Wagatha Christie și Decadența Occidentului

Foarte pe scurt, Coleen Rooney (o proastă, nevasta lui Wayne Rooney) știa că cineva divulga boschetarilor de reporteri de la The Sun (borhotul tradițional al presei britanice) informații din postările pe care aceasta le făcea, de `jde mii de ori pe zi, pe contul personal de Instagram. Cea mai plauzibilă «scurgătoare» era Rebekah Vardy (altă proastă, nevasta lui Jamie Vardy), care avea un istoric bogat de asemenea îndeletniciri: bârfe contra bani/atenție.
Ei bine, a prins-o cu mâța-n sac, ailaltă a ținut-o gaia-mațu că „nu io, nu io”, s-au bălăcărit vreo doi ani prin presă, până când Vardy a intentat un proces de calomnie, desfășurat în vara lui 2022. Să nu vă gândiți că Rooney posta cine știe ce mari secrete, discutăm despre banalități: ce mai gătise, ce soi de diaree mai aveau puradeii, când i se mai spărsese vreun robinet la ghivetă — chestiuni profunde din identitatea unei WAG.
Toată vara boboru` britanic de proastă factură nu s-a hlizit decât la procesul Wagatha Christie, soldat cu un verdict de nevinovăție pentru Rooney și cheltuieli de judecată de £1,5 milioane pentru Vardy. Ideea e că dacă numai cheltuielile de judecată au fost atât, oare câți bani, timp și efort a irosit o societate întreagă pentru o dispută trivială între două vite încălțate.

Cum s-a ajuns aici? 

În primul rând, avem valorizarea exagerată a fotbaliștilor, cel puțin din punct de vedere mediatic și financiar, cele două fiind strâns legate. N-ai mediatizare excesivă a fotbalului, n-ai bani băgați în fotbal (nu există «a investi» în fotbal, că fotbalul nu «produce» decât pentru fotbaliști și birocrații federațiilor). Evident, publicul-țintă al produselor mediatice care fac vedete din WAGs e cam tot același cu «iubitorii» fotbalului (± coabitantele acestora).
S-a încetățenit obiceiul indivizilor din clasele muncitoare și lower-middle class de a cheltui timp și bani pe astfel de dixtracții, care, din cauza mediatizării ajunse dincolo de saturație, au ajuns toxice.
Apoi, statutul social supra-apreciat al fotbalistului face din el, pe piața mariajelor, un corespondent contemporan al ofițerului din secolele XVIII-XX. Presupun că toată lumea–și aduce aminte de romanele clasice în care muierile proaste fără zestre visau neîncetat la un ofițer să le scoate de sub bocancu’ lu tac-su, iar atunci când, în sfârșit, visul devine realitate află, pe propriul posterior, că bocancii ofițerilor au și pinteni.
Fotbaliștii de azi sunt exact ca ofițerii de răs-alaltăieri — niște brute, nu fac nimic util pentru societate, însă sunt practic adulați de public datorită unor atitudini culturale pernicioase (consumerismul și, respectiv, militarismul).
Interesant e că dacă gâsculița devenită «doamna colonel» nu absorbea decât o parte din prestigiul social al disprețuibilului său soț, WAGs–urile noastre cele de toate zilele pot folosi prestigiul fotbalistului ca o rampă de lansare spre un statut social propriu. Nu se întâmplă întotdeauna, dar societatea (ca și natura) nu operează cu procentajele de 100 și 0. 

Aceste transformări sociale și raportări culturale bizare la fotbaliști și WAGs–uri sunt rezultatul mariajului specific lumii occidentale dintre capitalism și democrație. Că doar nu–și imaginează nimeni că ar putea exista vreun Wagatha Christie prin Arabia Saudită sau R.D. Congo.
Ca s–avem fotbaliști multi-milionari și WAGs care să populeze zilnic ziarele e nevoie ca boboru’ să aibă ceva mălai de irosit, ceea ce economiștii numesc disposable income. În anii ’50 de exemplu, când mâncarea în Marea Britanie era pe cartelă (una ceva mai generoasă decât cea concepută de coana Leana, ce-i drept), n-avea cine să cumpere fițuici mizerabile ca cele din imperiul mediatic a jegului mondial Rupert Murdoch.
După aceea, trebuie să existe atitudinile culturale care să nu privească chiorâș la tratarea în presă a unor asemenea subiecte triviale. Asta presupune extinderea democrației, în sens larg — democrația are cel puțin două sensuri: cel de ideal politic, dar și cel de reducere a distanței sociale (mai bine zis al distanței culturale dintre clase; inegalitatea economică în vremea WAGs–urilor fiind mult mai mare decât în vremea untului pe cartelă). 

Ăsta e sfârșitul istoriei, cu «i» mic. De-asta riscă înecul (sau mai rău) milioane de nefericiți de pe toate meridianele defavorizate ale globului s–ajungă în miticul Occident. Ca să să-și cheltuie modicul surplus pe tâmpenii, care, în societatea tradițională, erau livrate gratis de babe acrite și plictisite prin fața porților. Asta înțelege boboru’ din democrație și capitalism, chiar dacă nu știe să prezinte lucrurile astfel.
Conform tuturor măsurătorilor, asta-i cea mai bună dintre lumile posibile, cel puțin până acum. În mult-trâmbițații trente glorieuses nu existau atâtea bunuri de consum (greu de imaginat în absența capitalismului globalizat), iar democrația în sens larg era mult mai redusă — cultura «elitistă» era un tărâm infinit mai prestigios față de cultura «de masă».
În vremuri mai nevinovate, intelectualii credeau că progresul înseamnă că toată lumea va fi ocupată în sferele înalte ale gândirii și imaginației. Dar dacă progresul înseamnă tabloide, fotbaliști și Wagatha Christie? O fi ăsta un marker al decadenței Occidentului sau poate așa-i cum nu se poate mai bine?