Viața lui Mahomed

Tocmai am terminat de vizionat cel dintâi (de către mine) documentar despre Mahomed ⸺⸺ acela care a fost/este arhetipul liderului carismatic și, cu afecțiune nesimțită, noi l-am denumit cel mai de succes bișnițar din istorie, cel mai faimos dintre fiii Arabiei. Atât de faimos, încât e probabil să fi auzit chiar și Victor Pițurcă de el, atunci când «Satana» își făcea veacul prin Jeddah jucând barbut prin cazinouri ilegale în al căror fundal se șopteau controversate versete omonime.
Documentarul începe cu aserțiunea incredibilă dar adevărată că acest Muhammad fiul lui Abdullah ar fi un exemplu de urmat pentru mai bine de 1,5 miliarde de musulmani din toată lumea. În cazul în care chiar ar descrie o realitate, această aserțiune este o cretinătate fenomenală … de parcă liderii carismatici ar ședea pe toate gardurile. Și de parcă lumea de acu’ 1400 de ani ar vreo legătură cu asta de azi.

În special episoadele controversate din viața profetului sunt comentate de personaje aparținând vieții academice (din Marea Britanie și lumea arabă). Aceștia, în general, sunt niște figuri simpatice și binevenite, spre deosebire de ceilalți „invitați” – doi escroci din familia regală a Iordaniei. Aceste tîrle susțin că se trag direct din Mahomed, la a nu știu câta spiță. Jegoși din ăștia, puși și menținuți pe tron de puterile colonizatoare în vremuri de tristă amintire, ar trebui trimiși la coteț indiferent de ce genealogie ficțională își atribuie. Atenția care li se acordă acestor mizerabili dovedește încă o dată că populațiile arabe sunt doar atât, populații.
Dealtfel, aceste subiecte controversate sunt extrem de firești, dacă te gândești la condițiile socio-politice ale lumii în care Mahomed și-a desfășurat activitatea. În serial se repetă de câteva ori că Arabia secolului al VII- lea era o societate tribală marcată de puternice diviziuni între o grămadă de clanuri. E foarte bine că ne zice, dar nu explică publicului mai precis ce însemna asta.
Dacă vrei, aproape peste noapte, să scoți o populație condusă de rudimente bișnițărești semi-nomade din organizarea tribală și să le induci o loialitate bazată pe ideologie, atunci trebuie să te agăți de orice poți și nu prea merge să gândești pe termen lung. În această lumină, nici măcar episodul versetelor satanice sau al masacrării celor câteva sute de evrei „trădători” din Medina nu mai sunt atât de controversate.

Având în vedere că documentarul urmărește subiecte foarte sensibile și cu o puternică dimensiune mistică, se cade foarte rar în ridicol. Singurul astfel de moment mi s-a părut portretizarea lui Mahomed, în manieră aproape dacopată, ca geniu constituționalist pentru așa-numita Constituție a Medinei. Pe lângă faptul că o constituție este un non-sens într-un spațiu fără o minimă centralizare politică; implicit, naratorii legendei sugerează că legitimitatea lui Mahomed avea origini integral religioase.
După cum am semnalat în episoadele 2 și 3 din seria noastră despre politică (și vom elabora motivul acesta în următoarele), justiția ⸺⸺ a.k.a. arbitrajul disputelor ⸺⸺ este cea mai spinoasă problemă în societățile tribale. Pe vremea lui Mahomed, această generalitate avea o validitate și mai pregnantă, dacă ne gândim la câte triburi și clanuri cu origini, ocupațiuni și limbi total diferite existau în Peninsula Arabiei.
Mahomed era în Medina un judecător și din această poziție s-a „adoptat” docomentul cu pricina. El era perfect pentru acest rol, deoarece fugise din Mecca și renunțase la orice soi de legătură cu tribul Quraysh. Profetul se afla deja în afara societății tribale, iar reputația lui ca, literalmente, „atins de divinitate” i-a permis să obțină legitimitate printre triburile din Yathrib prin furnizarea de servicii de justiție.
Interesantă în acest sens este „interpretarea” unui profesor de studii islamice recurent în serial ⸺⸺ Tariq Ramadan. Potrivit acestuia, legea (islamică) ⸺⸺ faimoasa sharia ⸺⸺ nu este imuabilă cum ar susține o serie de tîrle fanatice (cei mai notorii fiind teribilii primitivi wahabbiți) ci, ca orice corpus de legi, ar trebui adaptate la realitățile prezentului. Dealtfel, denumirea s-ar traduce prin „calea ce duce către apă”, iar capacitatea apei de a se modela pe orice tip de teren sugerează aceeași dimensiune a legii islamice.

The Life of Muhammad încearcă să slalomeze printre toate controversele stârnite în paișpe secole de islamism, uitând să ne spună că cea mai simplă metodă de legitimare a escrocilor politico-religioși este invocarea unei figuri fondatoare aflate dincolo de reproș. Dealtfel, politica și paralele au făcut ca moștenirea autentică a lui Mahomed ⸺⸺ subminarea loialității tribale și universalismul unui mesaj (pentru vremile și locurile acelea) umanist ⸺⸺ să nu dureze mai mult de o generație după dispariția sa. Din acest punct de vedere nimeni nu ne spune că a eșuat lamentabil.
Cele trei episoade reprezintă, probabil, cea mai bună introducere sub formă vizuală în biografia unuia dintre cele mai importante personaje ale istoriei. Poate putem să reproșăm BBC-ului că nu s-a concentrat aproape deloc pe faptele de bișniță ale protagonistului nostru, de pe vremea când era încă Mahomed fiul lui Abdullah și nu devenise receptor în monologul Allah-umanitate, via îngeri. Sau că nu se dezbară total de meteahna de a trata persoane, oricât de importante ar fi, ca fiind anistorice.