Logo-Nesimtit
Caută

Vopsitorul de Limbrici

Poate singurul lucru bun din mandatul anteriorului primar al Bucureștilor este renovarea clădirii Muzeului Municipiului București și organizarea ulterioară acolo a unor sindrofii culturale, găzduite de Sorin Antohi. Cea mai recentă astfel de Întâlnire în Agora l-a avut invitat pe Dan Alexe, unde au depănat amintiri de tinerețe … cum se face în astfel de situații. Inevitabil, s-a ajuns la povești cu securiști.
La jumătatea anilor ’80, așa-zisul Grup de la Iași a beneficiat de atenție specială din partea celebrului organ represiv și cică Dan Alexe, din teribilism tineresc, îi lua la trii parale mai mereu pe cei trimiși să-l ancheteze. La un moment dat, se vorbește despre confiscarea unor texte, printre care și un embrionic poem intitulat Vopsitorul de Limbrici.
Am căutat peste tot posibilul subiect al acestui poem, însă se pare că memoria l-a părăsit până și pe Dan Alexe. Așa că nu ne rămâne decât să speculăm sau, și mai bine, să dăm conotații proprii acestei sintagme.

Bănuim că vopsitorul de limbrici al lui Dan Alexe era, în orizonturile acelor vremuri, un propagandist jegos, d-ăla care nu mai pregeta cu laude deșănțate pentru andrisant, iară andrisantul la rândul său trebuia să fie un mega-limbric ca să poată primi astfel de panegirice excesive.
Fastforward 3-4 decenii și vopsitorii de limbrici ai zilelor noastre nu pot fi decât PR-iștii (și piarizdele, desigur), angajați de cele mai pernicioase organizații și indivizi ai capitalismului ăsta târziu și de structurile politice adiacente, să spoiască imaginea unor vinovați de cele mai abominabile fapte. Ca să ne limităm la exemple recente, faimosul David Beckham s-a făcut vopsitor de limbrici pe bani mulți și foarte mulți, în calitatea sa de „ambasador” al Mondialului din Qatar. Sau managerii muzeelor ce-și burdușeau bugetele din banii ultra-mânjiți ai fraților Koch (din fericire, astăzi mai e doar unul singur) ce pot fi decât niște vopsitori de limbrici? 

Coborând din straturile de jeg ultra-rarefiate invocate mai sus, o ridicolă și răpănoasă (auto-)spoială de limbrici s-a produs la nivelul Guvernului României săptămâna aceasta, la inițiativa celui mai ascendent tânăr gunoi penelist din ultima vreme, Sebastian Burduja. ION (că nu i se putea zice AURICA) e o găselniță banală‘că doară suntem, după cum se exprima nu știu ce matracucă, în plin proces de «democratizar a inteligenței artificiale — menită să ne arate că premierele nostru lucrează pentru țărișoară cu tehnologii aflate pi celi mai înalte culmi ale progresului.
Indicatorul incontestabil al vrăjelii și lipsei totale de conținut a „proiectului ION” este următoarea declarație, într-un (vom vedea, deja consacrat) stil bombastic-burdujesc:

Nu trebuie să fim modeşti, proiectul ION este o premieră de nivel mondial, nicio altă ţară din lume, niciun alt prim-ministru din lume nu are un consilier guvernamental bazat pe inteligenţă artificială. Aceasta este prima ştire care ar trebui să facă înconjurul lumii şi ar trebui să plece din România. Vorbim de un guvern şi un premier cu viziunea şi curajul necesare de a susţine cu toată deschiderea un asemenea proiect. (Sebastian Burduja pui de securist, actual ministru și viitor înlocuitor de Ciuci).

Asta vine din partea unui personaj cu o ascensiune fulminantă-n ultimul timp, cel puțin în interiorul PNL. Tocmai ce l- a debarcat pe ditamai Ciucu, alt „tânăr” din fruntea organizației municipale București. E drept că acest partid, a cărui singură calitate e că-i istoric, se află în plină disoluție. Submisiunea totală față de cârnatul săsesc și față de securici pare că-l va băga acolo unde-i e locul, la lada de gunoi a istoriei. Atunci va fi cu adevărat istoric. Dar nu ne facem griji pentru viitorul politic a unuia ca Burduja; astfel de tîrle cad mereu în picioare.
Burduja e obișnuit cu asemenea spoieli dea dreptul grețoase. De altfel, ucenicia de vopsitor de limbrici și-a făcut-o pe el însuși. Cațavencu avea un stil aproape naturalist pe lângă Burduja: „sunt Sebastian Burduja și sunt un idealist pragmatic, bolnav de România. În fundal, se aud curci borând. 

De curând, l-am văzut și pe dealde Zachmann punând botul la vrăjeli din astea de autopromovare, cum că el e dintre tinerii ăia sclipitori, școliți în America, ce-a venit înapoi ca să pună țara pe piloni d-ăia solizi, aproape euroatlantici. Acuma, știm cu toții cum e cu interviurile/podcast-urile, în care nu poți să fii incomod că nuți mai vine nimeni (așa că nu-l bănuiesc neapărat de rea-credință), da’ putea și Zachmann să-ntrebe: „auzi, neicusorule, da’ de undeai avut matale parale de Stanford și Harvard, că n-am aflat de vreo bursă?” De fapt, România e bolnavă de Burduja. Cel puțin de Burduja Sr., unul dintre cei mai răpănoși securiști (despre care știm), tovarăș de bișniță internațională cu prof. Dan Voiculescu pe vremea Împușcatului și întâi-stătător al trimiterii-n gard  a Bancorex-ului după împușcare.

Bine, bănuim că Burduja Jr. nu e chiar atât de jegos ca tac-su, că n-am observat să se ofilească răchitele când trece pe lângă ele. Nu negăm că are o cunoaștere mult superioară penelistului mediu statistic. Șpilul e că dacă plătești, la toate universitățile astea-n primele două cicluri de studiu eventual doar să violezi pe cineva să nu termini facultatea. Doar ăsta e modelul lor de biznis, aspect deplorat extensiv în lucrarea de referință a lui Randall Collins, The Credential Society (ediția din 2019). Cine ar mai plăti $70.000 pe an știind că tre’ săși rupă coatele tocind teorie politică?
Foarte enervantă e însă toată poliloghia de pe mizerabilul lui blog de promovare; o romanțare și-o eludare diz-grațioasă a adevărului. În principiu, doar trei lucruri sunt sigur adevărate din tot ce-am frunzărit pe-acolo.
Întâi, chiar există un profesor la Stanford pe nume Larry Diamond. Acuma, din ce zice Burduja, se sugerează că vopsitorul nostru de limbrici ar fi fost un fel de asistent deai lui. Noi bănuim că e vorba de grupuri de lucru extra- curriculare pe care universitatea probabil că-i obligă contractual pe profesorii mai celebri să-i facă cu studenții din țările astea mai nespălate, ca să-i învețe cum să transpună democrația pe meleaguri natale. Problema e că toți ăia de acolo sunt copii ai elitelor locale care, după cum vedem din cazul Burduja, numai ingenue nu sunt. Indiferent de aspirațiile democratice ale odraslelor.
Punctele 2 și 3 sunt strâns legate. Chiar o fi fost fondator al fantomaticelor LSRS și PACT. Necazul e că finanțarea acestor inițiative” s-a legat mereu de două figuri fatidice: Dan Voiculescu și Sebastian Ghiță. Nu știm cum se face că mai tot tineretul liberal de frunce a mâncat cu poftă prea din preageneroasa mămăligă vărănească. 

Multă vreme mi-a fost greu să înțeleg de ce multe dintre progeniturile de mari criminali sau escroci din țări nefericite nu preferă o viață liniștită pe undeau studiat: SUA, Canada, Franța sau Marea Britanie. Prima dată credeam că sunt prea proști și nu se pot adapta, dar acum mi se pare cam simplistă concluzia. Dacă ne ndim la securistul rapace Burduja Sr., — mai mult ca sigur un gunoi narcisist, pentru care orice situație sau om e un simplu instrument, care-i poate promova sau submina propriile ambiții — și vedem acțiunile jenante și de cel mai prost gust prin care juniorul alege să se cațăre pe scara gunoaielor politice, nu putem concluziona decât că acest soi de ndire, 100% instrumentală, s-a transmis în familie. Bănuim că nu crede nimeni că Burduja s-a dus la Larry Diamond să-l învețe despre democrație de dragul democrației. 

Și cică să nu condamni fiul pentru păcatele tatălui. Cum mama dreacu’ să nu, atunci când cariera politică și poziția de putere se bazează pe suferința oamenilor, ‘că mulți au muncit de leau sărit capacele și-au murit înainte de vreme pentru banii pe care i-a furat excrementul securistic Marinel. Și aici nu e vreo legătură din aia îmrligată, ca la belgianu’ mediu carea avut și el deștigat de pe urma exploatării congolezilor, aici legăturile sunt directe. Doar de două săgeți ai nevoie să schițezi drumul de la suferințele oamenilor la Sebastian Burduja.
Totuși, parcă-i cam mult efort — să furi atâta amar de bănet, să bați coridoarele alea lungi din California și Massachusetts — doar ca să te-ntorci în noxele din București și să pui umărul la umflarea excesivă a balonului de seu Nicolae Ciucă. Doară intrarea în Complexul Bișnițăresco-Securistic era asigurată. Nu trebuia să faci atâtea eforturi pentru asta, fiindcă metoda de reproducere a „elitei politice” românești e aceeași de secole: limbricul tânăr văpsește limbricul bătrân, chitind să-i ia locul.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments