța legi generale — spre deosebire de disciplinele naturale (nomotetice; de la nomos=lege/normă în greacă | ideo=(de) unul singur). Scopul unui sociolog al istoriei nu este acela de a propune o teorie a revoluțiilor, ci de a înțelege de ce Revoluția Franceză și-a urmat cursul specific.
Totuși, cu ajutorul tipurilor ideale, cercetătorul poate merge dincolo de particular prin modele idealizate care spun câte ceva despre cauzele fenomenelor sociale și despre similaritățile/deosebirile dintre ele.
Pentru a pătrunde în particularitatea fenomenelor sociale, Weber a susținut în eseurile sale metodologice că cea mai adecvată abordare este înțelegerea (o traducere sărăcăcioasă a intraductibilului verstehen). Deoarece istoria este produsul oamenilor, ca s-o explicăm trebuie să ne punem în locul actorilor și să vedem procesele prin ochii lor, încercând să retrasăm motivațiile acestora și mijloacele avute la dispoziție ca să-și atingă scopurile.
Acțiunea socială este mereu îndreptată către scopuri, la care Weber se referă ca valori sau chiar idealuri; indivizii neavând pur și simplu posibilitatea de a alege între scopuri ca între brand– urile de pastă de dinți. Aici Weber distinge între date și valori — un soi de imposibilă alegere pe care individul trebuie s-o facă atunci când se hotărăște asupra unui curs de acțiune.
Și sociologul trebuie să facă o asemenea alegere: ce scopuri să urmărească? Datele sunt importante doar în lumina scopului urmărit, ele nu vorbesc niciodată de la sine. Pentru Weber nu există știință socială reductibilă doar la date, ceea ce spune multe despre mirajul obiectivității mult trâmbițat în ultimele decenii.
Randall Collins, Max Weber: a skeleton key ,SAGE Publications Inc, p. 33-36.
Într-un context inter-individual, conformarea în fața dominației se produce dintr-o largă paletă de motive; de la pură obișnuință până la cele mai reci calcule raționale. Cu toate acestea, o minimă înclinare către obediență există în orice relație autentică de dominație–supunere.
Într-un context colectiv, conducătorul (conducătorii) au, în general, nevoie de sprijinul unui staff administrativ. Natura motivelor pentru care există obediență din partea staff-ului determină tipul de dominație.
Totuși, baza dominației nu se poate susține doar prin obicei sau praxis; în mod normal este nevoie de un alt element – credința în legitimitate. De aceea, tipurile de dominație se clasifică în funcție de apelul la legitimitate realizat de conducători.
Există trei tipuri de dominație legitimă :
În organizații cu o conducere rațională, ordinea legală impersonal formulată și persoanele numite (în cadrul acestei ordini) să exercite autoritatea generează supunere în virtutea legalității formale asupra domeniului de competență.
În cazul conducerii tradiționale, obediența este datorată în virtutea pietății și a familiarității cu persoana hotărâtă de către tradiție (și constrânsă de tradiție).
În cazul conducerii carismatice, liderul carismatic își câștigă acest rol în virtutea credinței personale a discipolilor în revelația, eroismul, sau calitățile exemplare ale acestuia.
Membrii unei organizații cu o conducere rațională datorează obediență nu unei persoane, ci comenzilor impersonale; și în acest caz doar între granițe bine stabilite, în funcție de aria de competență a fiecărui oficiu.
Categoriile de bază ale dominației raționale sunt:
Ideal-tipul dominației raționale este staff-ul administrativ birocratic. Doar «directorul» organizației își datorează poziția în virtutea alegerii, succesiunii sau «însușirii», toți ceilalți membri sunt numiți în funcție de ariile de competență stabilite. Administrația birocratică reprezintă apogeul raționalității deoarece furnizează precizie, consistență, rigoare, veridicitate și predictibilitate.
Într-o organizație cu dominație tradițională, conducătorul (conducătorii) sunt determinați prin proceduri cutumiare. I se datorează obediență în virtutea demnității atribuite de tradiție. În cele mai simple cazuri, astfel de organizații se bazează pe o reverență cultivată prin viața în comun(itate).
Conducătorul nu este un «superior», ci un lider inter-personal; staff-ul său administrativ nu este format din oficiali, ci din «servitori»/aderenți (asemănători cavalerilor din legenda arturiană). Cei conduși nu sunt membri ai unei organizații, ci «tovarăși tradiționali» sau «supuși».
Relația staff-ului cu liderul nu este una de datorie instituțională, ci de fidelitate personală. Comenzile acestuia sunt legitime, cel puțin parțial, în virtutea:
a) conținutului tradițional al normelor și dispozițiilor, precum și ariilor de extindere ale acestora ; mai precis, orice acțiune a liderului tradițional dincolo de acestea sunt extrem de periculoase pentru poziția sa.
b) aria de libertate de decizie conferită de tradiție.
Actul de conducere propriu–zis înseamnă tot ce-și poate permite conducătorul împreună cu staff-ul său în relația cu subiecți deferenți în mod tradițional, fără să provoace rezistență din partea acestora.
În cazul în care rezistența se produce, ea este direcționată către persoana conducătorului și nu către sistemul tradițional de dominație. De obicei, este considerat că liderul a nesocotit limitele cutumiare ale puterii (în aceste cazuri avem de–a face cu «revoluții tradiționale»).
Liderul tradițional poate funcționa în prezența sau absența unui staff administrativ.
Manifestările primare de dominație tradițională se remarcă prin absența unui staff, cazul gerontocrației (condiția în care, dacă există conducere propriu–zisă, aceasta este exercitată de bătrâni ca cei mai competenți cunoscători ai tradiției) și patriarhalismului primar (dominația asupra unei organizații de tip domestic, bazată pe structuri familiale, conform unor reguli ereditare stricte). Gerontocrația și patriarhalismul primar coexistă deseori.
Absența unui staff administrativ înseamnă că liderul este dependent de bunăvoința membrilor comunității pentru ca deciziile sale să fie implementate.
În cazul existenței unui staff, membrii acestui pot fi recrutați:
c) în mod tradițional, prin legăturile de reverență–deferență asociată cu poziția de lider sau «patrimonial», dintre membrii familiei, servitorii domestici, sclavii, colonii sau clienții liderului.
d) «non-patrimonial», dintre persoane care datorează loialitate afectivă liderului („favoriți” de orice fel), persoane care datorează credință simbolică sau contractuală (vasali) sau oficiali care intră prin liber acord într-o înțelegere cu liderul tradițional.
Cu cât liderul (tradițional) își organizează un staff administrativ și militar personal(izat), conducerea tradițională virează către patrimonialism, iar când puterea este din ce în ce mai centralizată avem de–a face cu sultanismul. Cei conduși devin supuși.
Având un aparat de suport recrutat din întregi categorii (vezi mai sus), conducătorul extinde favoruri personale, devenind astfel liber de încorsetările tradiționale. Nu mai este dependent de ceilalți ca în cazurile gerontocrației și patriarhalismului.
Conducerea patrimonială este aceea unde relația de dominație–supunere este (a fost inițial) orientată tradițional, dar exercitarea propriu–zisă prin staff-ul administrativ nu mai cunoaște restricțiile tradiției, este despotică.
«Carisma» este calitatea personală care-l face pe un individ să pară extraordinar, o calitatea în virtutea căreia puteri supranaturale, supra–umane, sau cel puțin excepționale îi sunt atribuite acelui individ: puteri sau atribute care sunt considerate exemplare sau cvasi-divine, făcând din acel individ un lider.
Aceste atribute extraordinare au fost inițial asociate profeților sau indivizilor cu puteri tămăduitoare, celor ce posedau cunoaștere legală, vânătorilor dibace sau războinicilor victorioși.
Nu trebuie încercată evaluarea obiectivă, etică, sau estetică a calităților care-i fac pe indivizi carismatici. Ce contează este maniera în care aceste calități sunt percepute de cătrei cei conduși carismatic, cum văd discipolii calitățile liderului.
Carisma este validată prin recunoașterea grupului și origina cu înfăptuirea unui soi de miracol și sfârșea cu absoluta încredere și obediență față de lider. Această recunoaștere este o dedicare personală, o credință provenită din entuziasm, speranță sau disperare.
Dacă promisiunile liderului carismatic nu se materializează în mod repetat și dacă status-ul susținătorilor nu s-a îmbunătățit semnificativ, acesta riscă să-și piardă autoritatea carismatică.
Staff-ul administrativ al liderului carismatic este recrutat din interiorul unei comunități bazate pe emoție. Astfel, staff- ul nu este format din oficiali, nimeni nu are pregătire specială; «profetul» își are «discipolii» săi, «războinicul» «suita» sa, «führer-ul» are «bodyguarzii» săi de încredere.
Nu există «numire» sau «concediere», «carieră» sau «promovări». Există doar chemarea spontană a liderului către un discipol deja atins (emoțional) de calitățile extraordinare.
Nu există «ierarhie», ci doar intervenții ale liderului în caz de eșec al vreunei acțiuni.
Nu există «sferă de competență», dar nici «confiscarea» oficiilor sau transformarea lor în privilegii.
Nu există «autorități» permanente, doar agenți ai liderului cu anumite misiuni. Nu există norme abstracte (sau drept cutumiar), ci doar judecăți ocazionale ale liderului.
Carisma pură este dealtfel și deconectată de la activitatea economică.
Având în vedere caracterul extraordinar al dominației carismatice, aceasta este categoric opusă celorlalte tipuri de dominație. Conducerea rațională și tradițională țin de cotidianul vieții sociale și economice. Conducerea birocratică ține de regulile fiecărui oficiu, cea carismatică este irațională deoarece este opusă tuturor regulilor. Conducerea tradițională ține cont de precedente, cea carismatică dărâmă precedentele și este o forță revoluționară în societăți cu dominație tradițională. Conducerea carismatică își menține legitimitatea atât timp cât, carisma personală și/sau forța grupului de discipoli susține recunoașterea comunității.
Tocmai datorită caracterului său extraordinar (non-cotidian), dominația carismatică este mult mai instabilă ca celelalte două tipuri și, de cele mai multe ori, dispare atât de brusc pe cum a apărut. În cazul celor care reușesc să mențină comunitatea pe termen lung, apar două probleme inevitabile: chestiunea succesiunii liderului și necesitățile economice ale staff-ului (indivizi care doresc să obțină resurse și status ca urmare a calității de membru).
Deasemenea, mai devreme sau mai târziu, organizația carismatică trebuie să se integreze în circuitele economice. Supraviețuirea organizației se poate face într-o multitudine de moduri (găsirea și legitimarea unui nou lider carismatic, transformarea carismei ocazionale în carisma ereditară sau confiscarea puterilor liderului de către staff-ul său) însă toate rutele de supraviețuire înseamnă metamorfozarea carismei în conducere rațională sau tradițională. Acest proces poartă celebra denumire weberiană de «rutinizare a carismei».
Un exemplu (relativ) recent dar extrem de „weberian” ar putea fi considerat istoria Arabiei Saudite. Abdul Aziz al-Saud era (probabil) conștient de imposibilitatea perpetuării carismei sale războinice, chiar și până la propria senectute, apăi mai încolo. El și-a „rutinizat” carisma în manieră tradițională, oferind resurse clericilor al-Wahhā biya (un grup de escroci aproape unici pe glob) și primind o legitimare religioasă în schimb.
Se poate susține că Abdul Aziz și-a rutinizat carisma și într-un mod biologic, luând de nevastă câte–o muiere din fiecare trib arăbesc important și perpetuând specia ca un primitiv hiper-activ ce era. Descoperirea petrolului le–a permis multelor duzini de băieți bin Abdul Aziz să adauge și un strat subțire de conducere rațională acestei societăți infinit de tîrlească și disprețuibilă.
1. Noțiunile prezentate în această postare urmează materialul tratat în Francis Fukuyama, The Origins of Political Order: From Prehuman Times to the French Revolution, pp. 54-89.
„Educație și Bălăcăreală Politică” | ©®™, 2019-24.
mailto: titularu@un-nesimtit.ro
