Ce Iaște Politica, ep. 11: Vechiul Regim în Regatul Franței

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn

La nivelul cetățeanului și discursului obișnuit, termenul «Vechiul Regim» sugerează o ordine politică tîrlească, desuetă, consecință a corupției endemice. Pentru seria Ce Iaște Politica, Vechiul Regim (Ancien Régime) desemnează regimul politic dezvoltat în Regatul Franței de-a lungul Epocii Moderne Timpurii, în special sub regii dinastiei de Bourbon până la Revoluția Franceză (1589-1789).

La nivel metaforic, un vechi regim este orice ordine marcată de raporturi politice statice – mergând de la scara claselor sociale și până la cea individuală – în contextul unei societăți dinamice, în care modernizarea economică, socială și/sau ideologică este vizibilă pe perioade scurte de timp (de regulă, o generație). Un vechi regim este acela structural incapabil de reformă, deoarece regimul și grupurile sociale care-l susțin se află în simbioză.
Urmând cazul paradigmatic al Franței, oamenii au fost obișnuiți să creadă că vechi regimuri din orice spațiu suferă o lungă agonie pentru a fi apoi lichidate într-un timp relativ scurt. Bineînțeles, aceasta este o generalizare pernicioasă, după cum vom vedea în viitoare episoade ale seriei noastre.

La nivelul etimologic, am fost surprinși să aflăm că termenul a avut mereu o conotație peiorativă, cel puțin în cercurile de non-specialiști și pentru o expresie atât de longevivă. Deja pe la 1794 «Old Regime»-ul Bourbonilor începea să fie luat la trii parale în presa liberală londoneză; pamfletarii respectivi contrastând caracterul inflexibil al monarhiei franceze cu bunele practici britanice, unde noi actori au fost cooptați prin compromisuri succesive în establishment.
În secolul al XIX-lea, când apele s-au mai limpezit și Revoluția Franceză se regăsea doar pe buzele intelectualilor, termenul de «Ancien Régime» s-a impus în literatura de specialitate. Faimosul A. de Tocqueville a influențat decisiv perspectiva actuală asupra subiectului în cartea sa Vechiul Regim și Revoluția (1856). Acesta a demonstrat că Vechiul Regim descrie o manieră specifică de relaționare între statul monarhic centralizator și diferitele reacții și tipare comportamentale rezultante în societate ca urmare taman a acestui efort de modernizare statală. Tocqueville a relevat numeroasele asemănări în funcționarea statului francez pre- și post-revoluționar, dovedind că o conduită politică nu se schimbă peste noapte.

Până acum am vorbit doar despre tarele Vechiului Regim. În episodul precedent am trecut în revistă marile transformări ce începuseră să se petreacă în Europa începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea. Se poate susține că monarhia franceză a gestionat foarte bine această primă etapă a modernizării (să-i zicem pre-industrială) : Franța era cea mai populată țară europeană ; prima putere militară după 1648 ; cât despre realizările cultural-artistice ale Clasicismului Literar Francez, Barocului și Iluminismului nu are rost să mai vorbim.
Ceea ce avea să devină Ancien Régime s-a închegat în secolele XV-XVI ca urmare a presiunilor geo-politice și, cu o simetrie aproape poetică, s-a dezintegrat în secolele XVII-XVIII din aceleași motive.
În secțiunile următoare vom vedea cum s-a articulat și dezarticulat Vechiul Regim, marcând istoria europeană și vocabularul politic cu realități și termeni precum absolutism, venalitate, rentă sau frondă.*

⸺ una dintre zecile de mii de caricaturi ale Vechiului Regim din presa secolului al XVIII-lea ⸺ 

Sursă Imagine

Centralizare și Particularism (secolele XV-XVI)

Am menționat în câteva episoade anterioare configurația politică a regatelor medievale (începând cu ep. 6), unde regele era doar primus inter pares în «concernul» marilor aristocrați – acesta trăia din surplusul moșiilor deținute în nume propriu, iar provinciile erau de facto niște regate miniaturale cu «înțelegeri» economico-politice distincte între grupuri și proto-clase sociale cu drepturi, libertăți și îndatoriri particulariste.

Înfrângerile repetate ale Franței în Războiul de 100 de Ani (până prin 1422) au deteriorat grav puterea și prestigiul casei regale de Valois până la un minim istoric în pre-momentul Ioana d’Arc, mergând până la pericolul dezintegrării de jure a regatului Franței.
Într-o repliere aproape miraculoasă, sfârșitul secolului al XV-lea găsea Franța în postura de cea mai centralizată monarhie europeană, cu structuri politico-juridice specifice unei societăți «de stări» (în care toți supușii erau, în principiu, liberi spre deosebire de statutul servil medieval). Centralizarea statului și cristalizarea stărilor a fost un proces ce a continuat, treptat, până prin anii 1560, sub presiunea unei crescânde presiuni de natură militară, impusă de participarea Franței în nesfârșitele Războaie Italiene.
Gândind logic și (aproape) retrospectiv, centralizarea statului a fost răspunsul logic și eficace la amenințarea externă. Totuși, cum fiecare soluție generează consecințe neprevăzute, modernizarea întreprinsă de ultimii Valois a dus la o sumedenie de probleme pentru succesorii lor Bourboni :

  • incorporarea provinciilor semi-independente, fiefurile marilor nobili medievali (cum ar fi ducatele Normandiei sau Burgundiei), s-au realizat prin înțelegeri și nu prin cuceriri. Acest aspect a condus la numeroase probleme : nobilii (dar și alte grupuri, precum tagma juriștilor) și-au păstrat multe dintre privilegiile medievale și au primit altele noi de la puterea centrală (e.g., participarea la curte în poziții de influență, posturi de ofițeri superiori asigurate în armată, monopol în importul/exportul unor categorii de mărfuri, scutiri de taxe sau dreptul de a le colecta în numele regelui). În general, acumularea de teritorii prin mijloace non-militare implică dificultăți majore în modelarea ulterioară a unor instituții politico-juridice..
  • spre deosebire de China Imperială sau, ulterior în Europa Regatul Brandenburg-Prusia, centralizarea statului nu a însemnat crearea și folosirea unei birocrații solide, bazate pe criteriile weberiene de merit și competență. În fapt, doar China Imperială pe alocuri, dintre toate statele pre-industriale, a reușit să încropească ceea ce am numi un aproximativ aparat birocratic.
    Problema statelor pre-industriale era că extrăgeau prea puțin surplus economic din societățile aferente pentru a putea să-și determine angajații să depindă doar de salariul încasat. Cel mai adesea, când ne referim la «birocrațiile» acestor perioade, discutăm despre un oficial rezident al unei poziții care combină oficium cu beneficium (despre diferențele fundamentale dintre cele două feluri de a face remunerare a administrației am discutat în ep. 7).
    Aparatul administrativ al regilor Franței a fost întotdeauna profund patrimonializat, iar în perioada de declin a Vechiului Regim multe oficii erau pur și simplu vândute la licitație.
  • acest peisaj public plin de localisme, favoritisme, privilegii și intrigi inter-personale (tîrlisme, într-un cuvânt) a cauzat o fragmentare extremă a societății civile și, pe fondul clivajelor specifice expansiunii capitaliste, nemulțumiri profunde în toate grupările ce erau (sau se simțeau) excluse de regim.

⸺ provocările modernizării | dialectele folosite în Franța pre-modernă, unele supraviețuind binișor în sec. XX ⸺ 

Sursă Imagine

⸺ de exemplu, una dintre capodoperele universale ale muzicii de inspirație tradițională, Chants d’Auvergne, este cântată în occitană (langue d’oc) ⸺ 

Ca să desăvârșim tabloul incipientului Ancien Régime, mai trebuie discutate două chestiuni politice esențiale ce pot fi considerate vehicule ale modernizării politicii – reprezentarea și taxarea (sursele finanțării guvernamentale).

În ciuda figurii semi-divine a lui Ludovic al XIV-lea, care tăia și spânzura solo (eventual cu 2-3 miniștri și 4-5 amante), Regatul Franței, ca aproape orice stat european în Epoca Modernă Timpurie, moștenise niște instituții reprezentative medievale. Ba mai mult, avea chiar două rânduri de asemenea organisme.
La nivel național, erau celebrele Stări Generale (États généraux), ce înglobau cele trei grupări tradiționale ale societății medievale : cei care se luptă, cei care se roagă și ceilalți. Stările Generale puteau fi convocate doar de către rege și aveau datoria uzuală de a vota impozite extraordinare în vreme de război. După cum e lesne de dedus, Stările Generale obișnuiau să fie asamblate doar când morcovul era bine înfipt, acestea fiind inactive în perioada când absolutismul monarhic al Bourbonilor era atât normativ cât și descriptiv (1614-1789).
Instituțiile reprezentative locale – mai puțin celebrele Parlements (zise și curți suverane) – au fost rezultatele concesiilor acordate elitelor locale ca urmare a incorporării provinciilor autonome în statul centralizat. Acestea erau o constantă a vieții provinciale, îndeplineau funcții juridice și chiar aveau în portofoliu competențele unei primitive proceduri de judicial review (despre care am discutat aici).
Parlements erau, de regulă, arena în care se desfășura opoziția la partida regală. Dintre toate curțile regionale, Parlement de Paris era cea mai influentă și prestigioasă, populată cu cele mai agere minți juridice ale Sorbonei și care a reușit, nu o dată, să instige populația Parisului la rezistență armată împotriva agenților regali.
În orice caz, oricâtă influență sau prestigiu ar fi avut, hotărârile oricărui Parlement puteau fi cenzurate de rege printr-o procedură numită lit de justice.

Până aici, credem că cetitorul poate să înțeleagă că aproape oriunde te-ai fi aflat pe scara socio-profesională în Franța perioadei respective, ai fi avut motive să fii nemulțumit de sistemul politic și să dorești o «renegociere» (individuală sau colectivă) cu regimul, poate obții termeni mai generoși … măcar așa ca vecinu’, fir-ar mă-sa a dreaq.
Pe lângă această sumedenie de clivaje – între Curtea Regală și restul lumii, între stările privilegiate și Starea a Treia, între cei cu interesele reprezentate în Parlements și ceilalți, între nobilimea de spadă și cea de robă, pentru a cita doar vreo câteva – în a doua jumătate a secolului al XVI-lea s-au mai abătut și Războaiele Religioase asupra francezilor, soldate cu ascensiunea Bourbonilor și cu o pace rece și nevricoasă între catolici și hughenoți sub forma Edictului de la Nantes (1598).

Am lăsat pentru finalul acestei secțiuni cea mai spinoasă problemă din Regatul Franței și, dealtfel, din toate monarhiile vremii : finanțarea războiului** . Nu credem că mai e vreun secret că statele europene ale vremii se aflau într-o stare de conflict cvasi-constant. Așa, grosso-modo și fără să consultăm vreo sursă, știm că Războiul de 100 de Ani s-a sfârșit în 1453/58, Războaiele Italiene au loc între 1494 și 1559, iar de pe la 1570 încolo vorbim de conflicte civile de natură religioasă.
Practica europeană standard de finanțare pe termen scurt la începutul secolului al XVI-lea era cam primitivă, aproape Vangheliană : «case financiare multi-naționale» (cum au fost cele controlate de familiile Fugger, Medici sau Welser) împrumutau case regale. Dobânzile erau cămătărești pentru că împrumuturile erau, în principiu, pariuri pe victoria în război. Bineînțeles, monarhii puteau să obțină fonduri și prin instaurarea/sporirea unor taxe, însă un asemenea demers era la fel de supus hazardului ca și războiul.
Ca la pariurile sportive ilegale, «casele financiare» s-au păcălit nu o dată de-a lungul belicoasei perioade a Războaielor Italiene – Francisc I păcălindu-și creditorii de vreo câteva ori –, astfel că practica își reduce din amploare către jumătatea secolului al XVI-lea. Cămătăria își pierde din atractivitate când debitorul comandă armate, posedă imunitate diplomatică și mai e și «unsu’ lu’ Dumnezeu».

⸺ Francois I (1515-1547), supranumit de cronicari «cel Tîrlesc» … cronicari perspicace, nu ca ai noștri  ⸺ 

Sursă Imagine

Cea mai la îndemână soluție pentru Casa de Valois de a ieși din rahatul financiar auto-generat a fost una veche de când lumea – privatizarea. Dar cum Coroana nu avea hidrocentrale sau sisteme de apă și canal de vândut multinaționalelor, a privatizat și ea ce putea : dreptul de colectare a taxelor și, în special, a dării fundamentale într-o societate agrară – impozitul pe terenul agricol (la taille).
Supuși foarte bogați ai regatului – de regulă, aristocrați sau mari negustori – împrumutau casa regală cu o sumă fixă, primind în schimb deptul de impozitare pe o anumită perioadă. Astfel, acești oameni de casă ai regimului s-au apucat să pună serios palma pe spinarea tuturor categoriilor impozitabile (Starea a Treia), în special pe țărani.
Vechiul Regim avea așadar un sistem de finanțare profund disfuncțional. Deoarece își stricase relațiile cu marii bancheri transnaționali, iar datoria guvernamentală își păstrase caracterul personalizat – de fapt, împrumutai regele și nu statul –, instituționalizarea datoriei printr-un compromis între actorii sociali importanți (cel mai celebru exemplu fiind înființarea Băncii Angliei în 1694, în realitate o inovație financiară olandeză a secolului al XVI-lea) era imposibilă în absolutism.
Încă o dată trebuie să remarcăm singularitatea spațiului englez : contemporan cu Francisc I și cu aceleași viții publice și private ca acesta, Henric al VIII-lea al Angliei expropriază Biserica pentru a-și finanța expedițiile militare dezastroase.

Prinsă în acest cerc vicios de creație proprie, monarhia franceză s-a complăcut în această venalitate a oficiilor; când funia ajungea la par, era nevoită să-și vândă părți ale propriului organism birocratic. Destinul atâtor familii depindea de această piață a dregătoriilor, încât încercările de reformă – și au fost multe – din secolele XVII-XVIII au dat chix în toate cazurile. Dar ne vom mai întoarce la subiectul finanțării și venalității după ce vom explora «epoca de aur» a absolutismului francez.

Secolul al XVII-lea și Ludovic al XIV-lea

Casa de Bourbon accede la tronul Franței într-o perioadă neobișnuit de liniștită pentru galaxia geo-politică europeană ; liniștea dinaintea furtunii, evident – Războiul de Treizeci de Ani. Majoritatea dinastiilor europene erau ocupate cu frământări religioase interne (unele chiar cu mișcări de contestare proto-naționale), iar Imperiul Otoman își începea lungul declin, așa cum nu se vede în telenovelele alla turca de pe Kanal D.
Relațiile inter-statale ale secolului al XVI-lea au stat sub semnul hegemoniei declarate, dar ne-materializate și eventual eșuate, a dinastiei de Habsburg ; mai precis, aripa sa spaniolă. Războiul de Treizeci de Ani a inaugurat, practic, maniera modernă de a face politică internațională. Configurația rezultantă – numită Sistemul Westfalic – va domina relațiile internaționale până la Primul Război Mondial. Acest sistem reprezintă o ruptură decisivă de trecutul medieval, oglindind procesele mai largi de secularizare și raționalizare aflate în plin având în Lumea Occidentală.
Statele moderne – până în secolul al XX-lea – practică Realpolitik : rațiunea de stat domină relațiile bi- sau multi-laterale, iar logica sistemului implică un număr de Mari Puteri angrenate în alianțe volatile cu scopul de a împiedica hegemonia (continentală și, ulterior, mondială) a vreuneia dintre ele (i.e., Echilibrul European).

Regatul Franței intra în această perioadă de frământări continentale într-o formă de joc ambivalentă – cu probabil al doilea cel mai modern stat (după Suedia, dar cu resurse umane infinit mai abundente), însă cu o dinastie nouă (contestată de establishment-ul nobiliar și nu numai).
Primele faze ale Războiului de Treizeci de Ani s-au dovedit a fi încurajatoare pentru monarhia franceză. De bun augur a fost și faptul că luptele propriu-zise nu prea s-au desfășurat pe teritoriu francez. Nevoile mobilizării la mari distanțe și a aprovizionării aliaților (Franța fiind de multă vreme prima putere agrară a Europei) au necesitat un nou puseu de centralizare și extindere a funcțiilor și infrastructurii statului (proces zis și state-building), desfășurat sub «ministeriatul» lui Richelieu (1617-1642). Expresia definitorie a acestui puseu a fost transformarea sistemului de intendenți – oficiali răspunzători doar în fața regelui, care se ocupau de domenii strategice (e.g., Intendentul Finanțelor) sau acționau precum prefecții de astăzi (i.e., reprezentanți seniori ai guvernului central în teritoriu).
Rezultatele imediate ale eforturilor de extindere a puterii monarhice au fost uimitoare : Franța s-a aflat în tabăra câștigătoare a războiului și a devenit un soi de primus inter pares în cadrul emergentului Sistem Westfalic.
Totuși, anii imediat următori momentului 1648 nu au fost plini de cântec și voioșie. Richelieu o mierlise în 1642, iar Ludovic al XIII-lea l-a emulat la scurtă vreme. Pe tron se afla deja faimosul Ludovic al XIV-lea (născut în 1638). Nobilii îmbătați de succesul bătăliilor erau profund nemulțumiți de maniera în care partida regală – strânsă în jurul regentei Ana de Austria și a favoritului său, italianul Mazarin – făcea și desfăcea politica statului.

⸺ viitorul Ludovic al XIV-lea … la vârsta de trei ani  ⸺ 

Sursă Imagine

Și partea cea mai proastă era că nu se găseau parale pentru plata datoriilor acumulate în timpul războiului. Imediat după semnarea păcii, partida regală a propus noi taxe spre aprobarea Parlement-urilor. Atmosfera urbană era extrem de încărcată și Parlement de Paris a instigat la rezistența armată împotriva veneticilor Mazarin și Ana de Austria. Însă coșmarul casei regale s-a produs ceva mai târziu, când nobilii cei mari – generalii glorioși ai câmpurilor de bătălie din conflictul recent încheiat – au încercat să profite de Fronda Parlamentelor pentru a ajunge la un compromis constituțional cu Dinastia de Bourbon și să instaureze un regim oligarhic. Mai bine de cinci ani, partida regală s-a chinuit să dovedească cele două fronde, a parlamentelor și a prinților.

Șpilul acestor conflicte s-a dovedit a fi lipsa de consistență a marilor aristocrați și inabilitatea lor de a ajunge la un compromis cu notabili locali de anvergură mai redusă. Altfel, poate că Franța s-ar fi înscris pe o traiectorie asemănătoare Angliei – compromis constituțional, responsabilitate executivă, regim partizan oligarhic cu democratizare și modernizare graduală. În schimb, eșecul frondelor a lăsat liberă calea către absolutismul domniei personale a lui Ludovic al XIV-lea (1661-1715).

⸺ portret al lui Ludovic al XIV-lea cam de pe când își începea domnia personală  ⸺ 

Sursă Imagine

Această domnie personală a inclus un nou val de state-building, simbolizat de cariera lui Jean-Baptiste Colbert (desăvârșirea sistemului de intendenți)  precum și de o hiper-ambițioasă politică externă, menită să asigure hegemonia Franței în sistemul internațional până la «sfârșitul veacurilor».
Pe plan intern, scopul principal urmărit de acest profet al absolutismului a fost să pună cu botul pe labe aristocrația. Pentru ca Fronda Prinților să nu se mai repete, regele le-a răpit marilor nobili bazele lor tradiționale de putere din provincii, convocându-i la Versailles într-un balet sclipitor dar ridicol. Aristocrații de mare rang, acea tradițională noblesse d’épée și-a păstrat statutul privilegiat într-o societate din ce în ce mai capitalistă. Prețul plătit pentru păstrarea acestei părți a statu-quo-ului s-a dovedit a fi încorporarea lor totală în cadrul statului ; destinul fiecărui curtean fiind 100% dependent de «toanele» regelui.
Doar câteva Parlements mai rămăseseră în afara orbitei regale din întreaga viață politică.

Dacă Moromete remarca imposibilitatea de a guverna fără (ce el nu știa să numească o «loială») opoziție și cenzura acesteia ca un preludiu al dezastrului, eșecul regimului dus la zenit de Regele «Soare» nu a fost cauzat de eforturile Coroanei de a «canibaliza» vechii actori relativi autonomi din societatea civilă.
Ludovic al XIV-lea s-a întins prea mult pe tărâmul relațiilor internaționale. Exact ca un dependent de păcănele, tîrletele de la Versailles a devenit dependent de gloria răzbelului după câteva arțaguri minore câștigate în primii 20 de ani de domnie, ca să amaneteze bijuteriile familiei în următorii 30.
Regatul Franței s-a aflat în stare de conflict cvasi-permanent între 1665 și 1714. Când fosilizatul Louis de Bourbon își dă obștescul sfârșit în septembrie 1715, nu mai erau parale nici de înmormântare și nici de parastas. Domniile lui Ludovic al XV-lea și al XVI-ea au fost o lungă agonie pentru Vechiul Regim, în care criza fiscală a statului s-a reverberat perpetuu în societate, precum ghiulele de tun pe care încăleca Baronul Munchausen.

⸺ Ludovic al XIV-lea ca gunoi moșnejesc, arhitect și gropar al absolutismului francez  ⸺ 

Sursă Imagine

Agonia Vechiului Regim

Marea dilemă a Vechiului Regim seamănă – într-o comparație, ce-i drept, cam forțată – cu cea a lui Nicolae Ceaușescu : cum să construiești modernitatea cu niște tîrle feudale? Precum CC al PCR, absolutismul Regelui «Soare» era un colos cu fundații de rahat : întreaga Europă tremura de frica armatelor sale plătite cu împrumuturi de la cămătari îndestulați la propria masă.
Raționalizarea și secularizarea întreprinse de Coroană începând cu secolul al XV-lea rămăseseră incomplete, până și măruntele succese în aceste direcții fuseseră obținute cu o sumedenie de compromisuri. Combinația ciudată de modern și primitiv ce a caracterizat Ancien Régime a dat naștere unor monștri pe care nici Revoluția nu a reușit să-i înece de tot în sânge.

Mereu în căutare de parale, regii Franței au transformat ceea ce teoretic era un oficiu relativ modern de colectare a dărilor în proprietate privată. În perioada de agonie a Vechiului Regim, aceste ferme de taxe (tax farms, cum au fost denumite de teoreticieni) puteau chiar să fie transmise moștenitorilor. Iar într-o societate în care relațiile de producție și schimb deveneau din ce în ce mai capitaliste (și distincția public-privat din ce în ce mai conștientizată), venalitatea ajungea să fie percepută drept corupție instituționalizată mai la toate nivelurile.

Criza fiscală a marcat întreg secolul al XVIII-lea, unul la fel de plin de războaie ca și cel precedent. Doar că amploarea conflictelor devenise și mai mare – între 1756 și 1763, Războiul de Șapte Ani este primul cu operațiuni cu adevărat trans-continentale – astfel că, în vreo câteva cazuri, jumătate din veniturile anuale ale monarhiei mergeau doar la plata dobânzilor la împrumuturi.
Marea problemă era că guvernul nu putea pur și simplu să refuze plățile cum făcuse Francisc I două sute de ani mai devreme. Mulți dintre creditorii Coroanei erau adânc înrădăcinați în regim (formal sau informal), protejați împotriva exproprierii de vechi statute medievale sau de prieteni influenți. Multe dintre drepturile acestor «insideri» erau urmare a înțelegerilor particulariste pe care se bazase procesul de centralizare. Însuși sistemul de drept al Vechiului Regim apăra privilegiile celor ce profitau de pe urma venalității.
După cum am observat în episoadele anterioare dedicate evoluției dreptului în Europa medievală, domnia legii preceda instituțiile statului modern. Disfuncționalitatea în această ecuație provine din faptul că, înaintea erei politicii de mase, doar o parte redusă a populației se afla sub incidența domniei legii.
Acea domnie a legii nu proteja drepturile fundamentale ale individului (cum se laudă, cam nefondat, unii în ziua de azi), ci apăra privilegii particulariste cu origini diverse, nu doar feudale cum sunt oamenii lăsați să creadă.
Mulți dintre reprezentanții Iluminismului Francez erau parte integrantă a Ancien Régime (nobili și/sau funcționari în Parlements) și denunțau falimentul intelectual, moral și economic al practicilor patrimoniale. Totuși, ca indivizi raționali într-un sistem cangrenat, nu se puteau abține să nu-și vadă interesul, practicând ceea ce condamnau în abstract. Avem un epigon ilustru și la noi în spațiul mioritic … tîrletele fenomenologic Liiceanu.

⸺ Alexis de Tocqueville (1805-1859), primul analist serios al Vechiului Regim  ⸺ 

Sursă Imagine

Agonia Vechiului Regim a ținut mai bine de trei generații și, singura întrebare logică pe care și-ar pune-o orice om rezonabil ar fi : cum mama dracu’ nu s-a dezintegrat mai devreme?
Un element al răspunsului, destul de neglijat de istorici, ar fi aripa militară a regimului. Toate armatele epocilor pre-democratice (dar și multe din prezent) aveau o dublă orientare : exterioară, în vederea războaielor (de cucerire) și interioară, în vederea represiunii populației. Mai mult, conducerea armatei era prerogativul monarhului (prelungit în ziua de astăzi, șeful statului fiind conducătorul de jure al forțelor armate).
Până când regele nu pierdea de tot încrederea corpului ofițeresc, o revoltă de succes pornită din societatea civilă era improbabilă. A fost nevoie de multe umilințe pe scena europeană, de incompetența legendară a Ludovicilor XV și XVI, precum și de schimbarea naturală în originea socială a ofițerilor ca să se pună problema reușitei vreunei revoluții. În orice caz, aici nu discutăm originile Revoluției Franceze, poate undeva prin episodul 17.
O altă posibilă explicație este de natură sociologică și se ghidează după activitatea instituțiilor reprezentative în preziua Revoluției. În 1788, Ludovic al XVI-lea se vede nevoit să convoace Stările Generale (o premieră după vreo 175 de ani), deoarece o serie de Parlements se dovediseră îndărătnice la proiectele sale de reformă fiscală. Aceste organisme nu musteau de revoluționari însetați de sânge regal ; era destul de evident că doreau un compromis de natură constituțională cu monarhia, precum cel obținut un secol mai devreme de Parlamentul englez.
Compromisul imaginat nu s-a putut materializa din pricina acelor insideri pe care i-am invocat mai devreme. Tocqueville a mers în profunzime, sugerând lipsa de coeziune fundamentală din societatea franceză, unde „nici zece oameni nu erau dispuși să depună eforturi pentru vreo cauză publică”. Mulți alți analiști au sugerat puternicul atașament al aristocraților pentru statutul lor superior, aceștia nefiind dispuși să accepte marea (și mica) burghezie în societatea politică.
Tocqueville este ceva mai prozaic și plasează originea «anomiei» descrise în mult-detestatul privilegiu al scutirii de taxe. Din momentul în care indivizii puteau cumpăra titluri nobiliare și drepturi de colectare a taxelor, privilegiul scutirilor fiscale nu mai aparținea unei clase restrânse (e.g., vechea nobilime, zisă «de spadă»), ci putea să se extindă, familie cu familie. Cei care cumpărau oficii sau nobilitate erau astfel dispuși să se cace pe drepturile celorlalți cetățeni, până mai ieri de-aceia care mâncau aceeași pâine, atât timp cât propriile privilegii erau la adăpost.
Burghezii, în loc să se apropie de idealul antreprenorial al spiritului capitalismului, se aflau în perpetuă căutare de combinații ca să-și asigure un oficiu privilegiat spre a-l lăsa moștenire … așa cam ca «onorabilii» bișnițari politici ai zilelor noastre.

Viziunea marxistă clasică ne spune că aceste privilegii de origine politică influențau într-o manieră ilogică emergenta piață capitalistă (chipurile, liberă). Din acest motiv burghezia s-ar fi ridicat împotriva Vechiului Regim, făcând din Revoluția Franceză prototipul revoluției burgheze. Problema e că astfel de privilegii există în toate societățile, oricât de raționale și capitaliste ar fi ele, producând distorsiuni ale pieței. Economiștii contemporani numesc aceste beneficii neproductive rente***, iar istoricii le-au ținut isonul identificând Vechiul Regim din Regatul Franței drept un exemplu timpuriu al unei «rent-seeking society»***. În accepțiunea modernă (vezi toate regimurile așa-numite cleptocratice), o rentă ar fi capturarea de către interese private prin mijloace extra-economice (dar legale) a unui venit public.
E destul de dificil de aplicat această definiție la realitatea Vechiului Regim unde, chiar dacă existau o puzderie de norme legale adesea contradictorii, cel puțin teoretic ambâțurile divine ale regelui ar fi făcut din întregul regat proprietatea sa. E greu să aplici concepte moderne – rentă, corupție, abuz al puterii publice – unor vremuri în care distincția public-privat era vagă în cel mai bun caz.

Oricum, comportamentul multor dintre așa-zisele elite nu s-a schimbat prea mult în natura sa : în toate „societățile căutătoare de rente” (rent-seeking societies), «elitele» își consumă energiile pentru a ocupa funcții publice care să le asigure un venit necuvenit (din punctul de vedere al productivității muncilor depuse).
A sesiza existența unor astfel de societăți nu e mare brânză, după cum vedem în plictisitoarele lamentări ale analizdelor TV. Mult mai dificil e să punctezi factorii ce au permis evoluția unor astfel de inechități sistemice.
În ceea ce privește Franța Vechiului Regim, Fr. Fukuyama îndreaptă atenția spre rolul jucat de încarnarea medievală a domniei legii și folosirea cu rea-credință a principiului întru apărarea pozițiilor privilegiate :

„Cazul Franței oferă o lecție despre rolul domniei legii în evoluțiile politice. Domnia legii configurată în Evul Mediu, mult înaintea apariției statelor moderne, avea scopul de protecție împotriva tiraniei. În schimb, a acționat ca o frână în calea construirii unui aparat statal modern, deoarece proteja vechi clase sociale și privilegiile acestora, ce ar fi trebuit abolite în vederea existenței unei societăți cu adevărat moderne.
Apărarea libertăților feudale în fața monarhiei centralizatoare a însemnat apărarea ordinii feudale și a concepției medievale despre proprietate, incompatibilă cu o ordine economică modernă (i.e., capitalistă).
Caracterul patrimonial al Vechiului Regim a fost consecința directă a sentimentului de obligație pe care monarhii considerau că îl datorau elitelor tradiționale. Nu puteau să-i exproprieze direct, astfel că s-au văzut nevoiți să apeleze la împrumuturi pe termen scurt și aranjamente fiscale din ce în ce mai bizare.
Respectul pentru domnia legii a contribuit la configurarea unei societăți extrem de inechitabile, în care statul a încercat, dar a eșuat în a pune mâna pe averea unei elite cu pretenții oligarhice. În consecință, a fost obligat să-și cârpească veniturile pe spinarea celor săraci și fără drepturi politice, exacerbând inegalitățile și grăbindu-și astfel propriul deces.”****

* Această postare se bazează pe argumentații prezente în Francis Fukuyama, The Origins of Political Order: : From Prehuman Times to the French Revolution, pp. 336-353.

** Am vorbit în episodul anterior despre transformarea războiului în secolele XV-XVI.

*** Cea mai simplă definiție a acestui soi de comportament, tradusă cu toporul în românește prin «căutare de rente», ar fi încercarea de a-și spori avuția personală prin mijloace care nu creează avuție absolută. Unii consideră că s-ar înscrie în tehnici de manipulare a pieței, dar asta presupune existența piețelor perfecte … aici râd curcile.
De obicei, o astfel de rentă presupune capturarea unui oficiu public și folosirea acestuia în scopuri de îmbogățire personală/de grup, ceea ce în mod evident distorsionează piața.

**** Fukuyama, op. cit., p.353.

Newsletter Nesimțit

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Newsletter Nesimțit