Nu-l Combați pe Orban cu Ideologie

În toată această îmbârligătură ungureasco-UDMRistă-orbanistă-suveranistă s-au stabilizat o serie de secvențe care n-ar mai trebui să genereze absolut nici un fel de atenție asupra jegoșilor și ridicolilor lor actori principali. De altfel, orice ar zice Viktor Orban sau slugoii săi UDMR-iști, Un-Nesimțit n-aude decât „Magyarország …Magyarország … Magyarország”.

De fiecare dată când vine la Tușnad, Viktor Orban scoate pe gaura gurii o mulțime de porumbei și-apoi media așa-zis europeană se declară șocată, ies liderii să-i condamne derapajele bișnițarului politic coclit de la Budapesta și totul se termină în coadă de pește. Daca ai fi vreun Macron să te-ntrebe presa de Orban, ar trebui să le-o tai imediat cu „dă-l dreacu’ dă jegos, ce … mai surprinde pe cineva?”

S-a scos asta cum că Viktor Orban ar fi un mare teoretician al iliberalismului, un far călăuzitor între est și vest pentru toți nemulțumiții, aproape un vizionar. El fiind un bișnițar politic jegos, nu cu mult deosebit de tizul său care arde gazul de pomană de peste trei decenii în politica dâmbovițeană. A fost mereu politician (i.e., n-are nici o meserie) și n-are nici o realizare importantă. De ce i se acordă atâta atenție, când e clar că nu-i mai breaz decât orice politician cu ștate vechi din întreaga Europă?
Pentru că declamă niște probleme reale, iar alți „lideri” nu vor să-i denunțe ipocrizia fiindcă și ei sunt la fel de ipocriți. Nu-l combați pe Viktor Orban cu argumente ideologice, deoarece oricum el nu vorbește pentru alții. Ca orice politician contemporan el vorbește pentru galerie.
Este Viktor Orban o mizerie clientelară? Este.
A revoluționat Viktor Orban ceva în societatea maghiară? N-a revoluționat. Are Viktor Orban vreo soluție/critică constructivă a capitalismului? N-are.
A eliberat Viktor Orban vreun grup național/social din chingile economico-ideologice ale modernității? N-a eliberat.
Are Viktor Orban ce să pună în locul ansamblului ideologic pe care-l denumim cam pompos „democrație liberală”? N-are.
Atuncea, dă-l dreacu’, să comenteze cât o vrea.

Totuși, atenția de care beneficiază un discurs care nu vine decât cu borhot reșapat ne dă un indiciu despre starea jalnică a ideologiei (nu doar politice) de astăzi. Marile ideologii ale trecutului — de la creștinism la socialism — sunt total discreditate, nu neapărat din cauza mesajelor lor, cât din cauza pervertirii capacității de transcendență de către organizațiile care s-au folosit de aceste mesaje.
Folosim conotația ideologiei, după tipologia lui Michael Mann, ca doctrină ne-falsificabilă, ce combină raționalul cu mai mult decât raționalul, având două mari funcții sociale: transcendenderea unor diviziuni sociale/economice/politice și intensificarea încrederii de sine și coeziunii unor grupuri sociale deja constituite (ideologia ca moral imanent).
Ideologiile vehiculate în ultimii 50 de ani prin țările spălate pe dinți par a fi doar din cea de-a doua categorie: menite a consolida moralul unei clase conducătoare, cea aflată la intersecția marelui capital cu birocrația statală (întrupată exemplar în faimosul neoliberalism, care nu-i nici neo și nici liberalism).
Capacitate de transcedență se pare că nu mai are decât ecologismul, dar pentru asta marea masă trebuie să conștientizeze riscul destul de real de-a muri de cald.

Toate mesajele emise de așa-zișii lideri populiști sunt o caricatură a ideologiei ca moral imanent. Întotdeauna ne-au părut ridicole discursurile sforăitoare ținute doar în fața propriilor suporteri (atent selectați), preferate de politicienii contemporani și duse la rang de raison d’être în așa-zisele raliuri ale vreunui Trump sau Bolsonaro (cu toate că-n America de Sud aceste manifestări au o tradiție lungă).
Aceste false mobilizări populare ne evocă celebrul examen la care-l supune onorabilul pedagog Marius Chicoș Rostogan pe tânărul Ftiriadi: „Așa-i că nu vă place sărăcia? Așa e.” „Așa-i că nu vă plac politicienii (în afară de mine)? Așa e.” „Așa-i că nu vă plac imigranții? Așa e.” „Bravo, ce electorat minunat sunteți.”

Faptul că acești tifosi nu sunt încorporați într-o autentică mișcare mobilizatoare, cu o ideologie populară, demonstrează că mantia de canalizatori ai vocii poporului asumată de acești așa-zis strongmen-i e o minciună în falș. De-alde Trump sau Orban nu sunt ideologi sau vizionari, sunt produsul unei conjuncturi de care vor să profite la maximum, pentru ei și ai lor. Ca oricăror demagogi autentici, le e frică de ce consecințe neprevăzute ar putea avea mobilizarea maselor. Pe lângă că sunt iliberali, sunt și anti-democrați.
Viktor Orban se folosește de o conjunctură geo-politică pentru a stoarce niște mărunte beneficii materiale pentru Ungaria (populație: 9 milioane), pe care le distribuie prin intermediul impresionantei sale rețele de clienți. E un samsar care profită de diferența de prețuri din politica internațională. Drepturile și spațiul de manevră a celor care nu dețin capital sunt astăzi la cote minime în Ungaria post-comunistă. În definitiv, modificările reacționare ale legislației muncii operate de excrementul Emil Boc au fost inspirate de Viktor Orban.
Cei care au mai mult de 30 de secunde de atenției de oferit lui Orban sunt atât de slab mobilați intelectual încât se bucură doar pentru că unu’ aflat într-o poziție înaltă vorbește câteodată ca ei și despre ei. Cum de s-a ajuns la această situație, să ai atât de puține așteptări de la un lider?

Noi credem că se datorează excesivei tendințe de izolare în viața privată, făcută posibilă odată cu welfare state-ul și cultura consumeristă postbelice. Cei mai mulți au experimentat drepturile sociale — pensii, sănătate și învățământ publice — ca ceva pe care statul le dă și-au crezut că sunt imuabile. Așa că ei pot să existe doar în sfera privată și să continue să consume.
Spre deosebire de ce crede multă lume, drepturile sociale sunt și ele produsul istoriei și conjuncturilor specifice, chit că ulterior au fost chiar înscrise-n niște fițuici zise constituții. Spre deosebire de ce preconiza Marx, clasa a fost mereu întretăiată de alte identități sociale, în special multe și diverse naționalisme.
Luptă de clasă instituționalizată, având drept rezultat cetățenia socială, n-a exista cu adevărat decât în câteva spații — Marea Britanie, Statele Unite sau Germania. Iară eforturile de mobilizare a muncitorilor din aceste cele mai avansate țări capitaliste n-ar fi avut mari sorți de izbândă fără decredibilizarea aproape totală a capitalismului sălbatic în deceniul al patrulea al secolului trecut.
Memoria conflictelor de clasă interbelice a expirat de mult. Iar în celelalte spații cu un welfare state cât de cât (capitaliste și comuniste), acele beneficii au venit în contextul bine delimitat al Războiului Rece.

Muncitorii din estul Europei, America Latină sau Asia de Est (fără China) nu s-au luptat pentru drepturile lor. Cetățenia socială chiar le-a fost dată de stat.