Ce Iaște Politica, ep. 12: Vechiul Regim Trece Oceanul în America Latină

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

Dacă am cere unui observator perfect (imparțial) să rezume într-o frază aventura prin istorie a României moderne (așa, cam de la 1859), credem că ne-ar răspunde cam așa – modernizare ezitantă și incompletă cauzată de patrimonialismul unor diverse regimuri care, formal, ar fi considerate: oligarhie cu reprezentare redusă, oligarhie cu reprezentare (mai) extinsă, dictatură oligarhică, dictatură fascistă, dictatură militară, socialism de stat și democrație parlamentară (în ordine cronologică).
Trebuie să recunoaștem că am fost răsfățați cu această «bogăție» de regimuri; regimuri ce s-ar putea lăuda cu multe dimensiuni comune: personalismul, reaua-credință, propaganda de doi lei … tîrlismul, într-un cuvânt.

Unde credeți, boieri dvs., că ar mai exista un tărâm la fel de vrăjit pe această planetă unde să se schimbe atât de multe și totuși nimic, precum în patria miticilor? Toți cei care au răspuns Macondo primesc o bulină albă.
Evident, regiunea cu care trebuie să ne comparăm noi este America Latină. Dealtfel, indicatorii de dezvoltare umană ne-ar plasa pe undeva prin conul Americii de Sud. Căci doar acolo se mai plânge cu analoage lacrimi de crocodil la contemplarea destinului țărișoarei și al pueblo-ului său ales de Dumnezeu. În acest episod vom merge pe urmele colonizatorilor spanioli, care au reușit să-și exporte practicile patrimonialiste peste Atlantic și să creeze un Macondo al patologiilor politice la scara unui întreg continent.
Există o specificitate a Americii Latine, însă există și o sumedenie asemănări cu spații ce nu au în comun decât poziția periferică în cadrul capitalismului mondial și traiectoria îmbârligată a modernizării întârziate:

„Regiunea a avut un bilanț relativ pozitiv din punctul de vedere al democratizării, în ultimii ani. Cu toate acestea, toate țările mari trecuseră prin episoade de dictatură militară în anii ’60 și ’70, ca reacții la Revoluția Cubaneză. (…)
Deasemenea, dictaturile din regiune posedă caracteristici speciale. Cu excepția Cubei lui Fidel Castro, nici o dictatură latino-americană nu a reușit să instituie un stat îndeajuns de puternic încât să merite eticheta de «totalitar». Nici un regim nu a generat capacitatea de coerciție necesară unei revoluții sociale ; care să se manifeste, de exemplu, prin exproprierea elitelor. (…)
Puterea statului a fost, în schimb, resimțită din plin de non-elite, precum în cazul războiului din Guatemala împotriva unei mișcări de gherilă a populației indigene din anii ’80. Elitele au învățat să coexiste cu guverne non-democratice și să se protejeze de autoritatea statului, beneficiind adeseori de pe urma corupției generalizate.
Aceste caracteristici sună familiar, amintind de guvernanța Vechiului Regim francez. În America Latină aceste tipare s-au perpetuat dintr-un regim patrimonial similar, cel din Regatul Spaniei al Epocii Moderne Timpurii.”*

⸺ corăbii folosite de conquistadori pentru a trece Atlanticul în secolul al XVI-lea ⸺ 

Sursă Imagine

Vechiul Regim în Regatul Spaniei

Dacă am sta să judecăm evoluțiile politice retrospectiv, ar trebui să susținem că originalul Vechi Regim ar fi cel spaniol – etapele ce au dat naștere unei monstruozități patrimoniale în Peninsula Iberică (Portugalia evoluând cam după aceleași coordonate) au fost similare cu traiectoria franceză, doar că s-au produs cu (relativ) 50-100 de ani mai devreme.
Avem toate ingredientele necesare unui Antiguo Régimen, trecute în revistă în episodul anterior: centralizare statală timpurie, nobilime puternică (dar nu foarte), instituții reprezentative handicapate, statut vremelnic de hegemon european, războaie cvasi-permanente, criză fiscală cronică, declin.

Procesul de centralizare s-a accelerat în ultimul secol al Reconquistei – un fenomen cu origini în parte medievale (mobilizare a elitelor sub stindardul catolicismului) și consecințe mai degrabă moderne (crearea unor identități proto-naționale). O fi fost coincidență că la câteva luni de la căderea Emiratului Granadei Cristofor Columb reclamă niște «Indii» noi în numele monarhilor din Aragon și Castilia?
La fel ca în cazul francez, pentru a avea succes în demersurile lor de război (sfânt sau de eliberare de sub jugul extern), monarhii spanioli au trebuit să încorporeze o sumedenie de nobili și notabilități în efortul militar. Spre deosebire de Franța, după cum se poate deduce din atitudinile separatiste contemporane ale unor provincii, identitățile locale/regionale în cazul Regatului spaniol erau chiar mai pronunțate.
Astfel, regii spanioli se aflau în vârful unui stat mai puțin «încastrat» în societate decât cel francez. Din punctul de vedere al instituției monarhice, asta presupune și vești bune (relativ, se bucurau de mai multă autonomie) și vești proaste (storsul surplusului de resurse era mai dificil).
O altă consecință privește instituțiile reprezentative – ca orice fostă entitate medievală, Spania modernă s-a născut cu rudimente de forme de reprezentare instituționalizată, celebrele stări adunate în nu-prea-celebrul Cortes. Spre deosebire de Franța, Biserica Catolică era un actor mult mai important în societate – evident la nivel local și în domeniul juridic, unde universitățile erau un apanaj clerical, astfel că nu avem corespondente ale Parlements.

În 1520, ca urmare a unor «accidente/incidente» dinastice extrem de improbabile, nepotul Isabelei de Castilia și-al lui Ferdinand de Aragon (ăia cu Columb și cu Reconquista) – Carol de Habsburg – ajunsese să domnească peste mai bine de jumătate de Europă Occidentală. Și, mânat de aceleași resorturi de status ca Ludovic al XIV-lea 150 de ani mai târziu – clasiciștii i-ar spune hybris, noi doar considerăm că i s-a ridicat chișătu’ la cap prea repede – s-a pus pe redesenat hărți.
Se pare că singurele laude ce îi pot fi aduse acestui Carles se leagă de bulanul ascendenței sale. În orice caz, fundațiile Vechiului Regim spaniol s-au pus în vremea lui, așadar merită atenție și din partea noastră. Bineînțeles că dacă până la 20 de ani moștenești mai multe titluri și teritorii decât poți număra, începi să te crezi alesul divinității și te cam piși pe Realpolitik, mai ales că nici nu se inventase conceptul. De exemplu, în junețea lui, Carles își ținea curtea principală la Bruxelles (moșia lu’ ta-su), își extrăgea majoritatea veniturilor din Castilia, iar ocupațiunea sa mentală principală erau multele războaie – în principal, Războaiele Italiene (unde se bătea cu Francisc I al Franței) și conflictele religioase din spațiul german provocate de Reforma lui Martin Luther.

⸺ Carol al V-lea (1500-1558), portret din 1548 ⸺ 

dintre cele minimum 21 de titluri ale lui, amintim Împărat Romano-German; Rege al Neapolelui, Siciliei, Aragonului, Castiliei; Duce de Burgundia și Brabant; Conte de Barcelona, Flandra, etc. și bineînțeles, Mare Tîrlă

Sursă Imagine

În 1520-21 monarhia pluri-cefală a lui Carles are parte de prima (și, pentru noi, singura care contează) contestare, dintr-un lung șir – revolta orașelor libere (cunoscută și ca Revolta Comuneros sau Războiul Comunităților Castiliene), iscată de noi proiecte de impozitare. Acesta a fost un eveniment analog Frondei franceze – o coaliție «burghezo-moșierească» s-a mobilizat împotriva monarhiei centralizatoare, în numele vechilor «libertăți» medievale, cu scopul de a impune controale stricte monarhiei, prin intermediul unui puternic și permanent Cortes.
Deznodământul conflictului este ușor de ghicit: adevărații comuneros au fost masacrați, pe când suporterii lor aristocrați au fost cooptați mai adânc în statul castilian. Ca și în cazul Franței, monarhia s-a dovedit a fi reticentă în a pune la punct elitele tradiționale, nu că n-ar fi dispus de mijloacele logistice necesare.

⸺ posesiunile europene ale lui Carol V ⸺ 

Sursă Imagine

Între timp, Carles V și-a văzut în continuare de misiunea sa auto-impusă de cruciat întârziat. Prestigiul său «creștinesc» a fost cât pe-aci să fie subminat de turbanu’ lu’ Suleiman (da, ăla cu haremu’ de la Kanal D) în primul asediu otoman al Vienei din 1529.
Problema principală a lui Carles era aceeași cu a tuturor monarhilor europeni ai modernității timpurii: nu erau parale pentru războaiele sale continue. Asta în ciuda descoperirii a sumedenii de metale prețioase în America Latină – a căror pătrundere în Europa și China au produs o inflație teribilă, nemaiîntâlnită până atunci, ce nu a luat sfârșit decât cu Războiul de 30 de Ani și trimiterea Spaniei la coșul de gunoi al istoriei serioase.
Mai în profunzime, dificultățile financiare ale lui Carles proveneau din maniera în care ajunsese el în posesia mândreții sale imperiale. Spre deosebire de omologul său padișah din Casa lui Osman, Carles (sau ta-su) nu cucerise nici un teritoriu, le achiziționase la «masa verde». Astfel că era considerat un venetic de către elitele locale prin intermediul cărora cică guverna largile sale posesiuni. Din nefericire nu avem date despre cât furau guvernatorii provinciilor și, după cum am văzut, în orice caz împăratul nu era dispus să taie capete ducale sau baroniale.
Către sfârșitul vieții, Carles a dovedit că nu era chiar un dobitoc incorigibil, dându-și «demisia» și călugărindu-se. Imperiul Romano-German a revenit fratelui său, Ferdinand (întemeietorul ramurii austriece a Habsburgilor), iar Spania lu’ fi-su, Filip. Cel din urmă s-a considerat obligat să continue misiunile de apostol cu sabia-n mână, devenind un tîrlete ridicol și incomensurabil.

Precum Franța lui Ludovic al XIV-lea un secol mai târziu, Spania lui Felipe era hegemonul declarat al Europei, însă fundațiile financiare ale puterii sale erau de rahat. La fel ca în cazul lui Ludovic, tot «olandejii» s-au aflat la originea decăderii puterii spaniole, ca urmare a conflictului cunoscut ca Războiul de 80 de Ani (1568-1648).
Rahatul fiscal peste care au prezidat regii Spaniei a fost încă și mai impresionant decât cazul francez – coroana intrând în incapacitate de plată în 1557, 1560, 1575, 1596, 1607, 1627 și 1648. Evident, condițiile acestor proceduri erau foarte diferite de cele contemporane, că doar nu-i trimetea tribunalul vreun administrator judiciar lui Filip la Escorial să-i taie cheltuielile cu catedrala mântuielii. În plus, regii aveau la dispoziție mecanismul devalorizării (propriu-zise) a monedei, de care s-au folosit din plin.
În plus, spaniolii au venit cu o «inovație», încercând să-i copieze pe olandezi – inventatorii datoriei publice moderne. Guvernul emitea niște juro al aquitar, bilete «promisorii» în vederea veniturilor guvernamentale viitoare. Șpilul era că nu erau datate, iar dobânda putea fi modificată de emitent oricând, în mod arbitrar. Cine avea prieteni la curte putea să afle în avans momentul în care dobânda era modificată și să scape repede de juro-urile pârdalnice.
În acest mod, Vechiul Regim spaniol își ataca propriile elite; nu direct, prin taxare, dar prin diferite giumbușlucuri fiscale care mai de care mai tîrlești. Declinul Vechiului Regim a fost terminal și nesfârșit. După Pacea Westfalică, Spania nu a mai fost niciodată o mare putere. Totuși, monarhia și imperiul colonial au rezistat, mai mult sau mai puțin și ca prin minune. Către final, puterea spaniolă ajunsese de râsu’ curcilor: în Răboiul Hispano-American din 1898, crucișătoarele și distrugătoarele americane cu blindaje de 15-20 cm erau la competiție cu galioanele de lemn ale spaniolilor.

⸺ Imperiul Colonial Spaniol la apogeu ⸺ 

Sursă Imagine

Originea Patologiilor Politice în America Latină

Cine-și mai aduce aminte povestea lui Cristofor Columb știe că acesta a cerșit sponzorizări (de parc-ar fi fost George Copos în anii de «glorie» a Rapidului și a cozonacului cu nucă fără nucă) de la diferite case regale europene înainte de a fi creditat de Ferdinand și Isabela, proaspăt îmbogățiți din tezaurul Al-Andalus. Să nu care cumva să credeți că cerșitul roayal era vreo tactică proprie a genovezului; nu, era modelul de business al «antreprenorilor geografici» încă de la începutul secolului al XV-lea.

Spre deosebire de imperiul european al lui Carol al V-lea – rezultat al bulanului matrimonial habsburgic) –, imperiul american spaniol a fost obținut prin cucerire – întreprinsă de acești «antreprenori» de distanță lungă, sponsorizați de casa regală. Judecând din perspectiva acestor doi actori și parteneri întru biznis, exploatare și guvernare putem înțelege emergenta autoritate politică în America Latină.
Deoarece aveau de-a face cu teritorii cucerite, conquistadorii lucrau, instituțional vorbind, pe teren viran (i.e., nu trebuiau să țină cont de grupurile de interese înrădăcinate care, după cum am văzut în partea europeană a Imperiului Spaniol, pot submina de tot autoritatea imperială). Chiar dacă beneficiau de imensul avantaj al prezenței la fața locului, conquistadorii nu au putut să instituționalizeze întocmai raporturile de putere pe care le-ar fi dorit ei (e.g., un feudalism corupt ca în metropolă cu oleacă de aromă sclavagistă).
Cel puțin de-a lungul secolului al XVI-lea, birocrația de la Madrid (și Sevilla, port special dedicat raporturilor cu Lumea Nouă) a dorit să conducă altfel coloniile decât metropola. Administratorii spanioli și-au dat repede seama că populațiile indiene erau foarte vulnerabile în fața ororilor la care conquistadorii (în general, proveniți din scursura societății spaniole, nimic mai mult decât niște bandiți la drumu’ mare) îi supuneau.
În ciuda eforturilor Bisericii Catolice de a-i creștina pe băștinași (pentru a-i plasa la un nivel teoretic egal cu spaniolii, vezi faimosul The Mission) și ale Coroanei de a-i «îngloba» juridic pe cei convertiți ca supuși, relații de dominație pe baze rasiale au fost rapid instituite de coloniștii albi, cei cu pâinea și cuțitul la fața locului.

Pentru ca acești coloniști de primă generație să nu se transforme într-o aristocrație a Lumii Noi, autoritățile spaniole au «inventat» encomienda, ce ar fi trebuit să fie unitatea agricolă de bază a economiei latino-americane. Conceptual asemănătoare timar-ului otoman, potrivit planului, unui colonist nu îi era distribuit pământ, ci forță de muncă indigenă. O encomienda era, practic, un contract individual de închiriere a suprafeții agricole și a muncitorilor fără posibilitatea de a fi transmisă urmașilor; colonistul urmând să fie un soi de manager.
În mod firesc, prima generație de coloniști s-a revoltat (mai ales) împotriva celei din urmă prevederi și, până la urmă, ei erau la firul ierbii. În câteva generații, encomienda s-a transformat în mai-cunoscuta hacienda – exploatare agricolă la scară largă, amintind de latifundiile romane, cu indieni și sclavi negri pe post de forță de muncă dependentă.

Această primă generație privilegiată de encomiendero transformați în haciendero au devenit elita economică (și, ulterior, politico-administrativă) a coloniilor, pe fondul reducerii influenței guvernului de la Madrid. Aceștia au dezvoltat un esprit de corps extraordinar (și) prin intermediul obiceiului de a-și menține „puritatea rasială”, devenind o adevărată castă ce făcea și desfăcea politica Americii Latine cu mult înaintea obținerii independenței de metropolă (albii se situau deasupra metișilor > mulatrii > negrii > indienii).
Evident, acești băeți au populat și instituțiile juridice transplantate din metropolă (în ciuda unei inițiale opoziții înverșunate), reușind să instituționalizeze o dominație economico-rasială mai nasoală pentru cei exploatați ca orice legătură feudală. Concentrarea funciară în mâinile unei elite absente (proprietarii acestor latifundii trăiau îndeobște în orașele administrative de pe coastă) reprezintă originea inegalității economice și a lipsei de coeziune socială din America Latină – ambele fiind repere mondiale de rele practici de când se realizează asemenea statistici/studii.
Dacă mai adaugi la această oală aflată deja sub presiune clivaje culturale (provocate de «descoperirea naționalismului» de către diverse grupuri etnice, mai mult sau mai puțin indigene) și noi clivaje economice (provocate de Revoluția Industrială), atunci tumultul politic din secolele al XIX-lea («epoca de aur» a caudillo) și al XX-lea (fascim, comunism, naționalism și reacții conservatoare întrupate în dictaturi militare) nu reprezintă vreo surpriză.

Sursă Imagine

Juan Manuel de Rosas

⸺ Juan Manuel de Rosas (1793-1877), un caudillo arhetipal ⸺ 

păstrând proporțiile, am putea spune că ar putea fi considerat un Gabriel Oprea de Buenos Aires

CAUDILLO și CAUDILLISMO — natura profund disprețuibilă a politicii latino-americane nu este nicăieri mai bine reprezentată decât în multiplele figuri ce și-au spus sau li s-a spus caudillo. Dacă l-am traduce literal, ar însemna „conducător”. În istoria românească, poate singurul caudillo ar fi Ion Antonescu. Însă un caudillo nu trebuie să fie neapărat militar, chiar dacă cei mai mulți au fost. În general, ar fi un «șmecher valoros».
El poate fi carismatic în accepțiunea comună, mult mai rar în cea weberiană. Ce e comun tuturor caudillos e că se află la vârful unei rețele personalistice de diseminare a puterii, iar violența face mereu parte din peisaj. Un caudillo e mereu conservator (chiar pupător de moaște), chiar dacă unii și-au zis liberali și au admis oleacă de modernizare. Toți au fost populiști în discurs, cunoscut fiind faptul că limba spaniolă se pretează în mod extraordinar demagogiei, iar limba română nu este departe.
În statele mai dezvoltate ale Americii Latine (cum ar fi Argentina sau Mexic), epoca acestor caudillo a apus când Revoluția Industrială a ajuns să dezvolte partide de masă muncitorești, iar metodele personalistice de mobilizare dezvoltate de acești șmecheri nu mai erau viabile.
Termenul e foarte vechi, a fost adus din Spania și se pare că originează în perioada Reconquistei. Caudillismo este un –ism sugerând acea epocă de aur la care ne-am referit mai devreme când intervenția câte unui asemenea caudillo local în politica națională, pe fondul unor state extrem de slabe, era la ordinea zilei (dealtfel, până și Franco și-a zis caudillo, pe lângă că era generalissim, poate pentru suporterii săi mai de la țară). Dictaturile militare din anii ’60 și ’70 ale secolului al XX-lea, unde colonei sau generali își «asumau» misiunea ordinii a înviat termenul, folosit acum mai des în sens peiorativ de adversari decât cu mândrie de respectivele gunoaie uniformizate.
Cunoscătorii într-ale tîrlismului știu că poate cel mai jegos slogan scornit vreodată se află pe steagul disprețuibilei (din punct de vedere politic) republici braziliene – faimosul ordem e progresso. Pentru a înțelege cât de extins era (și mai este) spiritul mizerabil al elitelor latino-americane, aceeași ordine și același progres era, complet întâmplător, motto-ul personal al lui Porfirio Diaz – unul dintre cei mai faimoși și longevivi caudillo mexicani, ce a dominat politica națională vreme de mai bine de 40 de ani.
Dacă un asemenea caudillo s-ar reîncarna în România secolului XXI, ar fi bișnițar securistic al complexului bișnițăresco-securistic.

Vechiul Regim a fost demantelat în Franța prin exproprierea violentă a elitelor patrimoniale de către o curioasă coaliție pe fondul unei efervescențe ideologice; o autentică revoluție socială în condiții greu de reprodus în alte spații. Un nou sistem politic, în care competența devenea criteriu de recrutare și promovare în aparatul de stat, a fost adoptat și exportat într-o mare parte de Europă de o dictatură militară cu accente carismatice; poate un mijloc nefericit de a promova un scop nobil.
În Spania, patrimonialismul multi-secular a continuat (posibil la nesfârșit, dac-ar fi să ne luăm după aventurile recent date-n vileag ale gunoiului moșnejesc Juan Carlos de Bourbon, culmea) provocând o degradare extraordinară în standing-ul său internațional.
Epigonii Vechiului Regim din America Latină s-au hotărât, profitând de Războaiele Napoleoniene din Europa, să-i taie de tot de la robinetul Lumii Noi pe spanioli. Însă mișcările de independență au fost «războaie de eliberare» doar pentru căței. Liderii acestora erau oameni din interiorul administrației coloniale.
De exemplu, marele eliberator Simon Bolivar a fost, de fapt, un imens jeg – rasist, anti-democrat, exponent al unei culturi machiste-militariste de ultima speță –, reflectând întru totul originile sale sociale de beizadea colonială. Regimurile politice din majoritatea noilor state independente latino-americane s-au plămădit după chipul și asemănarea lui:

„În America Latină, revoluția socială nu s-a produs înaintea momentului independenței. Patrimonialismul a rămas o trăsătură esențială a majorității regimurilor ulterioare. Chiar dacă practici precum vânzarea de oficii sau titlurile nobiliare au fost abolite și instituții formal-democratice introduse, vechiul etos a continuat.
Foarte puține dintre statele latino-americane ale secolului al XIX-lea și-au putut înfrunta elitele prin impunerea de reguli universaliste și impozite echitabile. Elitele au reușit să captureze și să controleze statul, transmițând urmașilor privilegiile din vremuri coloniale.
Constituționalismul și democrația nu s-au bazat pe confruntare și negociere între grupuri (clase) sociale organizate, ele au fost acordate – de sus în jos – de către elite care le-au abrogat în momentul în care aceste instituții nu au mai coincis cu propriile interese.”**

*  Francis Fukuyama, The Origins of Political Order: : From Prehuman Times to the French Revolution, p. 357.  Această postare se bazează pe argumente prezente în acest opus, pp. 355-372.

**  Fukuyama, op. cit., p. 371.

Newsletter Nesimțit

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Newsletter Nesimțit